ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 312/2020

Ședința publică din data de 05 iunie 2020

Asupra cauzei penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 27 februarie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția Penală pronunțată în dosarul nr. x/2019, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 336 alin. (2) C. pen. formulată de inculpatul A..

Astfel, având în vedere cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. pen., Curtea a reținut că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și se impune respingerea cererii pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2020, inculpatul A. prin apărător ales, a depus un memoriu conținând excepția de neconstituționalitate a sintagmei "cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana aflată sub influența unor substanțe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., sintagmă care în opinia inculpatului încalcă normele constituționale prev. de art. 1 alin. (3) și (5); art. 11 alin. (1) și (2); art. 15 alin. (1); art. 16 alin. (1) și (2); art. 20 alin. (1) și (2), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României republicată, precum și art. 6 paragraful 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că sintagma "aflată sub influența substanțelor psihoactive" din cadrul alin. (2) al art. 336 C. pen., se interpretează în sensul că simpla prezență în corp a unor urme de substanțe psihoactive întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute la art. 336 alin. (2) C. pen. și nu cum ar fi normal, că persoana trebuie să fie sub efectul efectiv al acestor substanțe psihotrope, adică să îi fie afectată capacitatea psihică și/sau capacitatea de a conduce vehicule pentru a fi îndeplinite condițiile de incriminare prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., fiind înfrântă astfel norma constituțională prev. de art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece este edictată neclar, cu echivoc și face imposibilă prevederea de către persoanele fizice a urmărilor încălcării unor asemenea norme.

În memoriul depus la dosar, inculpatul a prezentat situația sa din punct de vedere juridic, că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., că a fost oprit în trafic ca urmare a unui control de rutină, că testarea sa a ieșit pozitivă la cocaină, că a fost condus la Spitalul Județean Arad pentru recoltarea probelor biologice, unde s-a efectuat și un control clinic specific, consemnându-se de către medic că nu s-au constatat elemente clinice sugestive consumului recent de băuturi alcoolice sau de substanțe psihoactive, iar cu toate acestea prin sentința penală a Judecătoriei Arad au fost înlăturate apărările inculpatului, apreciind că sunt neîntemeiate.

S-a mai arătat că în speța de față inculpatului nu îi era afectată capacitatea de a conduce autovehicule, acesta fiind scopul urmărit de norma de incriminare, și anume acela de a nu conduce autovehicule atâta timp cât comportamentul inculpatului este afectat de drogul ingerat, întrucât, de exemplu, unele droguri lasă urme și după 3-4 luni în corpul uman, dar starea de euforie, halucinație, psihoză, paranoia sau depresie ar dura doar 1-2 ore.

Inculpatul a invocat și Deciziile nr. 138/2017 și 101/2019 ale Curții Constituționale a României, apreciind că norma de incriminare a disp. art. 336 alin. (2) C. pen. vizează capacitatea de a conduce autovehicule și nu simpla prezență a substanței psihotrope în sânge, capacitatea de a conduce nefiind afectată în cazul inculpatului conform examenului clinic efectuat în cadrul Spitalului Județean Arad.

În final s-a arătat că nu există niciun caz de inadmisibilitate raportat la disp. art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția vizează un text de lege care are legătură cu obiectul cauzei, a fost invocată în fața instanței, într-un proces penal aflat pe rol și nu există o decizie a Curții Constituționale prin care să se fi constatat neconstituționalitatea textelor criticate, motiv pentru care s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată.

Analizând cererea formulată, Curtea de Apel a constatat că în momentul sesizării cu o cerere de trimitere la Curtea Constituțională a unei excepții de neconstituționalitate a unei dispoziții legale, judecătorul trebuie să examineze trei condiții impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Prima condiție se referă la aceea că textul de lege care este criticat din punct de vedere al neconstituționalității, să fie un text de lege aflat în vigoare; o a doua condiție este aceea ca, Curtea Constituțională să nu fi pronunțat o hotărâre de admitere a unei excepții de neconstituționalitate identice, iar a treia condiție se referă la faptul că între excepția de neconstituționalitate invocată în cauză și soluționarea cauzei trebuie să existe o strânsă legătură.

Referindu-ne în concret la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana aflată sub influența unor substanțe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., sintagmă care în opinia inculpatului încalcă normele constituționale prev. de art. 1 alin. (3) și (5); art. 11 alin. (1) și (2); art. 15 alin. (1); art. 16 alin. (1) și (2); art. 20 alin. (1) și (2), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României republicată, precum și art. 6 paragraful 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că această cerere nu apare ca fiind admisibilă în raport cu cele trei condiții enumerate mai sus, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Se poate observa că primele două condiții enumerate mai sus sunt îndeplinite în mod echivoc, s-a invocat neconstituționalitatea unui text de lege, respectiv a unui articol din C. pen., care este în vigoare; de asemenea Curtea Constituțională nu a mai pronunțat o decizie în sensul admiterii în legătură cu această excepție de neconstituționalitate.

Instanța însă a apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiție esențială, și anume legătura strânsă dintre conținutul excepției de neconstituționalitate și soluționarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererilor de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, în opinia instanței cererea vizează interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale.

În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a identificat două condiții pentru stabilirea legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, condiții care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).

În ceea ce privește cererea privind excepția de neconstituționalitate a sintagmei "cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana aflată sub influența unor substanțe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., sintagmă care în opinia inculpatului încalcă normele constituționale prev. de art. 1 alin. (3) și (5); art. 11 alin. (1) și (2); art. 15 alin. (1); art. 16 alin. (1) și (2); art. 20 alin. (1) și (2), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României republicată, precum și art. 6 paragraful 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate observa că excepția vizează interpretarea legii, în sensul că persoana trebuie să fie sub efectul efectiv al acestor substanțe psihotrope, adică să îi fie afectată capacitatea psihică și/sau capacitatea de a conduce vehicule pentru a fi îndeplinite condițiile de incriminare prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., și nu în sensul că simpla prezență în corp a unor urme de substanțe psihoactive întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute la art. 336 alin. (2) C. pen., instanța a constatat că este o problemă de interpretare și aplicare a legii și nu o problemă de neconstituționalitate, astfel că nu intră în sfera de atribuții a Curții Constituționale.

În opinia instanței, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă construcția unei argumentări a neconstituționalității textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepției de neconstituționalitate (admiterea efectivă a excepției de către instanța competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.

În consecință, cererea privind excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă din perspectiva faptului că interpretarea legii se efectuează de către instanța de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul A., prin apărător ales, în motivarea acestuia fiind reluate argumentele prezentate și în fața instanței de fond.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Din analiza coroborată a textului de lege criticat și a motivelor invocate de către recurent în cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularitățile cauzei, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei întrucât criticile aduse textului a cărui neconstituționalitate se solicită privesc modalitatea de interpretare și aplicare a acestuia, această prerogativă revenind instanței învestite cu soluționarea cauzei și nu instanței de control constituțional.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Timișoara, criticile aduse privind dispozițiile a căror constituționalitate se contestă prin excepția invocată, respectiv sintagma "cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana aflată sub influența unor substanțe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., vizează interpretarea legii.

În acest sens, recurentul în motivarea excepției de neconstituționalitate a susținut că persoana trebuie să fie sub efectul efectiv al acestor substanțe psihotrope, adică să îi fie afectată capacitatea psihică și/sau capacitatea de a conduce vehicule pentru a fi îndeplinite condițiile de incriminare prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., și nu în sensul că simpla prezență în corp a unor urme de substanțe psihoactive întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute la art. 336 alin. (2) C. pen. Or, această critică nu reprezintă o problemă de neconsituționalitate, așa cum s-a susținut de către apărătorul ales al recurentului, ci reprezintă o problemă de interpretare și aplicare a legii care nu intră în sfera de atribuții a Curții Constituționale, ci a instanței pe rolul căreia se află cauza dedusă judecății.

În ceea ce privește Deciziile Curții Constituționale invocate de către de apărătorul ales al recurentului în susținerea cererii, respectiv Deciziile nr. 138/2017 și 101/2019 ale Curții Constituționale a României, instanța constată că, prin decizia nr. 138 din 14 martie 2017, Curtea Constituțională a analizat neconstituționalitatea acestui text întrucât nu se prevedea un nivel minim al concentrației de substanțe psihoactive în organism, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată și constatând că dispozițiile art. 336 alin. (2) din C. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate. De asemenea, în cea de-a doua decizie a Curții Constituționale invocată, respectiv nr. 101/2019, s-a făcut referire în motivarea excepției și la aspecte ce țin de probatoriul care ar putea fi administrat în astfel de cauze. Mai mult, în cuprinsul acestei decizii, paragrafele 21-24 prezintă relevanță raportat la problema supusă dezbaterii fiind analizată infracțiunea prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte arată că decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existența unei legături directe între norma contestată și soluția ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curții Constituționale în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conținutului hotărârii judecătorului.

Astfel, sub aspectul legăturii dispozițiilor criticate cu soluționarea cauzei de față - exigențe stipulate de art. 29 alin. (1) teza a II- a din Legea nr. 47/1992, modificată, se constată faptul că nu este îndeplinită această condiție.

În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză și va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 27 februarie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția Penală pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 iunie 2020.