ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2875/2018

Ședința publică din data de 14 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată, reclamanții A. si B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze stipulate în Contractul de credit de consum 16.03.2007: art. 4.1., care prevede că creditul se acordă cu o dobândă de 8,5% pe an valabilă în primele 90 de zile de la data acordării creditului, la încetarea căreia se va aplica dobânda variabila pentru credite de nevoi personale în Euro în vigoare în acel moment, precum și obligația clientului de a plăti comision de acordare credit de 2,9% din valoarea creditului și comision de administrare lunară a creditului de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului; art. 4.2 care prevede că nerambursarea la termenul stabilit în contract a creditului angajat, atrage după sine plata de dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale pe an față de dobânda prevăzută la pct. 4; art. 4.3 care prevede ca pe parcursul contractului, banca își rezerva dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare, ca înștiințarea împrumutatului privind modificarea acestora se face de către banca prin afișare la sediul unității și prin notificare scrisă, ca în cazul modificării dobânzii se modifica și graficul de rambursare, iar împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea și ca neprecizarea punctului de vedere pana la următoarea scadenta a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor si taxelor bancare se considera acceptare tacita, iar in situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor si taxelor bancare, banca are dreptul sa declare creditul scadent si sa treacă la recuperarea creditului si a dobânzii aferente; art. 5.3 care reglementează perceperea de către banca a comisionului de rambursare anticipata, al cărui nivel la acel moment era de 5% aplicat la valoarea creditului rambursat anticipat; ca urmare, sa se dispună obligarea paratei la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, respectiv a dobânzii percepute abuziv in baza clauzei de la art. 4.4 din contract - evaluata la suma de 12503,34 RON, a comisionului de acordare credit perceput la data încheierii contractului - in suma de 145 EUR, a comisionului de administrare perceput lunar - în valoare de 1059,26 euro, precum și a dobânzii legale aferente acestora, calculată de la data încasării lor si pana la data restituirii efective, reprezentând plați nedatorate; sa se dispună eliminarea acestor clauze din contract, respectiv obligarea paratei la recalcularea dobânzii de credit și implicit a ratei in funcție de marja de referința din momentul încheierii contractului, cu mențiunea ca marja băncii este fixă, neputând fi modificata decât prin acordul scris al parților, plus indicele de referința EURIBOR LA 3 luni pe întreaga perioada a creditului, modalitatea legala de modificare a dobânzii fiind atât in sens crescător cat si descrescător in funcție de variația indicelui de referința EURIBOR la 3 luni, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6598 din 6 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și în consecință: a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse la pct. 4.1 din Contractul de credit de consum încheiat de parți la data de 16.03.2007, respectiv în partea ce privește aplicarea, după primele 90 de zile de la data acordării creditului, a dobânzii variabile pentru credite de nevoi personale în Euro, în vigoare la acel moment.

A constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse la pct. 4.1 alin. (2) teza întâi din Contractul de credit de consum încheiat de parți la data de 16.03.2007, privind comisionul de acordare credit de 2,9 % din valoarea creditului.

A constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse la pct. 4.3 din același contract de credit. A obligat pe pârâta să restituie reclamanților suma achitata de aceștia cu titlu de dobânda peste nivelul prevăzut la art. 4.1 din contractul de credit, respectiv de 8,5% pe an, împreuna cu dobânda legala aferenta, calculată de la data încasării de către parata și până la data plății către reclamanți.

A obligat pe pârâta să restituie reclamanților suma de 145 euro, echivalent în RON la data plății, percepută cu titlu de comision de acordare credit, împreuna cu dobânda legală aferentă, calculata de la data încasării ei și până la restituirea efectivă.

A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta S.C. C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1267/A/2017 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admis apelul formulat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 6598 din 6 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Admite cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta și constată caracterul abuziv al clauzei inserate în contractul de credit de consum din data 16.03.2007 la pct. 4.1 alin. (2) referitoare la obligația reclamanților de a achita în favoarea băncii un comision de administrare lunară a creditului de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului.

Constată nulitatea clauzei referitoare la obligația reclamanților de a achita comisionul de administrare și obligă banca să le restituie reclamanților sumele încasate cu acest titlu, cu dobânda legală, începând cu data încasării fiecărei sume și până la data restituirii efective.

Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

Respinge apelul formulat de pârâta C. S.A. în contradictoriu cu reclamanții-intimați B. și A. împotriva aceleiași sentințe.

Respinge ca nefondată cererea apelanților B. și A. de obligare a intimatei C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A..

Prin adresa emisă la 2 martie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1267/A/2017 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 martie 2018.

La termenul de judecată din 14 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Specializat Cluj.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1267/A/2017 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2018.