ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 737/2020

Ședința publică din data de 3 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față:

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 17 iulie 2019, sub numărul de dosar x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care urmează să o pronunțe, să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 139.987,21 RON, precum și a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 4 din Legea nr. 72/2013, raportat la art. 3 din O.G. nr. 13/2011 (dobânda de referință plus 8 puncte procentuale), începând cu data de 20 decembrie 2018 (data scadenței facturii) și până la plata integrală.

A mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta B. S.A. contractul de prestări servicii nr. x din data de 21 mai 2013, având ca obiect furnizarea serviciilor de transport, prin utilizarea mijloacelor de transport proprii ale transportatorului, servicii efectuate în baza comenzilor de transport rutier emise de către reclamantă.

În dara de 7 octombrie 2018, reclamanta a solicitat pârâtei B. S.A. transportul platformei de lucru la înălțime Toucan 10E x de la sediul secundar al reclamantei, situat în Calea x, localitatea Brașov, jud. Brașov, până în Oradea, jud. Bihor, echipamentul urmând a fi încărcat în data de 8 octombrie 2018 în Brașov, respectiv descărcat în data de 9 octombrie 2018 în Oradea. Conform scrisorii de transport x, echipamentul a fost încărcat in data de 8 octombrie 2018, fiind transportat cu autoutilitara Iveco, având numărul de înmatriculare x și serie șasiu x.

A arătat că au fost îndeplinite condițiile cerute pentru tipul camionului, iar marfa a fost încărcată, nefiind avariată la momentul încărcării sau manipulării acesteia cu această ocazie.

Cu toate acestea, șoferul pârâtei nu a ancorat marfa, plecând în cursă astfel și, din acest motiv, pe drum (datorita frânărilor bruște și a curbelor), în localitatea Sighișoara, echipamentul a căzut din mijlocul de transport, răsturnându-se pe carosabil.

Astfel, având în vedere accidentul rutier din data de 8 octombrie 2018, reclamanta a fost nevoită să contracteze serviciile societății D. S.R.L. pentru a transporta echipamentul înapoi la sediul său secundar din Calea x, localitatea Brașov, jud. Brașov.

S-a mai arătat faptul că, potrivit Cap. 7 - Obligațiile Părților Contractante, pct. 7.1.din contractul semnat de părți, prestatorul se obligă:

"să răspundă pentru integritatea bunurilor transportate. Pentru daunele apărute în timpul transportului (din momentul finalizării încărcării mărfii până la începerea operației de descărcare), Prestatorul va plăti integral beneficiarului valoarea daunei calculate la prețurile de producție ale beneficiarului, aflate în vigoare la data producerii pierderii, inclusiv T.V.A., fără a se depăși valoarea poliței de asigurare stabilite pentru autovehiculul care efectuează cursa" și, totodată: "Prestatorul răspunde de ancorarea corectă a mărfii".

În cazul asigurării privind răspunderea cărăușului pentru marfa transportată al cărei titular este transportatorul, riscul asigurat este răspunderea transportatorului în calitate de cărăuș pentru pagubele produse mărfurilor transportate.

Potrivit art. 1984 din C. civ. "Transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parțială a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului, sub rezerva aplicării dispozițiilor Art. 1959, precum și prin întârzierea livrării bunurilor."

În speță, s-a arătat că pârâta B. S.A. a primit marfa de la reclamantă, respectiv expeditor, fără rezerve, aspect ce rezultă din scrisoarea de trăsura.

S-a menționat că, în speță, sunt îndeplinite toate condițiile atragerii răspunderii contractuale a pârâtei B. S.A. Totodată, reclamanta a precizat că pârâta a încheiat Polița de Asigurare Seria TR nr. x ("Asigurarea de răspundere a cărăușului auto pentru marfa transportată"), limita de răspundere pentru marfa transportată de autoutilitara Iveco x fiind de 35.000 euro/eveniment (valoarea facturii x din 20 noiembrie 2018 este de 139.987,21 RON, adică 29.585 euro, sub limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare și în contractul de transport).

A precizat că polița de asigurare are ca obiect asigurat răspunderea transportatorului în calitate de cărăuș pentru pagube produse mărfurilor transportate intern si/sau internațional pentru vehiculele menționate expres în polița de asigurare.

Reclamanta a mai precizat că, având în vedere dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul are putere de lege intre părțile contractante, dar și principiul de drept potrivit cărora convențiile trebuie executate cu bună credință și întocmai, dat fiind ca părțile si-au exprimat consimțământul, prin semnarea și stampilarea poliței de asigurare seria x nr. x - asigurare de răspundere a transportatorului pentru mărfurile transportate (CMR), rezultă că acest contract are forță obligatorie pentru pârâte, acestea fiind obligate să își execute întocmai obligațiile contractuale.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 115, 194, 293, 295 și 453 din C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 1202, 1203, 1266-1268, 1270, 1516, 1560-1561, 1984 și următoarele, 2199 și 2200 și următoarele din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 10098 din 22 octombrie 2019, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâta B. S.A. și a declinat competența de soluționare a acțiunii în răspundere contractuală formulată de reclamantă, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

În motivarea acestei sentințe, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că, potrivit art. 9.2 din contractul de transport nr. 995 din 23 mai 2013 încheiat între reclamanta A. S.A., în calitate de beneficiar, și pârâta B. S.A., în calitate de prestator, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x din 21 mai 2013 și nr. 2 din 19 mai 2016, părțile au convenit ca orice litigii dintre acestea, izvorâte din contract, să fie soluționate de instanța de la sediul prestatorului.

A menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Arătând că respectiva clauză prevăzută de art. 9.2 are natura unei clauze atributive de competență, a considerat că, față de modul de formulare, aceasta este în beneficiul ambelor părți, motiv pentru care reclamanta nu poate renunța la aplicarea sa.

A apreciat ca neîntemeiate susținerile pârâtei C. S.A., în sensul că respectivul contract de transport ar fi încetat la data producerii evenimentului asigurat, iar clauza atributivă de competență nu și-ar mai produce efectele, deoarece cauza acțiunii rezidă tocmai în prevederile contractuale, reclamanta solicitând constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale.

A mai reținut că în speță nu pot fi incidente dispozițiile art. 112 din C. proc. civ., deoarece, în raport cu pârâta B. S.A., părțile au instituit o competență teritorială exclusivă prin clauza atributivă de competență, iar, în raport cu pârâta C. S.A., competența teritorială este alternativă, raportat la obiectul litigiului.

Ca atare, atunci când o instanță este competentă exclusiv pentru unul dintre pârâți, iar, cu privire la cel de-al doilea, este incidentă o competență teritorială alternativă, instanța competentă exclusiv cu privire la unul dintre pârâți devine competentă exclusiv cu privire la soluționarea întregului litigiu, conform regulii instituite expres de dispozițiile art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căreia, atunci când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile.

În consecință, Judecătoria Sectorului 2 București a considerat că, potrivit dispozițiilor legale precitate, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Timișoara.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă la data de 5 noiembrie 2019, sub numărul x/2019.

Prin sentința civilă nr. 254 din data de 14 ianuarie 2020 a Judecătoriei Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, competența de soluționare a cauzei.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 112 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd:

"Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali".

În ceea ce privește clauza atributivă de competență prevăzută la art. 9.2 din contractul de prestări servicii nr. x din data de 21 mai 2013, instanța a constatat că aceasta nu este opozabilă pârâtei C. S.A., chemată în judecată de către reclamantă, cât timp aceasta nu are calitate de parte în cadrul contractului.

A precizat că dispozițiile art. 112 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc o competență alternativă între instanța de la sediul pârâtei B. S.A. și cea de la sediul pârâtei C. S.A., reclamanta fiind cea care stabilește instanța pe care înțelege să o învestească cu soluționarea cererii, atunci când cele două instanțe sunt deopotrivă competente, așa cum dispun prevederile art. 116 din C. proc. civ.

S-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., având în vedere că în prezenta cauză nu este vorba de o competență exclusivă a instanței față de obiectul cererii de chemare în judecată, neaflându-ne în ipotezele prevăzute la art. 117-121 din C. proc. civ.

A făcut referire la textul art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia:

"Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

A considerat că alegerea de competență făcută de reclamantă și pârâta B. S.A. prin clauza atributivă de competentă de la art. 9.2 din contractul de prestări servicii nr. x din 21 mai 2013 nu poate avea ca obiect alegerea unei competențe exclusive a instanței, așa cum dispun prevederile mai sus-citate, astfel că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., neputând fi atrasă competența Judecătoriei Timișoara, ci reclamanta a fost cea care a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, în conformitate cu dispozițiile art. 112 alin. (1) și art. 116 din C. proc. civ.

III. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13 martie 2020, sub numărul x/2019.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Judecătoria Sectorului 2 București și Judecătoria Timișoara - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență, prin emiterea regulatorului de competență.

În prezenta cauză, potrivit clauzei atributive de competență prevăzută de art. 9.2 din contractul de transport nr. 995 din 23 mai 2013, reclamanta A. S.A., în calitate de beneficiar și pârâta B. S.A., în calitate de prestator, au convenit că orice litigii survenite între părți, izvorâte din contract, vor fi soluționate de instanța de la sediul prestatorului, în speță Judecătoria Timișoara.

Această clauză a fost prevăzută în contractul de transport în aplicarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege ce instituie prorogarea voluntară de competență, în temeiul căreia părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Sub acest aspect, în raport cu obiectul litigiului - acțiune în răspundere civilă contractuală - se constată că în speță nu își găsesc aplicarea dispozițiile art. 117-121 din C. proc. civ., nefiind atrasă competența exclusivă a unei anumite instanțe.

Nici clauza atributivă de competentă nu poate avea ca obiect alegerea unei competențe exclusive a instanței, în raport cu obiectul cauzei.

Se mai reține că, în conformitate cu regula stabilită prin dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Prin dispozițiile art. 112 alin. (1) din C. proc. civ. a fost reglementată o competență teritorială alternativă, ce consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente, textul precizând că, atunci când cererea de chemare în judecată vizează mai mulți pârâți, aceasta poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia.

Rezultă că, în speță, nu clauza atributivă de competență inserată în contract atrage competența teritorială a Judecătoriei Sectorului 2, ci manifestarea de voință în acest sens a reclamantei, care a ales să introducă cererea la instanța competentă de la sediul pârâtei C. S.A.

Prin alegerea făcută de reclamantă, Judecătoria Sectorului 2 București a devenit competentă să judece litigiul cu care a fost învestită, moment de la care orice altă instanță, posibil competentă alternativ, a pierdut această prerogativă.

Înalta Curte constată, așadar, că prin înregistrarea inițială a acțiunii pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, coroborată cu împrejurarea că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 117-121 din C. proc. civ., nefiind atrasă competența exclusivă a unei alte instanțe, a devenit competentă să soluționeze cauza instanța astfel învestită, respectiv Judecătoria Sectorului 2 București.

În consecință, în raport cu considerentele anterior expuse, se constată că revine Judecătoriei Sectorului 2 București competența de a judeca litigiul, așa încât, în aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Definitivă.

Pronunțată astăzi 3 aprilie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.