ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5604/2019

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea Hotărârii de Guvern nr. 656/2013. A fost invocată și excepția de neconstituționalitate a H.G. nr. 656/2013.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 3966 din 9 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României formulată de intervenienții Consiliul Local al Municipiului Alexandria și Municipiul Alexandria și a fost admisă excepția tardivității invocată, fiind respinsă ca tardivă acțiunea reclamantei.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură din România, fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că au fost încălcate normele de procedură cu privire la dreptul la apărare.

Astfel, recurenta a arătat că deși instanța a luat act de faptul că a formulat cerere de amânare, în considerentele încheierii de amânare a pronunțării se menționează soluția, deși legea prevede expres că aceasta se consemnează în dispozitivul hotărârii. Din acest motiv, susține că încheierea dată este nulă absolut. S-a susținut că instanța de fond nu a motivat respingerea cererii de amânare și nu este indicată persoana care putea să substituie societatea reclamantă și condițiile legale în care putea să recurgă la această măsură. S-a precizat că nimeni nu poate fi obligat să renunțe la dreptul de a fi reprezentat exclusiv de avocatul ales având în vedere caracterul intuituu personae al mandatului.

De asemenea, recurenta a arătat că, în privința cererii de intervenție formulate, în realitate sunt două cereri de intervenție într-una singură, fapt care nu este permis raportat la natura juridică a acestei forme a acțiunii civile. S-a subliniat că intervenienții nu au fost în măsură să-și exprime voința reală, lăsând instanța să le facă apărarea, așa cum rezultă din dezbaterile din ședința publică de la 28.11.2016.

Recurenta a criticat soluția dată excepției de tardivitate invocată, în primul rând, pentru greșita soluție a unirii cu fondul a unor excepții peremptorii, nemotivată de instanță și pentru că obiectul excepțiilor nu permite unirea cu fondul a acestora. Totodată, recurenta a arătat că a formulat cerere de probe cu privire la excepția tardivității invocată de pârâtul Guvernul României, probe asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat.

Recurenta a criticat faptul că instanța de fond nu a analizat momentul de la care curge termenul de un an, deoarece acesta nu curge de la data de 1.10.2013, data solicitării revocării H.G. nr. 656/2013, ci de la data la care se împlinește termenul de soluționare a cererii. S-a arătat că sub acest aspect curgerea termenului a fost suspendată pe toată durata soluționării acțiunilor judiciare pendinte care au avut ca obiect anularea actelor administrative emise în baza acestei hotărâri de guvern. S-a precizat că această dată a fost stabilită prin sentința nr. 754/23.10.2014 a Tribunalului Teleorman, care a statuat irevocabil că actul administrativ care produce efecte juridice cu privire la imobilul CCS Alexandria este H.G. nr. 656/2013. S-a precizat că de la acea dată s-a născut dreptul recurentei de a începe procedura administrativ-jurisdicțională cu privire la acest act, iar instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 11 raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004.

1.4. Apărările intimaților

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimații-intervenienți Consiliul Local al Municipiului Alexandria și Municipiul Alexandria au invocat excepția de tardivitate a depunerii cererii de recurs și au solicitat respingerea recursului formulat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judiciar Hotărârea de Guvern nr. 656/2013, prin care a fost completată H.G. nr. 1358/2001 privind atestarea domeniului public al județului Teleorman, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din judeul Teleorman, publicată în MO nr. 620 și 620 bis, Partea I, din 22 august 2002.

Instanța de primă jurisdicție a respins ca tardivă acțiunea reclamantei, reținând faptul că în calitate de terț față de actul administrativ atacat a formulat plângere prealabilă, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la data de 01.10.2013, dată la care este cert că reclamanta avea cunoștință de existența și conținutul H.G. nr. 656/2013.

Astfel, instanța de fond a reținut faptul că reclamanta nu a respectat termenul de decădere de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termen calculat de la data la care se poate aprecia rezonabil că a luat cunoștință de hotărârea de guvern atacată, respectiv de la data de 01.10.2013, dată la care a înregistrat la emitent plângerea prealabilă.

Criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de instanța de control judiciar, întrucât instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale aplicabile la situația de fapt a cauzei.

Înalta Curte reține că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere faptul că instanța nu a încălcat reguli de procedură, iar susținerea recurentei în sensul că au fost încălcate normele de procedură cu privire la dreptul la apărare nu poate fi primită de Înalta Curte.

Dispozițiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează posibilitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare, în vederea protejării dreptului părții la apărare.

Însă condițiile cerute pentru încuviințarea acestei cereri trebuie să fie respectate, să aibă în vedere caracterul excepțional al cererii, temeinicia motivelor ce vizează lipsa de apărare și absența culpei părții sau reprezentantului ei în generarea acestei situații.

Or, instanța de fond a analizat cererea de amânare formulată de partea interesată și a constatat în mod justificat că cererea nu poate fi primită, fiind motivată soluția dată.

Totodată, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că a amânat pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, fiind astfel respectat întrutotul dreptul la apărare al recurentei-reclamante.

Înalta Curte reține, de asemenea, că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere faptul că nu au fost încălcate dispozițiile art. 11 raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta critică faptul că instanța de fond nu a analizat momentul de la care curge termenul de un an, apreciind că a fost suspendată curgerea termenului pe toată durata soluționării acțiunilor judiciare pendinte care au avut ca obiect anularea actelor administrative emise în baza acestei hotărâri de guvern.

Or, văzând dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd termenul de decădere de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, și prevederile alin. (5) ale aceluiași articol care arată că termenul de un an este un termen de decădere, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale.

Astfel, Înalta Curte reține că art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5):

- un termen de prescripție cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acțiune [art. 11 alin. (1)];

- un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în vedere de alin. (1) [art. 11 alin. (2)].

Înalta Curte are în vedere faptul că în jurisprudența CEDO s-a reținut constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, (termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora) nu sunt de natură a încălca art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acestea fiind restricții admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa. Așadar, în acest domeniu statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings și alții c. Regatului Unit, 1996).

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai dacă acțiunea nu a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripție din motive temeinice. Legea nu definește noțiunea de "motive temeinice", urmând ca interpretarea să fie făcută de instanță în funcție de împrejurările concrete ale speței, raportându-se și la cauzele de repunere în termen, de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, potrivit dreptului comun în materie.

Termenul de un an se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcție de obiectul acțiunii sau de titularul acesteia, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Spre deosebire de prescripție, decăderea poate fi invocată și aplicată din oficiu de instanța de judecată, având în vedere dispozițiile art. 2550 alin. (2) C. civ. respectiv art. 185 C. proc. civ.

Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înțeles să limiteze la 1 an perioada de așteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligențe și să nu tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ

Ca atare, nefiind identificate motive de casare a hotărârii judecătorești atacate, Înalta Curte va respinge recursul formulat, constatând că reclamanta nu a depus acțiunea în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar termenul de decădere de un an de la luarea la cunoștință a actului a fost depășit.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Asociația Națională a Caselor de Cultură din România împotriva sentinței civile nr. 3966 din 9 decembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2019.