Decizia nr. 2400/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., prin Sucursala Regionala CF Timișoara, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale, echivalentul bănesc al suferințelor fizice produse de vătămarea corporală cauzată de fapta ilicită, precum și al suferințelor psihice determinate de suferințele fizice, prejudiciul estetic cauzate reclamantului prin fapta ilicită a pârâților, constând în neîndeplinirea corespunzătoare sau omisiunea îndeplinirii obligațiilor legale care le revin în legătură cu gestionarea câinilor fără stăpân, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunal Timiș Prin sentința civilă nr. 269/27.02.2018, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local al municipiului Timișoara, a admis în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., prin Sucursala Regionala CF Timișoara, și a obligat pârâta la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 204/29.11. 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de către pârâta CNCF "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 269/PI/27.02.2018 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis apelul formulat de către reclamantul A. împotriva aceleiași sențințe, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul Local al municipiului Timișoara și CNCF "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, a obligat pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate și a obligat pârâții în solidar să plătească reclamantului suma de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs pârâta Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, precum și pârâții Municipiul Timișoara, Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara. 4.1. Recurenta-pârâtă Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii în contradictoriu cu aceasta. A criticat recurenta-pârâtă decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Sub un prim aspect, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 2 și 3 din Legea nr. 289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniul transportului pe calea ferată, în condițiile în care evenimentul s-a petrecut într-o zonă în care este interzis accesul persoanelor neautorizate. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că, contrar celor afirmate de martor și reținute în hotărârea atacată, în Stația CF Timișoara Nord avizarea publicului călător privind interzicerea accesului persoanelor neautorizate, în conformitate cu Legea nr. 289/2005, s-a concretizat prin amplasarea în diferite locuri din incinta stației a unui număr de 20 indicatoare, aspect constatat la fața locului de organele de cercetare penala, astfel cum rezultă și din soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, necontestată de reclamant. Efectele ordonanței de clasare, chiar dacă nu pot fi guvernate de prevederile art. 22 din C. proc. pen., totuși constituie un mijloc de probă, care, fără a avea caracter absolut, dă naștere unei prezumții simple de adevăr. La aprecierea forței probante urmează, în opinia recurentei, să se țină seama de faptul că reclamantul nu a formulat plângere împotriva ordonanței prin care s-a stabilit locul producerii evenimentului și de modalitatea în care s-a realizat avizarea publicului călător cu privire la interzicerea accesului persoanelor neautorizate. A arătat recurenta că locul faptei este precizat cu exactitate în procesul-verbal întocmit la fața locului de către organele de Politie TF Timișoara Nord, incidentul producându-se ca urmare a accesului reclamantului într-o zonă în care este interzis accesul persoanelor neautorizate, potrivit prevederilor art. 2 și 3 din Legea nr. 289/2005. În conformitate cu planul de incendii elaborat și avizat de ISU Timiș, accesul pe ușa din strada x este destinat autospecialelor de intervenții în caz de incendii, iar motivul pentru care aceasta nu este închisă definitiv, ci provizoriu, prin puncte de sudură care se pot rupe, este tocmai de a facilita accesul pompierilor. Chiar martorul propus de reclamant, B., a declarat că victima a intrat printr-o "spărtură în gard" și, fără nicio referire la locul unde s-a petrecut evenimentul, a făcut doar afirmații cu privire la existenta câinilor maidanezi în "zonă". Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 155/2001, având în vedere ca societatea recurentă și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau cu privire la ridicarea câinilor fără stăpân, nefiind autorizată să ia masuri directe asupra acestora. A susținut recurenta că a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar faptul că a anunțat de fiecare dată autoritățile abilitate pentru a se lua masuri. A adăposti înseamnă a primi, a găzdui, a tine la adăpost, ceea ce nu este cazul în litigiul de față, în care societatea a încercat să rezolve situația acestor câini, respectiv ridicarea lor, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 13 ind.l din O.U.G. nr. 155/2001. Sub un al treilea aspect, recurenta a susținut că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1375 din noul C. civ., întrucât aceasta nu poate fi considerată proprietara animalelor care au invadat teritoriul Stației CF Timișoara Nord, de circa 66 ha. A arătat recurenta că, anterior producerii evenimentului, a solicitat în mod repetat sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara și al firmei S.C. C. S.R.L., care a concesionat serviciul de management al populației canine pe raza municipiului, pentru ridicarea câinilor maidanezi. Sub un ultim aspect, recurenta a susținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, având în vedere următoarele: prezența câinilor maidanezi în perimetrul stației a fost semnalată de către conducere încă din anul 2012, când s-a solicitat sprijinul Primăriei Timișoara pentru ridicarea lor; primăria a informat că firma S.C. C. S.R.L. a ridicat din stația Timișoara Nord în lunile noiembrie și decembrie 2012 câte 3 câini iar echipajele se vor deplasa periodic în vederea verificării situației și aplicării măsurilor ce se impun; conducerea recurentei a solicitat și în anul 2013 direct firmei S.C. C. S.R.L. sprijin în vederea ridicării câinilor maidanezi din zona stației CF Timișoara Nord, str. x, str. x și zona stadionului CFR, iar pe tot parcursul anului 2013 și până la producerea incidentului din 28.12.2013 nu există date referitoare la ridicarea câinilor; după producerea incidentului, firma C. S.R.L. a procedat la acțiuni de ridicare a câinilor fără stăpân din stația Timișoara Nord, care s-au concretizat prin prinderea a 19 câini; locul incidentului este în grupa tehnică, între linia nr. 28 și gardul împrejmuitor al depoului de locomotive, la o distanță de aprox. 150 m de cabina D1 înspre depoul de locomotive, zonă în care este interzis accesul personalului neautorizat, conform Legii nr. 289/2015; avizarea publicului călător privind interzicerea accesului s-a concretizat prin amplasarea în diferite locuri din incinta stației a 20 de indicatoare. 4.2. Recurenții-pârâți Municipiul Timișoara, Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, respingerea apelului declarat de reclamant și păstrarea sentinței primei instanțe. Au criticat recurenții-pârâți decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Sub un prim aspect, recurenții au susținut că instanța de apel a ignorat probatoriul administrat și ordonanța de clasare emisă în dosar penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, în care s-a reținut că atacul canin s-a produs ca urmare a accesului petentului A. într-o zonă în care este interzis accesul persoanelor neautorizate, în conformitate cu prevederile art. 2 și 3 din Legea nr. 289/2005, fiind vorba despre o zonă de siguranță feroviară, unde se desfășoară activități specifice de cale ferată. Sub un alt aspect, recurenții au susținut că instanța de apel a reținut greșit, fără a ține cont de probatoriul administrat, faptul că nu ar fi fost îndeplinite obligațiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001, raportat la împrejurarea că pe raza unei unități administrativ-teritoriale există și anumite limitări ale drepturilor autorităților locale de a interveni, dictate de regimul juridic al imobilul în cauză și de regulile impuse de deținător, cum este și cazul de față, în care este vorba despre un incident produs într-o zonă de siguranță feroviară în care este permis doar accesul personalului autorizat aparținând companiei de căi ferate. Au arătat recurenții că societatea C. S.R.L a intervenit în zona peronului Gării de Nord Timișoara pentru a ridica câinii fără stăpân, ca urmare a solicitărilor companiei de căi ferate, și nu există nicio solicitare pentru o intervenție într-un spațiu cu acces restricționat, aflat în administrarea directă a S.N.C.F.R., spațiu în care câinii erau tolerați chiar de către angajații companiei, după cum în mod corect a reținut prima instanță. În continuare, recurenții au considerat relevant faptul că există mai multe adrese din anul 2013, prin care Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Timișoara a informat Divizia Patrimoniu - Stația Timișoara Nord și Postul de Poliție TF Timișoara Nord, că în zona gării există mai mulți câini fără stăpân care atacă personalul de manevră din zona liniilor 17, 18 și 19 tehnică, iar în urma acestora, cei sesizați nu s-au adresat instituțiilor recurente pe parcursul anului 2013, pentru a solicita ridicarea câinilor fără stăpân din zona atelierelor de întreținere si reparații, zonă cu acces interzis publicului, în care reprezentanții societății C. S.R.L. nu puteau pătrunde fără autorizarea companiei de căi ferate. Au conchis recurenții în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii lor civile delictuale, câtă vreme incidentul nu s-a petrecut pe domeniul public al Municipiului Timișoara, nu există o faptă ilicită săvârșită de autoritățile administrației publice locale, nu există vreo culpă sau o greșeală a pârâților care să facă legătura cu prejudiciul pretins de reclamant.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 204 din 29 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2016 și a admis în principiu recursurile declarate de pârâta Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara și de pârâții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva aceleași decizii și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 26 noiembrie 2019, pentru soluționarea recursului.

Apărările formulate în cauză Intimata-recurentă pârâtă Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a depus întâmpinare la recursul declarat de ceilalți recurenți-pârâți, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, reluând, în esență, argumentele expuse în cererea de recurs, în sensul de a arăta că incidentul s-a produs ca urmare a pătrunderii reclamantului într-o zonă în care accesul persoanelor neautorizate era interzis, că nu poate fi considerată proprietara animalelor, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 1375 din C. civ., și că a întreprins toate măsurile necesare pentru ridicarea câinilor fără stăpân din Stația CF Timișoara Nord. Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la ambele recursuri, prin care a solicitat respingerea lor, ca neîntemeiate. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul-reclamant a arătat, în esență, că recurenții readuc în discuție elemente de fapt, precum locul în care s-a petrecut incidentul din data de 28.12.2013, regimul aplicabil ariei respective, reinterpretarea probelor administrate, aspecte care în realitate presupun o nouă judecare a fondului și reprezintă reiterarea unor chestiuni supuse dezbaterii în fața instanțelor de fond și apel. În combaterea motivelor de recurs, intimatul-reclamant a arătat că evenimentul s-a produs în incinta Gării de Nord Timișoara, așa cum rezultă din probele dosarului, incintă administrată de pârâta companie de căi ferate, astfel că nu se poate pretinde că aceasta este scutită de orice responsabilitate. Mai mult, cele două adrese scrise, pe care pretinde că le-a transmis către Primăria Municipiului Timișoara, au fost în realitate singurele măsuri luate pentru prevenirea evenimentelor de genul celui în discuție, care nu reprezintă însă măsuri apte de a înlătura un pericol iminent, de care aceasta avea deplină cunoștință. A mai arătat intimatul-reclamant că în cauză sunt aplicabile, contrar susținerilor recurenților, prevederile legale care enumeră responsabilitățile unităților administrativ-teritoriale, prin organul lor deliberativ - consiliul local, în ceea ce privește gestionarea câinilor fără stăpân de pe domeniul public, cu referire la: obligația înființării de servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân (art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001); obligația amenajării și suplimentării din fonduri proprii în funcție de necesități, în condițiile prevăzute în anexa nr. 1, de adăposturi publice pentru câinii fără stăpân; asigurarea prin servicii specializate a asistenței medicale veterinare, efectuarea unor acțiuni sanitar-veterinare prevăzute de legislația sanitar-veterinară, precum și identificarea și înregistrarea câinilor fără stăpân exclusiv cu medicii veterinari de liberă practică, organizați în condițiile legii (art. 2 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 155/2001); obligația cazării în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân (art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001); eutanasierea câinilor nerevendicați (art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 155/2001); obligația consiliilor locale de asigurare a organizării și funcționării serviciilor publice de interes local (art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2001); HCL Timișoara 146/14.03.2013 privind stabilirea unor măsuri pentru gestionarea câinilor cu și fără stăpân din Municipiul Timișoara, prin a cărui anexă se urmărește punerea concretă în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 155/2001. Totodată, a susținut intimatul, faptul că serviciul de gestionare a câinilor fără stăpân a fost concesionat nu poate duce la concluzia înlăturării răspunderii unității administrativ-teritoriale, deoarece acesteia îi revine, prin lege, obligația gestionării acestui aspect, iar concesionarea reprezintă doar modalitatea/instrumentul prin care Municipiul Timișoara își îndeplinește această obligație. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare. II.1. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara este nefondat. Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere faptul că drept temei al recursul declarat au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Criticile concrete formulate pot fi însă subsumate numai motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8, întrucât cea dintâi teză de nelegalitate a fost invocată pur formal, nefiind argumentată de vreo critică susceptibilă de cenzură în recurs, din perspectiva pretinselor vicii ale motivării deciziei atacate (lipsa motivării, motivarea inexactă ori motivarea insuficientă). Astfel fiind, criticile recurentei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează pretinsa reținere greșită a calității procesuale pasive, cu consecința antrenării nelegale a răspunderii sale civile delictuale, rezultată din încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 și 3 din Legea nr. 289/2005, art. 13 1 din O.U.G. nr. 155/2001, precum și ale art. 1375 și 1357 C. civ., din perspectiva a două dintre condițiile legale de angajare a răspunderii - fapta ilicită și vinovăția. Este locul aici a aminti faptul că răspunderea civilă delictuală, consacrată în textul de principiu al art. 1349 C. civ., are o finalitate eminamente reparatorie, constituie dreptului comun pentru întreaga instituție a răspunderii civile și cunoaște mai multe forme, între care răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită proprie (art. 1357-1371 C. civ.) și răspunderea pentru prejudiciul injust cauzat de animale (1375-1380 C. civ.). În litigiul pendinte, cauza juridică înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății - astfel cum a fost menționată în cererea introductivă, într-o redactare clară și neechivocă și, respectiv, analizată în calea de atac devolutivă a apelului - o reprezintă angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1357 C. civ. și ale celor cu caracter special în materia gestionării câinilor fără stăpân cuprinse în O.U.G. nr. 155/2001. Devoluând fondul, instanța de apel a analizat posibilitatea atragerii răspunderii delictuale a recurentei-pârâte pentru fapta proprie (reținând că sunt întrunite toate condițiile generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul, precum și vinovăția) și a înlăturat ipoteza angajării răspunderii acesteia pentru prejudiciul cauzat de animale, întrucât nu este nici proprietarul câinilor fără stăpân și nici nu se servește de aceștia, cerințe alternative pretinse de textul art. 1375 C. civ. Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a examinat, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, incidența răspunderii delictuale subiective (subsumată dovedirii condiției vinovăției) în condițiile art. 1357 C. civ., iar nicidecum ipoteza răspunderii delictuale obiective (fără vinovăție) la care se referă art. 1375 C. civ., astfel încât este vădit nefondată critica formulată sub acest aspect. În continuare, analizând criticile de nelegalitate axate pe teza încălcării și aplicării greșite a prevederilor Legii nr. 289/2005 și O.U.G. nr. 155/2001, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a reiterat, prin cererea de recurs, nemulțumirile supuse deja controlului judiciar anterior, referitoare la lipsa legitimării sale procesuale pasive deduse din neîntrunirea, în sarcina acesteia, a două dintre condițiile legale cumulative de angajare a răspunderii delictuale, respectiv vinovăția și fapta ilicită. Astfel, susținând că evenimentul din 28.12.2013 (atacul câinilor fără stăpân care i-a provocat intimatului-reclamant multiple plăgi mușcate la nivelul capului, trunchiului și al membrelor) a avut loc într-o zonă în care era interzis accesul persoanelor neautorizate, loc avizat prin indicatoare corespunzătoare, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniul transportului pe calea ferată. Este vorba despre normele care interzic persoanelor neautorizate, definite la art. 3 (calitate necontestată, de altfel, în proces), accesul în zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice (art. 1 alin. (1), respectiv, intrarea sau staționarea în zonele unde accesul este interzis prin afișe ori semne corespunzătoare din perimetrul stațiilor de cale ferată, reviziilor, depourilor și triajelor de rețea (art. 2). Tot astfel, susținând faptul că prin măsurile întreprinse și-a îndeplinit obligațiile legale stabilite prin O.U.G. nr. 155/2001, recurenta-pârâtă afirmă că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 13 1 potrivit cu care "Persoanele juridice de drept public sau de drept privat care cresc sau adăpostesc provizoriu câini sunt direct răspunzătoare, prin reprezentantul lor legal, de respectarea legislației sanitar-veterinare în vigoare și a prevederilor prezentei ordonanțe de urgență". Or, invocatul aparat argumentativ a fost examinat de curtea de apel într-o manieră extrem de detaliată, în cadrul unui silogism judiciar corect, logic și convingător, fiind stabilită situația de fapt pe baza aprecierii întregului probatoriu administrat (incluzând și mijloacele de probă evocate în memoriul de recurs, între care ordonanța de clasare din dosarul penal nr. x/2014 și depoziția martorului B.) și aplicate normele de drept substanțial incidente, cu consecința confirmării legitimării procesuale pasive a pârâtei companie de cale ferată și, pe fond, a angajării răspunderii civile delictuale, prin obligarea la plata în solidar a unor despăgubiri pentru daune morale în sumă de 100.000 euro. Astfel, în mod corect a reținut curtea de apel faptul că nesemnalizarea interdicției de folosire a zonei unde s-a produs evenimentul prejudiciabil, tolerarea amenajării unei căi de acces și de traversare a acestui perimetru, alăturat comportamentului nediligent pentru înlăturarea unei situații de risc ridicat reprezentat de prezența câinilor fără stăpân în stația CFR conturează în mod neîndoielnic un comportament ilicit și culpabil al pârâtei recurente, ce a contribuit la producerea consecințelor prejudiciabile pentru reclamantul-intimat. Sub aspectul condiției vinovăției, concluzia instanței de apel a fost fundamentată pe rezultatul evaluării forței doveditoare individuale a fiecărui mijloc de probă și, respectiv, globale a întregului probatoriu din dosar, conform art. 264 alin. (1) C. proc. civ., cu referire atât la ordonanța de clasare pronunțată în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, cât și la relatările martorului B., ori la conținutul adreselor de sesizare depuse la filele x al dosarului Tribunalului Timiș. Împrejurările de fapt reținute pe baza aprecierii coroborate a probatoriului - ce nu mai pot fi reexaminate în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate - au fundamentat raționamentul judiciar al instanței de apel, potrivit cu care pârâta-recurentă și-a asumat riscul producerii unui eveniment de natura celui al cărui victimă a fost reclamantul-intimat, ceea ce, în planul subiectiv al răspunderii delictuale, se traduce în existența vinovăției în producerea prejudiciului reclamat. Aceleași împrejurări de fapt au condus la excluderea culpei reclamantului, care a pătruns într-un spațiu interzis peroanelor neautorizate în condițiile în care accesul era îngăduit printr-o ușă amenajată și lipseau panourile de semnalizare a interdicției de intrare în acel perimetru. Drept urmare, situația de fapt astfel reținută a determinat, în mod logic, deducția instanței de apel referitoare la îndeplinirea condiției legale a vinovăției recurentei, prevăzută de art. 1357 C. civ. Ca atare, este înlăturată pretinsa nesocotire a dispozițiilor Legii nr. 289/2005, criticile recurentei tinzând, în realitate, la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, pe aspectele care vizează nesemnalizarea interdicției de folosire a zonei unde s-a produs evenimentul și tolerarea amenajării unei căi de acces și de traversare a acestui perimetru. Or, asemenea critici nu pot fi primite, întrucât intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei și, în consecință, ies din sfera controlului de legalitate permis instanței de recurs. Sub aspectul celeilalte condiții legale de angajare a răspunderii delictuale (fapta ilicită), curtea de apel a reținut comportamentul omisiv al pârâtei-recurente de a nu fi luat toate măsurile care se impuneau pentru a înlătura situația de pericol în care se găseau persoanele care foloseau perimetrul stației CFR, prin tolerarea câinilor fără stăpân. Aceasta întrucât a înțeles să-și rezume demersurile la a formula doar trei sesizări (două solicitări adresate Primăriei mun. Timișoara, în 31.10.2012 și 27.12.2012, și una adresată S.C. C. S.R.L., în 18.01.2013), în condițiile în care pârâta presta un serviciu ce implica prezența în zonă a unui public călător numeros și încă din cursul anului 2012 au existat numeroase sesizări care semnalau prezența câinilor fără stăpân în incinta stației CFR . Înalta Curte are în vedere, similar instanței de apel, caracterul de durată al situației de pericol evidențiată de prezența câinilor fără stăpân în perimetrul stației CFR, care permite concluzia evidentă că recurenta-pârâtă a adăpostit provizoriu câini fără stăpân, în accepțiunea textului art. 13 1 din O.U.G. nr. 155/2001, sus-redat, conduită al cărei efect direct a fost asumarea răspunderii, prin reprezentantul legal, de a respecta legislația sanitar-veterinară în vigoare și prevederile O.U.G. nr. 155/2001. Or, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel, luând în considerare caracterul extrem de sumar al măsurilor întreprinse, astfel cum au fost acestea ilustrate de înscrisurile dosarului, a realizat o interpretare și aplicare corectă a prevederilor art. 13 1 din O.U.G. nr. 155/2001, cu referire la art. 1357 C. civ., atunci când a concluzionat în sensul conturării neîndoielnice a faptei ilicite omisive a pârâtei-recurente ce a contribuit la producerea consecințelor prejudiciabile pentru reclamant, constând în comportamentul nediligent pentru înlăturarea unei situații de risc ridicat generat de prezența câinilor fără stăpân în stația CFR. Celelalte nemulțumiri expuse în memoriul de recurs, cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ., aduc în discuție exclusiv împrejurări de fapt stabilite pe baza aprecierii mijloacelor de probă, aspecte care prezintă, după cum s-a arătat în cele ce preced, valențele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului. Concluzionând asupra criticilor de nelegalitate, în baza argumentelor expuse punctual, Înalta Curte reține că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. II.2. Recursul declarat de recurenții-pârâți Municipiul Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara este, de asemenea, nefondat. Criticile de nelegalitate plasate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și axate pe ideea nesocotirii de către instanța de apel a prevederilor art. 2 și 3 din Legea nr. 289/2005 sunt comune celor formulate prin recursul celeilalte pârâte, urmând a fi respinse în baza acelorași rațiuni, care au fost deja expuse și care sunt deopotrivă valabile și în cazul acestui al doilea recurs. Se mai cuvine a fi observat și faptul că, dincolo de aspectul că susținerile recurenților referitoare la ordonanța de clasare din 22.12.2015 se circumscriu forței doveditoare a acestui mijloc de probă, instanța de apel a analizat apărarea susținută pe soluția de clasare și a evidențiat în mod corect incidența unei situații care excedează domeniului autorității penalului asupra civilului, în sensul că nu poate fi reținut efectul autorității de lucru judecat al ordonanței parchetului, conform art. 1365 C. civ. și art. 28 alin. (1) C. proc. pen. Nu pot fi primite nici criticile de nelegalitate axate pe ideea aplicării greșite a dispozițiilor O.U.G. nr. 155/2001 și ale art. 1357 C. civ., sprijinite argumentativ pe teza conform căreia evenimentul nu s-a produs pe domeniul public al municipiului Timișoara și nu ar putea fi reținută nici fapta ilicită și nici vinovăția autorităților administrației publice locale. Este de observat, în acest sens, faptul că instanța de apel și-a întemeiat analiza referitoare la fapta culpabilă a recurenților-pârâți, constând în gestionarea defectuoasă a populației câinilor fără stăpân la nivelul municipiului Timișoara, pe incidența dispozițiilor relevante din O.U.G. nr. 155/2001 care reglementează o serie de obligații în sarcina consiliului local, ca organ deliberativ al unității administrativ-teritoriale, așa cum sunt și prevederile art. 1 alin. (1) și (2) (obligația de a înființa servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, la nivelul unității administrativ-teritoriale), art. 2 alin. (1) (obligația de a amenaja și de a suplimenta din fonduri proprii adăposturile publice pentru câinii fără stăpân) și Anexa 2, lit. A) pct. 1 (capturarea câinilor de către personalul angajat al consiliilor locale). Or, în mod judicios a argumentat curtea de apel în sensul că nicio dispoziție legală nu circumscrie spațial răspunderea consiliului local numai pentru prejudiciile cauzate de câinii fără stăpân, ce s-ar consuma pe domeniul public al unității administrativ-teritoriale, câtă vreme actul normativ în discuție se referă la gestionarea câinilor fără stăpân de la nivelul întregii unități administrativ-teritoriale. Un argument suplimentar este dat de însuși cuprinsul caietului de sarcini întocmit pentru delegarea gestiunii serviciilor publice de management al populației canine, animalelor de companie și activități de ecarisaj, ce a stat la baza desemnării concesionarului acestui serviciu, care se referă la întregul teritoriu al municipiului Timișoara, inclusiv la incinta instituțiilor publice, a societăților comerciale, organizațiilor, asociațiilor, unităților de învățământ și militare (art. 5). Drept urmare, sunt nefondate criticile subsumate regimului juridic al terenului pe care s-a produs evenimentul în discuție. În ansamblul argumentelor care au fundamentat concluzia întrunirii condițiilor legale de antrenare a răspunderii delictuale a recurenților-pârâți, instanța de apel a subliniat în mod corect faptul că respectiva concesionare a serviciului de gestionare a populației canine către S.C. C. S.R.L. nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât contractul de concesiune vizează doar raporturile dintre concedent și concesionar și nu are aptitudinea de a limita dreptul victimei de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a autorilor faptei ilicite săvârșite cu vinovăție. Ca atare, fapta culpabilă a recurenților-pârâți Municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, de a gestiona defectuos populația câinilor fără stăpân, se alătură celei reținute în sarcina pârâtei Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, devenind incident cazul de solidaritate pasivă pentru repararea prejudiciului înregistrat de reclamant, în condițiile art. 1382 din C. civ. Conchizând, Înalta Curte reține că sunt nefondate toate criticile de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Cu referire la recursul declarat de Primarul municipiului Timișoara, Înalta Curte a reținut, în cadrul procedurii de filtrare prevăzute de art. 493 C. proc. civ., cu prilejul verificării condițiilor legale privind admisibilitatea căii de atac, neîndeplinirea exigențelor textului art. 458 coroborat cu art. 425 C. proc. civ., dispunând în consecință respingerea recursului ca inadmisibil, prin încheierea din 8 octombrie 2019. A fost avut în vedere argumentul că primarul nu este, în litigiul pendinte, subiect al recursului, după cum rezultă fără echivoc din limitele cadrului procesual delimitat la judecata în fond și în apel, întrucât a figurat în proces doar în calitate de reprezentant legal al unități administrativ-teritoriale, care este persoană juridică de drept public, cu capacitatea juridică deplină și patrimoniu propriu, conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001. Pentru toate considerente expuse, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Primarul municipiului Timișoara și, respectiv, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara și de pârâții Municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 204 din 29 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. În baza art. 453 și art. 455 coroborate cu art. 494 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurenților-pârâți și natura coparticipării procesuale, se va dispune obligarea în solidar a acestora la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.722,03 RON (reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport) suportate de intimatul-reclamant în faza procesuală a recursului, caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestor cheltuieli fiind dovedit cu bonurile și facturile fiscale depuse la dosarul de recurs.