Decizia nr. 3906/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 6/2020 a Curții de Apel Brașov

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, să se dispună anularea Hotărârii nr. 1096/13.11.2018 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă cererea sa de transfer de la Judecătoria Piatra Neamț la Tribunalul Neamț, cu consecința obligării pârâtului să dispună transferul, ca urmare a promovării pe loc, de la Judecătoria Piatra-Neamț, la una din secțiile civile ale Tribunalului Neamț, precum și anularea parțială a actului administrativ cu caracter normativ, respectiv art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 193/2006 în raport cu dispozițiile cuprinse în Capitolul V din Legea privind statutul judecătorilor nr. 303/2004 care reglementează promovarea judecătorilor pe baza unui examen de promovare, în măsura în care se referă și la transferul judecătorilor la instanța superioară corespunzătoare gradului profesional obținut prin examen de promovare pe loc, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 6/2020 din 13 februarie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității petitului privind anularea parțială a Hotărârii nr. 193/2006 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin întâmpinare și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea Hotărârii nr. 1096/13.11.2018 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și ca inadmisibilă, în ceea ce privește anularea parțială a Hotărârii nr. 193/2006 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta A. a formulat recurs. În motivarea recursului, în cadrul primei critici, se arată că excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a actului administrativ cu caracter normativ, respectiv art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, cu motivarea că nu a fost formulată plângerea prealabilă, a fost soluționată în mod formal de către prima instanță, impunându-se soluționarea sa pe fond. A doua critică vizează, în esență, pretinsa nelegalitate a hotărârii, ce derivă din faptul că instanța de fond nu ar fi sancționat modalitatea discreționară a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în alegerea criteriului aplicabil la soluționarea cererilor de transfer pe verticală, de la judecătorie la tribunal, transfer care, în realitate, constituie etapa esențială a examenului de promovare în funcții de execuție. Susține recurenta că instanța de fond ar fi omis să facă aplicarea principiului meritocrației, respectiv al promovării judecătorilor numai pe bază de examen, optând să invoce în mod formal criteriile reglementate de art. 3 sus-menționat; prin aplicarea cu prioritate a unui motiv de ordin personal (efectuarea navetei la locul de muncă de către judecător) se nesocotește în mod grav principiul meritocrației, iar respectivul criteriu de ordin personal putea fi invocat în mod legitim, în opinia recurentei, numai într-o cerere de transfer de la Judecătoria Bicaz la Judecătoria Piatra-Neamț, cerere care, însă, niciodată nu a fost formulată. Arată recurenta că există mai multe aspecte de natură a crea o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate a actului administrativ în discuție, în condițiile în care au fost desconsiderate prevederile legale din Statutul judecătorilor care impun ca promovarea de la judecătorie la tribunal să se facă pe baza examenului de promovare, fiind aplicate criteriile de la art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, contrar spiritului acestor norme legale.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Consiliul Superior al Magistraturii a formulat, în termen legal, întâmpinare, pe calea căreia a solicitat respingerea ca nefondat a recursului în întregul său, soluția instanței de fond în ceea ce privește excepția inadmisibilității fiind temeinică și legală, iar criticile reclamantei și în ceea ce privește soluția având ca obiect Hotărârea nr. 1096/13.11.2018 a secției pentru judecători, sunt neîntemeiate.

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului de fond, reclamanta a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Hotărârii nr. 1096/13.11.2018 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și anularea parțială a Hotărârii nr. 193/2006 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv a articolului 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor. Anterior formulării acțiunii, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reclamanta s-a adresat instituției pârâte cu o plângere prealabilă care a vizat numai Hotărârea nr. 1096/13.11.2018 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că excepția inadmisibilității petit-ului privind anularea parțială a Hotărârii nr. 193/2006 emisă de Plenul CSM, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin întâmpinare, este întemeiată, astfel că a admis-o, cu consecința respingerii acestui petit, ca inadmisibil. Pe calea primului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat această soluție, susținând faptul că interpretarea potrivit căreia, prin plângerea prealabilă, trebuia să solicite în mod expres și separat anularea art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006 este excesiv de formalistă, considerând că, din modul de redactare a motivelor plângerii prealabile, se putea înțelege critica pe care a adus-o acestei reglementări cu caracter normativ, iar autoritatea administrativă (Consiliul Superior al Magistraturii) putea să analizeze legalitatea art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, din perspectiva lipsei de previzibilitate care atrage aplicarea discreționară a normelor invocate. Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată, iar soluția instanței de fond, din această perspectivă, este temeinică și legală. Este fără putere de tăgadă faptul că reclamanta s-a adresat pârâtului, anterior promovării prezentului litigiu, numai cu o plângere prealabilă ce viza Hotărârea nr. 1096/13.11.2018 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, nu și articolul 3 al Hotărârii nr. 193/2006 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, iar sancționarea de către curtea de apel a acestei lipse a procedurii prealabile în legătură cu respectivul aspect nu poate fi apreciată, sub nicio formă, ca având caracter formalist sau excesiv. Pentru a fi deschisă calea unei acțiuni în contencios administrativ, indiferent dacă obiectul cererii este un act administrativ individual sau normativ, reclamantul trebuie să facă dovada că s-a adresat instituției pârâte cu o solicitare de revocare a actului, aspecte pe care reclamanta, judecător fiind, era ținută să le cunoască. În ceea ce privește criticile circumscrise aceluiași motiv de recurs și pe care recurenta reclamantă le aduce soluției de respingere a contestației sale pe fondul ei, aceste critici, în raport de situația de fapt reținută în mod corect de către judecătorul fondului, apar, de asemenea, ca fiind nefondate. Astfel, așa cum am arătat anterior, recurenta susține faptul că hotărârea instanței de fond ar fi nelegală prin prisma faptului că ar încălca dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor, din perspectiva nerespectării principiului meritocrației în ceea ce privește promovarea în sistemul judiciar, întrucât curtea de apel nu ar fi sancționat modalitatea discreționară a secției pentru judecători în alegerea criteriului aplicabil la soluționarea cererilor de transfer pe verticală. Consideră recurenta că, la alegerea criteriului aplicabil cererilor de transfer de la judecătorie la tribunal, nu se putea face abstracție de împrejurarea că, urmare a acestui transfer, se constituie instanța ierarhic superioară, iar criteriile aplicate trebuie să fie exclusiv profesionale întrucât, în caz contrar, în fapt, se ajunge la situația de a constitui o instanță ierarhic superioară pe criterii personale. Susținerile recurentei în sensul arătat sunt lipsite de temei, iar faptul că aceasta este nemulțumită de soluția sau de considerentele curții de apel, nu induce automat ideea încălcării unor norme de drept substanțial; analiza respectării și aplicării întocmai a normelor legale incidente în cauză nu se poate face prin prisma felului în care recurenta interpretează în mod subiectiv acele norme sau cum ar vrea să fie reglementată situația aplicabilă în cauză. Astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, susținerea reclamantei în sensul că promovarea pe loc urmată de transfer la instanța ierarhic superioară, corespunzătoare gradului, reprezintă cele două etape ale procesului de promovare în funcții de execuție a judecătorului, nu are corespondent în cadrul normativ privind promovarea și transferul. Aceasta deoarece transferul și promovarea pe loc în funcții de execuție sunt două proceduri distincte, din perspectiva normelor legale incidente, a condițiilor impuse a fi îndeplinite și a efectelor pe care le produce fiecare instituție în parte. Se poate observa că, în ciuda celor susținute de către titulara căii de atac, nu există nicio normă legală din interpretarea căreia să rezulte că transferul este o etapă a promovării în funcții de execuție. Pe de altă parte, viziunea sus-numitei asupra transferului pe orizontală și pe verticală, precum și propunerea utilizării unui criteriu prioritar constând în vechimea în gradul profesional sau utilizarea criteriului vechimii în funcția de judecător sau criteriul notei obținute la examenul de promovare pentru aceeași vechime în grad și aceeași specializare, nu are nicio bază legală. Este fără putere de tăgadă faptul că respectivele criterii prevăzute de art. 3 din Regulament (printre care se regăsesc vechimea în gradul aferent instanței, respectiv parchetului la care se solicită transferul și vechimea efectivă în funcția de judecător sau procuror) nu au o ordine de prioritate, revenind secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii să evalueze aceste criterii prin prisma raportului dintre interesul individual și cel general. Nu este lipsit de semnificație nici faptul învederat și probat de intimata-pârâtă în sensul că, și în situația în care soluționarea cererilor de transfer s-ar fi raportat exclusiv la criteriul vechimii în grad profesional, (așa cum propune, printre altele, reclamanta) existau două candidate la transfer ale căror cereri ar fi fost prioritare față de cererea reclamantei din acest punct de vedere, aspect pe care aceasta din urmă nu îl contestă. Pe de altă parte, criteriul "meritocrației" pe care îl invocă în mod constant sus-numita, nu este definit ca atare de vreo normă juridică în sensul că acest concept primează din perspectiva datei dobândirii gradului profesional. O altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs vizează pretinsa nelegalitate a soluției Curții de Apel Brașov în ceea ce privește respingerea contestației recurentei privind admiterea cererii de transfer a doamnei judecător B., susținând sus-numita că o asemenea cerere nu putea fi admisă Ia data de 13.11.2018, întrucât persoana în cauză nu avea la acel moment gradul profesional de tribunal recunoscut iar îndeplinirea de către judecător a condiției legale pentru transfer se analizează în raport de situația existentă la data soluționării cererii, iar nu în raport de o situație viitoare, la momentul operării efective a transferului, ceea ce face ca judecătorul în cauză să nu fi îndeplinit condiția legală impusă de prevederile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Și această critică este nefondată iar soluția judecătorului de fond este corectă și bazată pe o analiză eficientă a situației de fapt reală, așa cum rezultă din economia probelor administrate. Astfel, așa cum a reținut în mod corect curtea de apel, la momentul soluționării cererilor de transfer, respectiv 13.11.2018, erau validate rezultatele finale ale concursului de promovare, efectivă și pe loc, a judecătorilor și procurorilor, validare realizată prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 973/11.10.2018, promovarea pe loc în gradul aferent tribunalului fiind dispusă începând cu data de 15.11.2018, deci anterior datei de la care urmează să producă efecte transferul admis, respectiv 01.12.2018; ca atare, la această ultimă dată, de la care s-a dispus transferul, doamna judecător B. avea gradul profesional de tribunal, grad corespunzător instanței la care a fost transferată, contrar celor susținute de către recurentă, inclusiv în prezenta cale de atac. O altă susținere pe care reclamanta a reiterat-o și în fața instanței de reformare este aceea referitoare la pretinsa inconsecvență a secției pentru judecători din cadrul instituției pârâte în ceea ce privește analiza și aplicarea criteriilor pentru admiterea sau respingerea cererilor, aplicând cu prioritate când criteriul vechimii în funcția de judecător, când criteriul motivelor personale, când criteriul materiei de concurs/specializării. Nici cu privire la această critică, Înalta Curte nu constată aplicarea sau interpretarea greșită de către curtea de apel a vreunei norme de drept substanțial, de natură să atragă în cauză incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ori a vreunui alt motiv de reformare a sentinței. Așa cum a apreciat și instanța de fond în mod temeinic, Secțiile corespunzătoare ale Consiliului analizează fiecare cerere de transfer în funcție de circumstanțele specifice și de criteriile cuprinse în art. 3 din Regulament, recurenta nefăcând în niciun fel dovada faptului că hotărârea contestată ar fi fost adoptată ca o consecință a săvârșirii de către instituția pârâtă a vreunui abuz de putere. Aceasta deoarece, chiar dacă în privința cererii doamnei judecător B., pârâtul a aplicat criterii de ordin personal, această decizie administrativă se înscrie în marja de apreciere conferită de lege organului administrativ, nefiind îndeplinite cerințele art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, referitoare la excesul de putere. 5.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.