ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1638/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I Civilă - complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale la data de 11.02.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul Dâmbovița, a solicit instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015; - obligarea pârâților la plată pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1068/18.06.2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I-a civilă a admis excepția de necompetență materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

Așa cum s-a arătat de altfel și în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 54/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța specializată în litigii de muncă nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile.

Interpretând per a contrario, litigiile care nu vizează plata unor drepturi salariale, ci prin care se solicită reîncadrarea (implicit se contestă încadrarea) nu sunt de competența instanțelor specializate în soluționarea litigiilor de muncă.

Conform dispozițiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Raportat la modalitatea în care a fost formulată acțiunea reclamantei, tribunalul constată că aceasta a solicitat, în ordinea firească a obligațiilor, "reîncadrarea", urmând recalcularea și plata salariului prin raportare la noua valoare de referință sectorială, inclusiv în ceea ce privește prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze.

Rezultă așadar, independent de modalitatea în care a fost redactată acțiunea, faptul că reclamanta solicită emiterea unei noi decizii de încadrare prin care să-i fie recunoscut un anumit drept salariale, cu toate consecințele care decurg.

Emiterea unei noi decizii de încadrarea a reclamantei, presupune implicit analiza legalității și temeiniciei deciziei de încadrare care își produce efectele față de aceștia, la data promovării acțiunii.

Conform art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispozițiile care reglementează salarizarea și celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului National al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta buhe de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Împotriva hotărârilor organelor enumerate în cele ce preced se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Având în vedere competența materială exclusivă stabilită de legiuitor în ceea ce privește analiza legalității și temeiniciei încadrării personalului din justiție, raportat la acțiunea formulată de reclamantă, Tribunalul a dispus admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița și declinarea soluționării litigiului în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Tribunalul a constatat, totodată, faptul că excepția unei posibile necompetențe materiale în soluționarea cererii a fost invocată din oficiu, la termenul din 04.06.2019, fiind acordat un termen de judecată tocmai pentru a da posibilitate reclamantei să-și exprime un punct de vedere. În lipsa unei eventuale precizări a acțiunii, cu respectarea art. 9 din C. proc. civ., tribunalul urmează să își decline competența, având în vedere și faptul că reclamanta nu a invocat uzitarea prerogativei conferite de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 651 din data de 25.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunlului Dâmbovița.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că, prin raportare la petitul acțiunii, nu sunt incidente dispozițiile art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 și a subliniat că aceste prevederi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din familia ocupațională Justiție, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Curtea a menționat că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței.

Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale personalului din familia ocupațională Justiție, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și la art. 7 alin. (1) Capitolul VIII din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicția muncii.

În cauza de față, reclamanta nu contestă un act administrativ tipic (hotărârea/decizia colegiului de conducere a curții de apel de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduce judecății un act administrativ asimilat, ci pretinde plata/acordarea unor sume de bani prin raportare la o altă valoarea sectorială de referință.

Aceasta nu a solicitat anularea pentru nelegalitate a hotărârii/deciziei colegiului de conducere prin care i-au fost stabilite drepturile salariale, nefiind așadar dedus judecații un litigiu ce are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (decizia de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

De asemenea, în dezacord cu Tribunalul Dâmbovița ce a conchis că "în lipsa unei eventuale precizări a acțiunii, cu respectarea art. 9 din C. proc. civ., tribunalul urmează să își decline competența, având în vedere și faptul că reclamanta nu a invocat uzitarea prerogativei conferite de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ..", Curtea a constatat că reclamanta a uzitat de această prerogativă, introducând acțiunea pe rolul Tribunalului Dâmbovița, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești și care este învecinată cu Curtea de Apel București.

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea pârâților la plata drepturilor salariale ce se cuvin reclamantei, în calitate de grefier, luând în considerare o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Potrivit prevederilor art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv nu a formulat contestație împotriva modului de calcul al drepturilor salariale la Colegiile de conducere al Curții de Apel București, ci s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune ce vizează obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare.

În acest sens este de reținut că reclamanta a indicat, printre temeiurile de drept invocate, și dispozițiile art. 166 din Codul muncii.

Obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sunt esențiale pentru corecta determinare a normelor de competență materială incidente în litigiu, cu respectarea principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță numai în limitele investirii.

În cauză, Curtea de Apel București a stabilit în mod corect că litigiul dedus judecății se referă la un conflict de muncă, având ca obiect plata unor drepturi salariale pe care reclamanta le consideră cuvenite și neplătite și deci competența de soluționare în primă instanță revine secțiilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalelor.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Aliniatul 3 stipulează că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul grefierilor.

Potrivit art. 127 alin. (2)

1

C. proc. civ., dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin urmare, Curte de Apel a reținut în mod corect faptul că, în situația în care reclamantul nu îndeplinește aceste cerințe legale, pârâtul are posibilitatea de a cere până la primul termen de judecata la care este legal citat declinarea competentei în favoarea oricăreia dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se afla instanța care ar fi fost competenta potrivit legii.

Textul tinde sa apere imparțialitatea în justiție, deoarece formularea unei cereri de chemare în judecata împotriva sau de către o persoana care își desfășoară activitatea în justiție, în chiar instanța în care aceasta funcționează, ar putea crea pentru partea adversa senzația unei părtiniri.

Cu atât mai mult aceste dispoziții își găsesc rațiunea atunci când instanța angajatoare este chiar parte în proces, astfel cum este cazul în speță.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că, prin introducerea acțiunii pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta a uzitat de prerogativa conferită de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., nefiind necesară formularea altor precizări cu privire la acest aspect, astfel cum în mod greșit a apreciat Trbinalul Dâmbovița.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București și Curtea de Apel București, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2020.