ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3481/2019

Ședința publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II a contencios, contencios administrativ și fiscal, Reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR și ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:

Prin sentința civilă nr. 206 din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a luat act de renunțare la judecată a capătului doi de cerere din acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A. (în contradictoriu cu pârâtele ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR și ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA.

- a respins ca rămas fără obiect capătul unu al acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceleași pârâte.

- a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.633,75 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 206 din 27 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea cererilor de recurs, pârâtele au susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a obligat paratele la plata cheltuielilor de judecată, reținând că deși acțiunea este respinsă ca fiind rămasă fără obiect, totuși culpa procesuală pentru promovarea acțiunii revine pârâtelor care nu au soluționat contestația petentei în termen de 45 de zile .

Recurenta-pârâtă DGRFP Timișoara arată că, prin Serviciul de soluționare a contestațiilor a emis decizia nr. 1323/161/11.04.2016 în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/12.06.2015 arată că datorită volumului foarte mare de muncă, urmare a transmiterii și a delegării de către ANAF - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor către DGRFP TIMIȘOARA - Serviciul de soluționare a contestațiilor a multor contestații formulate de către petent, serviciul de specialitate din cadrul instituției având obligația sa analizeze cu foarte multa atenție si in conformitate cu toate prevederile legale aspectele prezentate in conținutul contestațiilor dar si înscrisurile emise de către petenta.

În opinia recurentei-pârâte ANG-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, instituția pârâtă nu putea fi obligata la plata cheltuielilor de judecata având in vedere ca nu a pierdut procesul, câtă vreme instanța de fond a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect, și, de asemenea, a luat act de renunțarea la cel de-al doilea capăt de cerere.

Instituția pârâtă nu a fost pusă în întârziere, anterior începerii procesului și nici nu se afla de drept in întârziere, așa cum prevede art. 454 din C. proc. civ.

Cererea de chemare in judecata nu poate fi asimilata punerii in întârziere având în vedere că cerințele art. 454 sunt în sensul că această punere în întârziere să se fi făcut anterior începerii procesului.

Mai mult, nu poate fi reținuta vreo culpa in sarcina Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor, în soluționarea contestației administrative, având în vedere prevederile art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, precum și faptul că termenul stipulat in cod este un termen de recomandare.

In altă ordine de idei, în ceea ce privește obligarea pârâtelor la plata către intimată a sumei de 3.633,75 RON reprezentând cheltuieli de judecata, recurenta-pârâtă ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor solicită să se aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Învederează că obiectul cauzei de față, respectiv obligarea organelor fiscale să soluționeze contestația administrativă a fost unul de o complexitate minimă în cadrul litigiilor de contencios administrativ.

In subsidiar, în soluționarea cererii intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecata, consideră că instanța trebuia să facă cu adevărat aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și să cenzureze corespunzător cheltuielile de judecată solicitate de aceasta.

Învederează instanței că în legătura cu art. 274 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., Curtea Constituționala s-a pronunțat prin Deciziile nr. 401/14.07.2005 și nr. 493/29.05.2007, arătând ca este prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Apreciază că față de cele reținute de Curtea Constituționala, susținerile sale sunt justificate, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nefiind îndeplinită în cauză.

Deși la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie integrală, în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este exercitat abuziv, instanța are posibilitatea sa-l oblige pe cel care a căzut in pretenții să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversa.

Aceasta, întrucât art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de Ia finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

Deci, judecătorul are posibilitatea sa dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusa de avocat, aceasta soluție fiind conforma prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implica si o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecata.

Fata de acest aspect, critică hotărârea instanței de fond care, în conformitate cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., constatând nepotrivit de mare cuantumul sumei solicitate de intimată trebuia să micșoreze onorariul avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, respectiv mult sub nivelul sumei d 3.583.75 RON acordata drept cheltuieli.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 septembrie 2016, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de pârâtele ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR și ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA.

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâți, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

II.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Analizând sentința atacată în raport de criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., față de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate.

Instanța de fond a fost învestită, la data de 14.03.2016, cu o acțiune prin care reclamanta a solicitat obligarea organului fiscal la soluționarea, într-un termen de maxim 10 de zile, a Contestației fiscale (în continuare "Contestația fiscală", depusă în Anexa nr. 1), formulate de Societate împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/12.06.2015 (în continuare dispoziția de măsuri", depusă în Anexa nr. 2), a Deciziei de impunere nr. x/12.06.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată (în continuare "Decizia de impunere", depusă în Anexa nr. 3) și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.06.2015 (în continuare Raportul de inspecție fiscală", depus în Anexa nr. 4) și comunicarea acestui răspuns Societății; precum și obligarea organului fiscal la plata de penalități de 1% din valoarea obiectului Contestației fiscale, pe zi de întârziere, până la emiterea și comunicarea efectivă a deciziei de soluționare a contestației, conform art. 18 alin. (5) și art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborat cu art. 905 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1323/161/11.04.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara s-a soluționat contestația formulată de reclamantă care a fost înregistrată inițial la AJFP Bistrița Năsăud sub nr. 33466 la data de 22.07.2015, la ANAF - D.G.S.C. la data de 4.08.2015, iar la D.G.R.F. Timișoara sub nr. 39464 la data de 28.09.2015.

Prin urmare, reclamanta a renunțat la data de 30 mai 2016 la capătul doi de cerere din acțiunea introductivă având ca obiect obligarea organului fiscal la plata de penalități de 1% din valoarea obiectului contestației fiscale pe zi de întârziere, până la emiterea și comunicarea efectivă a contestației.

Prin sentința atacată, prima instanță a luat act de renunțarea reclamantei la cel de-al doilea capăt de acțiune si a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere.

Contrar susținerilor recurentelor, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, temeinic și legal, a reținut că este fondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și taxa de timbru, având în vedere momentul îndeplinirii obligației de către pârâe.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Dispozițiile art. 451 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare.

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență și a apreciat corect că, dată fiind emiterea Deciziei nr. 1323/161/11.04.2016, după introducerea acțiunii, se impune obligarea pârâtelor care au determinat pornirea procesului, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul avocațial și taxa de timbru, Înalta Curte reține că aceste critici nu sunt fondate având în vedere că aceste cheltuieli au fost solicitate și acordate în conformitate cu prevederile art. 452 din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", însă în cauză, nu cheltuielile de judecată nu sunt nejustificat de mari.

Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat în cauză prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând cheltuielile de judecată solicitate de la 7.267,5 RON la suma de 3.583,75 RON.

Prin urmare, câtă vreme reclamanta sau apărătorul său nu puteau să anticipeze atitudinea procesuală a celorlalte părți, susținerile recurentelor referitoare la complexitatea redusă a litigiului sunt fără fundament juridic, astfel că în mod corect prima instanță a apreciat că suma de 3.583,75 RON reprezentând onorariu de avocat, este justificată.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 206 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 206 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2019.