ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1855/2018

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Lugoj, la data de 16 iunie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: - să se constate existența clauzelor abuzive prevăzute în Contractul de credit de consum nr. x din data de 13.07.2007 la art. 4.3 prin care "Banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare", "Înștiințarea împrumutatului privind modificarea dobânzii, comisioanelor si taxelor bancare se face de către banca prin afișare la sediul unității și prin notificare scrisă", "În cazul modificării dobânzilor se modifică și graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadență a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare se consideră acceptare tacită. In situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare, banca are dreptul să declare creditul scadent și să treacă la recuperarea creditului și a dobânzii aferente." și să se dispună nulitatea absolută a acestora și eliminarea din convenția de credit; - să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului dobânda inițială stabilită de 7,95%, în baza clauzelor abuzive menționate la petitul 1, din data de 28.08.2007 și să fie obligată pârâta, începând cu această dată, să recalculeze retroactiv dobânda și să restituie sumele de bani reținute în plus peste valoarea dobânzii inițiale, de la data acordării creditului, la zi, până la data aplicării hotărârii definitive de către banca, plus dobânda legală aferentă, de la data fiecărei plăți și până la data restituirii sumelor de bani. Din calculul realizat anterior introducerii acțiunii, din data de 28.08.2007 și până în 28.02.2016, valoarea obiectului litigiului, respectiv valoarea sumelor de bani reținute lunar prin majorarea abuzivă a dobânzii, este de 1398,36 CHF, respectiv 5831 RON, la cursul BNR din data de 14.06.2016, 1CHF = 4,17 RON; - să se constate existența clauzei abuzive prevăzute în Contractul de Credit de consum la art. 4.1 alin. (2), privind încasarea comisionului de administrare în procent de 0,3%, achitat lunar și raportat la soldul creditului, identic ca dobânda, și să se dispună nulitatea absolută și eliminarea acesteia din contract și obligarea pârâtei să restituie sumele de bani reținute cu titlu de comision de administrare, de la data acordării creditului, la zi, până la data aplicării hotărârii definitive de către bancă, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăți și până la data restituirii sumelor de bani; Din calculul realizat anterior introducerii acțiunii, din data de 28.07.2007 și până în 28.02.2016, valoarea obiectului litigiului, respectiv valoarea sumelor de bani reținute lunar prin perceperea abuzivă a comisionului de administrare este de 2067 CHF, respectiv 8619 RON, la cursul BNR din data de 14.06.2016,1 CHF =4,17 RON; - să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 alin. (2) privind comisionul de acordare de 2,5 % și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 340 CHF respectiv 1417 RON, la cursul BNR din data de 14.06.2016, 1 CHF =4,17 RON, plus dobânda legală aferentă de la data plății și până la data restituirii sumei de bani, cu cheltuieli de judecată. În drept, s-a invocat practica C.J.U.E. obligatorie și prevederile Directivei 93/13, ale Legii nr. 193/2000, art. 8,9,14,15 din Legea nr. 190/1999, Codul Consumatorului Legea nr. 296/2004 republicată, art. 966, art. 968, art. 970, art. 983, art. 984 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 230 din 25 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., s-a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 4.1 privind comisionul de acordare credit și art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x din data de 13.07.2007 încheiat între părți în ceea ce privește mențiunile "Pe parcursul derulării contractului banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare (…) Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadență a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare se consideră acceptare tacită. În situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare, banca are dreptul să declare creditul scadent și să treacă la recuperarea creditului și a dobânzii aferente." și implicit nulitatea absolută acestora. A dispus modificarea convenției de credit, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive. A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la restituirea către reclamant a sumei de 340 CHF, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, încasate cu titlu de comision de acordare credit, și a sumelor care reprezintă diferența dintre dobânda majorată ulterior și percepută de bancă și dobânda stabilită inițial de 7,95 %, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume și comisionului de acordare credit, calculată de la data perceperii sumelor și până la data plății efective a sumelor către reclamant și la plata sumei de 2.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul A. cât și pârâta S.C. B. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă. Prin decizia nr. 1215/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a fost respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 230 din 25 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. x/2016. A fost admis apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 230 din 25 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. x/2016. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că pe fond, a fost admis și petitul nr. 3 al acțiunii. A fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit nr. x/13.07.2007, referitor la comisionul de administrare de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 13.07.2007 până la data încetării încasării lui efective, la cursul BNR RON/CHF din ziua pății, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăți și până la data restituirii. A fost menținută în rest sentința apelată. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 9 februarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Timiș, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Timiș, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.