ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4466/2019

Ședința publică din data de 03 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. Tip Auto S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu:

- suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. SBG AIF 1736/19.05.2016 emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond;

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. SBG AIF 1736/19.05.2016;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată .

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 180/2016 din 12 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea reclamantei S.C. Tip Auto S.R.L. și a fost suspendată executarea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii SBG AIF 1736/19.05.2016 emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond; Instanța a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii SBG AIF 1736/19.05.2016 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să plătească suma de 1100 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a apreciat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziei de instituire de măsuri asigurătorii, arătând că inspecția fiscală a fost efectuată în condițiile în care societatea a avut cunoștință despre această activitate, fiind oferite explicații pentru justificarea tranzacțiilor economice efectuate.

Recurenta a apreciat că instanța de judecată nu se poate pronunța asupra relațiilor comerciale și a efectelor fiscale, ci numai asupra urgenței și necesității instituirii măsurilor asigurătorii asupra patrimoniului intimatei, mai ales că valoarea totală a bunurilor mobile și imobile ce alcătuiesc patrimoniul reprezintă 1/2 din valoarea creanței. Se susține că instanța trebuie să verifice actul atacat numai sub aspectul urgenței și necesității luării măsurilor asiguratorii, având în vedere formularea unei plângeri penale, întrucât se suspicionează că tranzacțiile efectuate de reclamantă întrunesc elementele infracțiunii de evaziune fiscală.

Astfel, s-a concluzionat că măsurile luate de autoritatea recurentă s-au impus în vederea înlăturării pericolului ca reclamanta să se sustragă de la urmărire ori să își ascundă patrimoniul.

Cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei recurenta apreciază că cererea intimatei-reclamante este nelegală și nedovedită, așa că se impune a fi respinsă.

Recurenta susține că intimata nu și-a îndeplinit condiția de plată a cauțiunii, în condițiile art. 278 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și faptul că nu s-a făcut dovada că a fost contestată decizia de impunere în procedura administrativă.

De asemenea, s-a arătat că reclamanta nu și-a motivat nici condiția pagubei iminente, situație în care soluția instanței de fond este nelegală.

1.4. Apărările intimatei

Intimata a invocat prin întâmpinarea depusă la dosar excepția nulității recursului, arătând că deși recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., își formulează întreaga motivare pe greșita evaluare de către instanța de fond a stării de fapt și a probei cu înscrisuri, astfel încât motivarea recurentei nu se circumscrie motivului de casare invocat în cererea de recurs.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

2.1.1. Cu privire la excepția nulității recursului

Analizând motivele de recurs formulate de recurentă, Înalta Curte reține că argumentele prezentate de recurentă se circumscriu motivului de casare invocat în susținerea recursului formulat, respectiv în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care excepția nulității recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

2.1.2. Cu privire la fondul cererii de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată și dispozițiile legale aplicabile, va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta S.C. Tip Auto S.R.L. a supus controlului judiciar Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. SBG AIF 1736/19.05.2016 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, solicitând suspendarea efectelor acesteia până la pronunțarea fondului și anularea pe fond a deciziei arătate.

Prin sentința pronunțată de instanța de fond s-a reținut faptul că în urma inspecției fiscale din perioada 21 iulie 2015 - 16 mai 2016, la sediul reclamantei, au fost verificate operațiunile derulate de către acesta cu furnizorii săi A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.A. SIBIU, DPC S.A. SIBIU, I. S.R.L. și constatând comportamentul necorespunzător al acestor societăți (prin nedepunerea declarațiilor și neachitarea obligațiilor aferente la bugetul de stat, realizarea unor operațiuni calificate ca fiind specifice unor societăți de tip "fantomă" sau "butoi"), organele de inspecție fiscală au recalificat operațiunile reclamantei, în temeiul art. 11 din Codul fiscal - Legea 571/2003 și au stabilit obligații suplimentare în sarcina acesteia, în sumă totală de 2.037.975 RON.

Pe baza acestor constatări s-a emis Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. SBG AIF 1736/19.05.2016 de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, au fost sechestrate bunuri mobile și imobile și au fost indisponibilizate toate sumele din conturile reclamantei pentru acoperirea datoriei fiscale.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că este întemeiată critica reclamantei referitoare la nemotivarea deciziei atacate.

Instanța de fond a reținut că instituirea măsurii asiguratorii trebuie argumentată și dovedită într-o manieră clară și neechivocă prin raportarea la efectul vizibil al acțiunilor debitorului.

Or, din această perspectivă, deși organul fiscal avea obligația, potrivit art. 73 alin. (2) din noul Codul de procedură fiscală - Legea 207/2015, de a motiva incidența uneia din cele 3 ipoteze ale textului legal care ar justifica măsura excepțională dispusă, recurenta-pârâtă s-a raportat la alte argumente: nivelul disponibilului din conturile bancare și casierie și incidența obligațiilor fiscale suplimentare asupra bunurilor debitoarei. Instanța a constatat că cele două aspecte nu au relevanță din punct de vedere legal în justificarea măsurii dispuse.

Organul fiscal nici nu a ales vreuna din cele 3 tipuri de acțiuni ale debitorului care ar fi justificat luarea acestor măsuri.

Cu privire la cererea de suspendare a efectelor deciziei atacate, instanța de fond a reținut faptul că reclamanta a achitat o cauțiune în sumă de 15.538 RON, conform recipisei nr. x seria x nr. x din 22.06.2016, stabilită prin încheierea din 09.06.2016, astfel că cerința formală prevăzută de art. 278 alin. (2) din Codul de procedură fiscală a fost îndeplinită.

În ce privește cazul bine justificat instanța a reținut că decizia atacată este vădit nelegală, fiind emisă pe baza altor temeiuri decât cele expres și limitativ reglementate de art. 213 alin. (2) din noul Codul de procedură fiscală - Legea 207/2015.

Analiza de aparentă nelegalitate nu se mai justifică atât timp cât, prin aceeași hotărâre, instanța a dezlegat aspectele de fond care nu pot fi ignorate ci, dimpotrivă, constituie un argument serios în declararea nelegalității actului administrativ fiscal.

În ceea ce privește existența condiției referitoare la paguba iminentă, instanța reține că și aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere consecința imediată și directă pe care punerea în executare a actului administrativ fiscal contestat ar avea-o asupra activității reclamantei.

Înalta Curte analizând actele și lucrările cauzei a constatat că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale aplicabile.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015 se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.

Din textul legal enunțat rezultă că măsurile asiguratorii trebuie luate în cazuri excepționale, situație care este îndeplinită în 3 ipoteze: când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare; când există pericolul ca debitorul să își ascundă patrimoniul; când există pericolul ca debitorul să își risipească patrimoniul.

Având în vedere calitatea de măsură excepțională, instituirea ei trebuie argumentată și dovedită într-o manieră clară și neechivocă prin raportarea la efectul vizibil al acțiunilor debitorului: periclitarea sau îngreunarea, în mod considerabil, a colectării.

Aceste măsuri sunt, potrivit naturii lor, măsuri preventive, de conservare a patrimoniului debitorului, în scopul creșterii eficienței procesului de colectare a creanțelor fiscale.

Or, din analiza deciziei atacate rezultă cu evidență că aceasta nu este motivată. Organul fiscal a procedat la formularea unei aprecieri, care nu ține loc de motivare a actului administrativ fiscal și nu o exonerează pe recurenta-pârâtă de la obligația de a emite actul administrativ cu respectarea dispozițiilor legale și a principiilor ce guvernează actul emis.

De altfel, în cuprinsul cererii de recurs AJFP Sibiu nu a combătut argumentele instanței de fond referitoare la nemotivarea deciziei atacate.totodată, nu este întemeiată nici susținerea recurentei referitoare la neachitarea cauțiunii, în condițiile în care din practicaua sentinței atacate rezultă că la dosar a fost depusă dovada achitării cauțiunii în cuantum de 15.538 RON .

Pentru aceste motive, constatând că instanța de fond a pronunțat o soluție corectă, Înalta Curte o va menține în totalitate și, pe cale de consecință, va respinge recursul formulat.

Nici critica cu privire la soluția dată cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal nu poate fi primită de instanța de control judiciar, iar toate criticile recurentei circumscrise acestui capăt de cerere vor fi respinse ca nefondate.

Având în vedere cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimată și văzând soluția dată cererii de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, reprezentând onorariu avocat(fila x).

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu împotriva sentinței nr. 180/2016 din 12 iulie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 2000 RON către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 octombrie 2019.