ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5542/2019

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane" - AMPOSDRU, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 8.960,22 RON, reprezentând dobânzi și penalități aferente cotelor de contribuții (cu titlu de salarii) achitate, având în vedere un cuantum total de 200 de zile de întârziere, aferent plăților efectuate cu întârziere de către pârât pentru cererile de rambursare depuse de reclamantă, respectiv cu depășirea termenului de 45 de zile statuat prin Contractul de finanțare x.

Prin încheierea din 7 aprilie 2015, prima instanță a luat act de preluarea activității pârâtului de către Ministerul Fondurilor Europene, dispunând citarea acestuia în locul Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Prin cererea modificatoare înregistrată la data de 22 septembrie 2015, reclamanta a solicitat extinderea cadrului procesual pasiv, prin introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 2948 din 10 noiembrie 2015, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Fondurilor Europene și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.960,22 RON reprezentând contravaloare prejudiciu, cauzat prin efectuarea cu întârziere a plăților pentru cererile de rambursare formulate în temeiul Contractului de finanțare x.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au formulat recurs comun pârâții Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

O primă critică de nelegalitate, circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privește nemotivarea hotărârii de fond, recurenții-pârâți apreciind că prima instanță și-a însușit în exclusivitate argumentele intimatei-reclamante, fără să arate motivele pentru care au fost respinse apărările pârâților.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți critică introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că reclamanta nu a motivat atragerea acestuia în proces prin indicarea unui "drept pretins" în contradictoriu cu această autoritate. Mai exact, intimata-reclamantă nu a învederat actul emis de acest pârât și care face obiectul contestării, iar potrivit O.U.G. nr. 96/2012, Ministerul Finanțelor Publice nu are decât calitatea de reprezentant al Ministerului Fondurilor Europene.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți susțin că prima instanță a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 4

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2014, introdus prin O.U.G. nr. 121/2011. Termenul maxim de 45 de zile prevăzut de acest text normativ a fost menținut de legiuitor până în septembrie 2013, fiind modificat prin O.U.G. nr. 84/2013.

Termenul de 45 de zile poate fi întrerupt prin depunerea de către beneficiar a unor documente adiționale sau clarificări solicitate de autoritatea de management, iar în urma auditului efectuat de Comisia Europeană în luna aprilie 2012, aceasta a suspendat plățile aferente POSDRU în luna august 2012. Deblocarea POSDRU și reluarea plăților către România au avut loc după finalizarea misiunii de audit, ceea ce a dus la decalarea soluționării cererilor de rambursare și, implicit, la întârzierea efectuării plăților.

Totodată, recurenții-pârâți arată că, potrivit Contractului de finanțare POSDRU, în cazul depășirii perioadei de efectuare a plății cererilor de rambursare a cheltuielilor, nu este stipulată obligația de plată a penalităților de întârziere.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 aprilie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Excepția tardivității recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, invocată din oficiu, a fost admisă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene este fondat.

Cu titlu prealabil, motivul de recurs privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice putea fi invocat doar de acesta, fiind singurul care avea interes să susțină o eventuală lipsă a calității sale procesuale pasive, însă recursul declarat în cauză de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost constatat nul pentru tardivitate, astfel că nu se impune analizarea acestui motiv în cadrul cercetării criticilor formulate în recursul declarat de Ministerul Fondurilor Europene.

Un prim motiv de casare, a cărui analiză se impune cu precădere, este cel reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii atacate.

În ceea ce privește acest motiv de casare, Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: ... b) ...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Această dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Motivarea adecvată a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă o facultate a judecătorului cauzei, ci o obligație a acestuia, care, în acest mod, expune în mod convingător raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției în cauză, prin luarea în considerare a susținerilor în fapt și în drept ale părților litigante și arătarea argumentelor care au fost însușite, pe baza probelor administrate, determinând, astfel, rezolvarea chestiunilor litigioase în maniera reflectată în dispozitivul sentinței pronunțate în primă instanță.

Cerința motivării unei hotărâri judecătorești este instituită de legiuitor drept o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum si o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate si temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În absența unei examinări atente a argumentelor prezentate de părți și fără o analiză temeinică a probelor administrate în cauză, soluția pronunțată este una formală, fără suport procedural și de drept material, nefiind cunoscută modalitatea în care judecătorul cauzei a ajuns la rezultatul materializat în dispozitivul hotărârii pronunțate, act procedural lovit, astfel, de arbitrariu, ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar în calea de atac exercitată de partea interesată.

În raport de aceste considerații de ordin teoretic, de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată și de argumentarea în fapt și în drept a acestora, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil.

Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond reprezintă, în realitate, o preluare tale quale a criticilor înfățișate de către reclamantă prin cererea dedusă judecății, iar nu argumentele proprii ale instanței bazate pe propriul raționament juridic raportat la situația de fapt dedusă judecății și la dispozițiile legale aplicabile.

Este de neconstestat că soluția judecătorului, indiferent de obiectul său, va fi pronunțată în favoarea uneia din părțile cauzei, prin raportare la motivele de fapt și de drept expuse, care au convins instanța de judecată de justețea pretențiilor părții, dar judecătorul cauzei nu se poate eschiva de la obligația de motivare a hotărârii, preluând argumentele părții căreia i-a dat câștig de cauză.

În atare condiții, se relevă că, cererea de chemare în judecată a fost admisă și obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 8.960,22 RON reprezentând contravaloare prejudiciu, fără ca prima instanță să analizeze condițiile răspunderii contractuale, criteriile de evaluare și temeiul acordării presupusului prejudiciu, reținând doar că "în speță avem de-a face cu o întârziere în onorarea cererilor de rambursare ... față de care pârâta nu a formulat obiecții ...".

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele hotărârii recurate nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

Totodată, prima instanță va fi datoare a se preocupa de corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv, în raport de pretențiile solicitate în cuprinsul cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva persoanei care justifică în cauză calitate procesuală pasivă.

Pentru considerentele expuse, constatându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

În privința căii de atac declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte va anula acest recurs, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2948 din 10 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva aceleiași sentințe.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.