ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1068/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C.- PRIN D. S.A. BUCUREȘTI și D. S.A. - SUCURSALA TIMIȘ, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța: - să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.5 din contractul de credit nr. x/11.10.2007 în ceea ce privește mențiunile "pe parcursul derulării contractului (...) banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare (...) Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadență a creditului de la data modificării dobânzii și comisioanelor bancare se consideră acceptare tacită. În situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii și comisioanelor bancare, acesta are dreptul să denunțe unilateral contractul, rambursând în avans creditul, comisioanele și dobânzile aferente", care permit stabilirea și modificarea dobânzii în mod unilateral de către pârâte, fără a exista consimțământul clienților, să constate nulitatea absolută a acestor mențiuni abuzive din cuprinsul clauzei și să dispună eliminarea lor din contract; - să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2 pct. 2.2 din actul adițional nr. x/18.10.2010 la contractul de credit, Condiții speciale de creditare, art. 2 pct. 2.2 din actul adițional nr. x/29.12.2011 la contractul de credit, Condiții speciale de creditare, art. 2 pct. 2.2 din actul adițional nr. x/05.04.2013 la contractul de credit, Condiții speciale de creditare, și art. 2 pct. 2.2 din actul adițional nr. x/02.09.2014 la contractul de credit, Condiții speciale de creditare, prin care pârâții au majorat în mod abuziv marja fixă a băncii de la valoarea de 3,28% de la momentul semnării contractului de credit, la valoarea de 8%, să constate nulitatea absolută a acestor clauze și să dispună eliminarea lor din contract; - să oblige pârâții, în principal, să aplice și să respecte pe toată perioada de derulare a contractului formula de calcul a dobânzii Libor CHF la 6 luni + marja fixă a băncii de la data semnării contractului de 3,28% care rezultă din interpretarea în favoarea consumatorului a clauzei de variabilitate a dobânzii, respectiv să respecte variabilitatea dobânzii atât în sens crescător, cât și descrescător în funcție de evoluția crescătoare sau descrescătoare a indicelui de referință Libor CHF la 6 luni, astfel încât pârâții pe parcursul derulării contractului să fie obligați să scadă dobânda inițială de 5,90 % proporțional cu scăderea indicelui de referință specific contractului, Libor CHF la 6 luni, față de valoarea inițială a acestuia de 2,62%, și să oblige pârâții la recalcularea retroactivă și pentru viitor a ratelor și a dobânzii după formula de calcul Libor CHF la 6 luni + marja fixă a băncii de la data semnării contractului de 3,28%; - să oblige pârâții, în secundar, să aplice și să respecte pe toată perioada de derulare a contractului dobânda fixă de 5,90% stabilită la data semnării contractului de credit; - să oblige pârâții la restituirea în CHF a sumelor încasate abuziv ca urmare a nerespectării clauzei de variabilitate a dobânzii în funcție de indicele de referință aferent monedei de creditare, Libor CHF 6 luni, respectiv ca urmare a nerespectării formulei de calcul a dobânzii Libor CHF la 6 Luni + marja fixă a băncii de la data semnării contractului, începând cu 3 ani în urma introducerii acțiunii și până la momentul aplicării efective a acestei formule de calcul; În cazul admiterii petitului, pentru perioada 21.02.2013 - 05.01.2016, suma încasată fără drept de pârâți ca urmare a nerespectării marjei fixe de 3,28% este de 292,66 CHF, respectiv 1.183,34 RON, la cursul valutar din data de 08.02.2016 de 1 CHF-4,0434 RON; - să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.10 lit. a) din contract conform căreia "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: comision de acordare credit de 1,00% calculat la valoarea creditului", să constate nulitatea absolută a acestei clauze și să dispună eliminarea acesteia din contract; - să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 4 pct. 4.10 lit. b) din contract conform căreia "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: comision de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului", să constate nulitatea absolută a acestei clauze; - să oblige pârâții la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate la petitul 4, calculate de la data efectuării fiecărei plăți nedatorate și până la restituirea efectivă a acestor sume, raportat la reaua-credință a acestora de la data încasării acestor sume, și, - să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 8542/14.07.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea astfel cum a fost modificată având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C.., prin D. S.A. București, D. S.A. București și D. S.A. - Sucursala Timiș. S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adițional nr. x din 18.10.2010). S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 10 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adițional nr. x din 18.10.2010). A fost obligată pârâta D. S.A. să restituie în CHF reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de acordare și cu titlu de comision de administrare, achitate de reclamanți în temeiul clauzelor de la art. 10 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adițional nr. x din 18.10.2010). S-au respins, ca fiind neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatare caracter abuziv al clauzelor de la art. 2 din fiecare act adițional, respectiv din actele adiționale nr. x din 18.10.2010, nr. 2 din 29.12.2011, nr. 3 din 05.04.2013 și nr. 4 din 02.09.2014. S-au respins, ca fiind neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect stabilire dobândă sub forma Libor CHF 6 luni+ marjă fixa de 3,28% sau dobândă fixă de 5,9% și, pe cale de consecință, capetele de cerere având ca obiect restituire sume achitate în plus cu titlu de dobândă și capătul de cerere având ca obiect dobânda legală pentru sumele cu titlu de dobândă supuse restituirii. Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 05 septembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă în dosar nr. x/2016, s-a admis sesizarea din oficiu având ca obiect îndreptare eroare materială în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Timișoara, având ca părți, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C.., prin D. S.A. București, D. S.A. București și D. S.A. - Sucursala Timiș. A fost îndreptată eroarea materială strecurată în minuta și în dispozitivul sentinței nr. 8542/14.07.2016, în sensul rectificării mențiunilor "art. 10 lit. a) și b)" în mențiunile "art. 4.10 lit. a) și b)" și a introducerii mențiunii "Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Timișoara.". C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamanții A. și B., și pârâta D. S.A. BUCUREȘTI. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1035/NLP/A din 03 octombrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. D. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 8452/14.07.2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanții reclamanți A. și B. și intimata pârâtă C. prin S.C. D. S.A. București. A fost admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 8452/14.07.2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta pârâtă S.C. D. S.A. și intimata pârâtă C. prin S.C. D. S.A.. A fost schimbată în parte sentința apelată și rejudecând: S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adițional nr. x din 18.10.2010). S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4. 10 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adițional nr. x din 18.10.2010). A fost obligată pârâta D. S.A. să restituie în CHF reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de acordare și cu titlu de comision de administrare, achitate de reclamanți în temeiul clauzelor de la art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adițional nr. x din 18.10.2010), cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării fiecărei sume și până la data restituirii acestora. S-a respins în rest cererea. E. Calea de atac împotriva instanței de apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs, recurenții- reclamanți A. și B., iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Timiș, prin adresa din 19.12.2017, înregistrată la Înalta Curte sub nr. x din 21.12.2017. F. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Timișoara.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul: "Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.