ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 9/2020

HOTĂRÂRE

14.01.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 9/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 28 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul Giurgiu, au solicitat reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 și respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 precum și obligarea la plata pentru fiecare lună până la recunoașterea efectivă a dreptului pretins a diferențelor dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18.02.2019 pârâtul Tribunalul Giurgiu a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu motivarea că, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, puterea judecătorească este structurată pe patru niveluri iar tribunalul, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile bănești solicitate de către reclamanți.

Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 721 din 19 aprilie 2019, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

În pronunțarea acestei soluții prima instanță a avut în vedere că, prin capetele principale ale acțiunii, reclamanții au solicitat reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 și respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

A reținut totodată că părțile au înțeles să formuleze un capăt de cerere distinct privitor la plata diferențelor salariale și a considerat că, din această perspectivă, al doilea capăt este subsecvent și accesoriu primului.

Prima instanță a concluzionat că cererile principale vizează tocmai contestarea modul de stabilire a drepturilor salariale stabilite prin dispozițiile legale indicate în acțiune.

S-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 37 și art. 60 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului auxiliar și conex din cadrul instanțelor judecătorești se stabilește prin lege specială, în speță legea salarizării unitare, care stabilește că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite, context în care, în aplicarea art. 7 din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instanța competentă material să soluționeze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale este Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

A considerat instanța că nici formularea unui capăt de cerere privitor la plata unor sume de bani reprezentând diferențe salariale, a unor actualizări cu rata inflației ori aplicării unor dobânzi legale penalizatoare, nu este de natură a atrage competența materială a tribunalului în condițiile în care aceste capete de cerere sunt accesorii celor principale iar, potrivit art. 123 C. proc. civ., în privința acestora operează de drept prorogarea de competență în favoarea instanței sesizată cu cererea principală.

Totodată, în stabilirea instanței competente material, prima instanță a luat în considerare și dispozițiile art. 127 C. proc. civ. în considerarea calității reclamanților de personal auxiliar al instanței la care funcționează.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2019.

Prin sentința nr. 3 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă. A constat intervenit conflictul negativ de competență. A dispus suspendarea din oficiu a judecății cauzei și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea hotărârii cu rol de regulator de competență.

În fundamentarea acestei hotărâri cea de-a doua instanță a avut în vedere că prin acțiune, reclamanții, specialiști IT în cadrul Tribunalului Giurgiu, au solicitat acordarea unor drepturi bănești, ca urmare a suferirii unui prejudiciu care decurge dintr-o situație de discriminare fără a contesta vreun ordin administrativ, context în care în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de prima instanță.

Astfel, față de obiectul cererii deduse judecății, cea de-a doua instanță a statuat asupra faptului că litigiul are natura unui conflict de muncă și a apreciat că, în determinarea instanței competente material, sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Totodată, Curtea s-a raportat și la Decizia X din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă competența materială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Litigiul de față, astfel cum acesta este configurat de părți, obiect și cauză are natura unui conflict de muncă în sensul avut în vedere de art. 266 din Codul muncii și de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, întrucât prin acțiune s-a solicitat numai acordarea unor drepturi bănești, izvorâte dintr-un raport de muncă, ca urmare a existenței unei situații de discriminare, fără însă a solicita anularea actelor prin care au fost stabilite drepturile salariale. În acest context competența materială a instanței se stabilește în raport de prevederile art. 266 din Codul muncii și de cele ale 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Așadar, reclamanții au decis să sesizeze instanța pe calea unei cereri în materia conflictelor de muncă, iar nu instanța de contencios administrativ, pe calea contestației împotriva hotărârii Colegiului de conducere, reglementată de art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII Anexa VI la Legea Cadru nr. 284/2010, cele două căi procedurale fiind deopotrivă la îndemâna reclamanților care au un drept de opțiune pe care l-au exercitat prin formularea cererii direct la Tribunalul Dâmbovița, ca și litigiu de muncă.

Potrivit art. 266 din Codul muncii "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, "În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: p) conflict individual de muncă - conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

În considerarea celor ce preced, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește că Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă este instanța competentă material în soluționarea cauzei.