ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 133/2020

HOTĂRÂRE

22.01.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 133/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, reține următoarele:

La 19.07.2019, reclamantul A. a învestit Tribunalul Prahova cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 1990/11.09.2019, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetentei sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, potrivit cărții de identitate depuse în copie la dosar, domiciliul reclamantului este situat în Baia Mare, județul Maramureș, că a avut stabilită reședința în București în perioadele 27.03.2014-26.03.2015 și 10.12.2016-09.12.2017 și că acesta deține funcția de procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Astfel, constatând că domiciliul reclamantului este situat în raza teritorială a Tribunalului Maramureș, iar nu a Tribunalului Prahova, a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile privind conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori sediul, după caz, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Maramureș, în favoarea căruia a declinat-o.

De asemenea, a apreciat că împrejurarea că reclamantul îndeplinește funcția de procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu determină, în mod automat, incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., care se aplică doar în ipoteza în care magistratul domiciliază în raza teritorială a instanței la care activează în mod efectiv și care este competentă să soluționeze cauza.

Or, în speță, reclamantul este procuror la un parchet care nu se află în raza teritorială a Tribunalului Maramureș, competent să soluționeze conflictul de muncă conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă la 29.10.2019.

Prin sentința civilă nr. 1246/10.12.2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, notând că reclamantul urmărește valorificarea unor drepturi salariale în calitate de procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Structura Centrală, a reținut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, reclamantul a ales să depună cererea de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, raportându-se la locul său de muncă, care este situat în municipiul București și la dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul, care deține calitatea de procuror la Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală, a învestit Tribunalul Prahova cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (3), aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, Direcția Națională Anticorupție funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.

Cum reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție, a cărei competență se extinde pe întreg teritoriul național și nu este circumscrisă unei unități administrativ-teritoriale limitate, o atare teză nefiind înfrântă de existența unor structuri teritoriale ale D.N.A., competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile art. 127 C. proc. civ.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Prin urmare, atât timp cât în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu.

Altfel spus, Tribunalul Prahova nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă în soluționarea cauzei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Prahova.