ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3202/2018

Ședința publică din data de 27 iunie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând instanței, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate ca fiind abuzive și să dispună anularea clauzelor prevăzute la art. 3 pct. 3.3, 3.5, art. 8 pct. 8.1 din Contractul de credit nr. x/2007. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la conversia creditului din moneda CHF în moneda RON, la cursul de schimb de la data acordării creditului.

Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia (Ploiești) CJPC Prahova a susținut, în cererea de intervenție, admiterea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, reluând toate argumentele invocate de către aceștia.

Prin sentința civilă nr. 5705 din 21 iunie 2017, Judecătoria Ploiești a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți, precum și cererea de intervenție accesorie, constatând caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 3 pct. 3.1. lit. b) din Contractul de credit nr. x/05.09.2007 și, în consecință, nulitatea absolută a acesteia, obligând pe pârâtă la plata către reclamanți a sumelor încasate suplimentar de la data încheierii contractului (05.09.2007) până la data încheierii primului act adițional (30.12.2009) ca urmare a creșterii ratei anuale a dobânzii curente peste cuantumul de 4,9%. De asemenea, a obligat pe pârâtă la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumelor rezultate din calculul indicat anterior, dobânzi ce urmează a fi calculate de la data reținerii fiecărei sume suplimentare până la data achitării efective a debitului principal. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A..

Întrucât, după promovarea acestei căi de atac, apelantul-reclamant B. a decedat, tribunalul, în baza art. 38 C. proc. civ., a constatat că, în speță, calitatea procesual activă a acestuia s-a transmis în mod legal apelantei-reclamante A., moștenitoare a defunctului B..

Prin decizia nr. 596 din 5 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 5705 din 21 iunie 2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu pârâtă C. S.A. și intervenientul accesoriu ANPC Prahova și, în consecință, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzei 3.5 și a clauzei 4.1 din cuprinsul contractului de credit x/2007, reprezentând comision de procesare și clauza de risc valutar.

A fost obligată pârâta C. S.A. la restituirea către reclamanta A. a sumei de 924 CHF, reprezentând comision de procesare, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume.

S-a dispus conversia creditului din moneda CHF în moneda RON și efectuarea plăților în temeiul contractului de credit în RON la valoarea de la data încheierii contractului de credit pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, urmând ca pârâta C. S.A. să restituie sumele încasate nelegal, în baza clauzei de risc valutar, precum și dobânda aferentă acestor sume.

Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5705 din 21 iunie 2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu reclamanta A. și intervenientul accesoriu ANPC Prahova.

S-a menținut în rest sentința civilă atacată.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 596 din 5 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin adresa emisă de Tribunalul Prahova, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 9 mai 2018.

Prin rezoluția completului din data de 14 mai 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială, invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Prahova în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 596 din 5 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2018.