ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 329/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 24.04.2019, contestatorul A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a formulat contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. SRG AIF 832/20.03.2019, emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, Inspecție Fiscală, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov - Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și a actelor subsecvente emise în temeiul acestei decizii de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov- Agenția Națională de Administrare Fiscală prin care solicită să se dispună anularea în tot, ca netemeinică și nelegală, a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și desființarea tuturor măsurilor asigurătorii.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 190 din 24 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis e contestația formulată de contestatorul A. S.R.L. în contradictoriu cu intimatul Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și s-a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. SRG AIF 832/20.03.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu. A fost obligat intimatul la 300 RON, cheltuieli de judecată contestatoarei.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta apreciind că hotărârea instanței a fost dată cu ignorarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Instanța de fond a greșit când a admis acțiunea intimatei-reclamantei și a anulat dispoziția asiguratorie, deoarece au fost identificate expres și explicit motivele pentru care s-a emis acest act. Astfel, s-a indicat în cuprinsul actului fiscal, cuantumul obligațiilor suplimentare de 7.814.788 RON, reprezentând impozit pe venitul din salarii și contribuții pentru perioada 28.08.2015-31.12.2017, precum și starea de fapt care a determinat stabilirea cuantumului obligațiilor fiscale datorate bugetului. A apreciat recurenta că instanța de fond trebuia să rețină ca fiind dovedit aspectul valorii impresionante a sumei suplimentare stabilite în sarcina intimatei-reclamante, precum și faptul că nu s-a făcut dovada unor altor bunuri aflate în patrimoniul intimatei-reclamante și care să poată fi urmărite în cazul finalizării acțiunii, în afara sumelor din conturile bancare și care au fost identificate ca fiind de 22.521 RON. Soluția adoptată de organul fiscal este perfect justificată ca măsură de asigurare a creditorului bugetar a posibilității încasării creanței sale atât timp cât singurele bunuri sunt disponibilități scriptice în conturi bancare, fiind îndeplinită și explicitată condiția prevăzută de art. 213 din Codul de procedură fiscală, și anume, a existenței pericolului sustragerii sau ascunderii patrimoniului. Această justificarea legală a măsurilor asigurătorii a fost dată de legiuitor prin dispozițiile exprese din art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și nu mai trebuia explicitat pericolul sustragerii sau ascunderii patrimoniului cât timp în România această intimată nu deține alte bunuri decât conturi bancare și în care au fost identificate doar scriptic sume, fără să se cunoască cuantumul exact al disponibilităților existente. Se impune admiterea recursului, casarea hotărârii greșite și, în rejudecare, respingerea acțiunii în contencios administrativ, cu consecința menținerii actului administrativ de instituire de măsuri asigurătorii și a se reține că acest act este motivat cât timp, din conținutul acestuia rezultă clar că are la bază constatările fiscale din Decizia de impunere nr. x/19.03.2019 și ale Raportului de inspecție fiscală x/19.03.2019 emise de AJFP Sibiu, și în care este descrisă pe larg starea de fapt și de drept care a stat la baza aplicării tratamentului fiscal.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând că recurenta pârâtă nu a dovedit incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Organul fiscal nu arată în ce modalitate dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală au fost interpretate și/sau aplicate în mod greșit de prima instanță ci, dimpotrivă, motivarea organului fiscal excedează reglementării legale fiind în vădită contradicție atât cu sensul și scopul reglementării cât și cu practica instanțelor judecătorești în materie. S-a arătat că nu există niciun motiv de natură să justifice instituirea măsurilor asigurătorii, iar cuantumul considerabil al sumelor stabilite suplimentar (în condițiile în care nu se dovedește îndeplinirea cerințelor art. 213 din Codul de procedură fiscală) nu justifică eo ipso instituirea măsurilor asigurătorii. Motivele pentru care s-a considerat pe fondul raportului juridic de drept fiscal că societatea ar datora sume suplimentare nu pot constitui un motiv legal pentru instituirea măsurilor asigurătorii. Organele fiscale nu au motivat aplicarea și interpretarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor legale privind luarea măsurilor asigurătorii, neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile legale, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului societății, cu consecința periclitării sau îngreunării colectării.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta a fost supusă unei verificări fiscale pentru perioada 28.08.2015-31.12.2017, având ca obiect impozitul pe veniturile din salarii și contribuțiile obligatorii aferente, așa cum rezultă din Raportul de inspecție fiscală nr. x/19.03.2019 al AJFP Sibiu, ocazie cu care s-a constatat că, impozitele și contribuțiile datorate de reclamantă bugetului de asigurări sociale a fost stabilit greșit, respectiv, că sumele primite pentru munca prestată în străinătate de angajații societății comerciale respectiv diurnele, reprezintă în fapt venituri de natura salarială din activități realizate în străinătate de către aceștia, și pentru care societatea nu a calculat, reținut, declarat și achitat în România contribuțiile datorate către bugetul de asigurări sociale și nu a achitat nici impozitul pe salarii datorat bugetului general consolidat al statului. Urmare a constatărilor consemnate în RIF nr. x/19.03.2019 al AJFP Sibiu au fost calculate obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 7.814.788, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/19.03.2019 emisă de AJFP Sibiu. Având în vedere cuantumul mare al creanței fiscale, existând indicii/elemente care indicau pericolul ca reclamanta debitoare să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă sau să-și risipească patrimoniul, s-a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. SBG AIF 832/20.03.2019 a AJFP Sibiu, emițându-se adrese de înființare a popririlor asigurătorii asupra sumelor datorate reclamantei de către terți și asupra disponibilităților bănești din conturi bancare. Din interpretarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepționale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situații precum existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Înalta Curte reține că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conținutul recursului. Astfel, în motivarea deciziei s-a invocat cuantumul obligațiilor fiscale precum și împrejurarea că disponibilul din conturile bancare este inferior acestor obligații, făcând dificilă recuperarea creanței fiscale. Aceste aspecte evidențiate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamanta prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. În acest context, nu pot fi primite susținerile autorității publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuție se verifică prin cuantumul mare al creanței constatat cu ocazia inspecției fiscale ori că prin luarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate s-a urmărit protejarea organului fiscal prin asigurarea existenței posibilității recuperării creanțelor, argument suficient, în opinia acesteia, pentru motivarea actului administrative, alături de preluarea concluziei organelor fiscale în urma controlului inopinat. Pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, pericolul fiind unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, așadar din împrejurări exterioare operațiunilor controlate. O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operațiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptățite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate. Așa fiind, corect prima instanță a reținut că decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condițiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.