ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2016/2018

Prin cererea inițial înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, și, ulterior, declinată la Judecătoria Ploiești, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. BUCUREȘTI și C. S.A. - SUCURSALA PLOIEȘTI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: pronunțarea printr-o încheiere asupra înghețării efectelor contractului de credit nr. x/05.06.2008, până la soluționarea pe fond a prezentei acțiuni; convertirea în RON a creditului acordat în CHF în baza contractului de credit nr. x/05.06.2008, convertire realizată la cursul de schimb al B.N.R. din ziua acordării acestui credit, curs de schimb majorat cu un procent de 10%, rata în RON astfel obținută urmând să fie plătită de către reclamanți până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; s-a cerut obligarea pârâtelor la aplicarea ratei în RON, obținută prin conversie potrivit pct. b., de la momentul acordării creditului până în prezent, și restituirea diferențelor rezultate între ratele plătite în CHF (la cursul B.N.R. CHF- LEU din ziua efectuării plăților) și rata în RON care ar fi trebuit plătită, solicitând calcularea diferenței și regularizării acesteia cu creditul pentru întreaga perioadă de la momentul acordării creditului și până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești; constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute în art. 1.3. lit. a) din Contractul nr. x/05.06.2008, clauză potrivit căreia, reclamanților li s-a luat abuziv un comision de acordare a creditului în sumă de 1.829,72 CHF, stabilit ca procent de 2% aplicat la creditul acordat, comision perceput la data tragerii creditului; de asemenea, s-a cerut obligarea pârâtelor la restituirea acestui comision de acordare și la plata dobânzii legale calculate de la data reținerii comisionului de acordare și până la restituirea efectivă a acestuia de către pârâte; s-a cerut și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele plătite nelegal de reclamanți în perioada 22.05.2009- 10.06.2013, sume datorate majorării cu 2% a marjei băncii, majorare efectuată în mod abuziv fără a li se aduce la cunoștință de către bancă, diferența plătită în plus fiind stabilită la suma de 6.633,87 CHF, sumă care ulterior a fost recunoscută de către bancă ca fiind nelegal încasată și, drept urmare, a fost restituită reclamanților de către pârâte, solicitând și calculul acestei dobânzi legale de la data de 22.05.2009 și până la plata efectivă a acestei dobânzi; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea acestui proces.

Prin sentința civilă nr. 2946/28.03.2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosar nr. x/2015, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. BUCUREȘTI și C. S.A. - SUCURSALA PLOIEȘTI.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamanții A. și B., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, considerând că admiterea tuturor capetelor de cerere solicitate era pe deplin întemeiată.

Prin decizia nr. 3701/2017 din 07 decembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul formulat de apelanții- reclamanți A. și B. împotriva sentinței nr. 2946 pronunțata la data de 28.03.2017 de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A București și C. S.A - SUCURSALA PLOIEȘTI.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs, recurenții- reclamanți A. și B. și recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI, iar cererile de recurs au fost înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Prahova- prin adresa înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/16.02.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursurile este Curtea de Apel Ploiești.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.