ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1884/2019

HOTĂRÂRE

22.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1884/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată la 9 aprilie 2019 pe rolul Judecătoriei Odorheiu Secuiesc sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.385,98 RON reprezentând debit principal, precum și dobânda legală aferentă debitului, calculată de la data scadenței. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

În drept cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1026 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1817/2019 din 13 iunie 2019, pronunțată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1028 C. proc. civ., competența de soluționare a cererii de valoare redusă aparține judecătoriei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, competența teritorială în această materie se stabilește potrivit dreptului comun.

Potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Prin urmare, constatând că pârâta B. S.R.L. are sediul în sectorul 2 București, instanța a apreciat că Judecătoriei Sectorului 2 București îi revine competența de soluționare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 28 iunie 2019, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 7927 din 2 septembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Odorheiu Secuiesc. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, având în vedere dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. care instituie cazuri de competență alternativă în favoarea altor instanțe decât cea de la domiciliul sau sediul pârâtei, precum și prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 2 București a reținut, în esență, că în cauză operează competența relativă, de ordine privată, pe care instanța nu o poate invoca din oficiu.

Astfel, în condițiile în care pârâta nu a invocat prin întâmpinare excepția necompetenței teritoriale, aceasta rămâne câștigată instanței inițial învestite, respectiv Judecătoriei Odorheiu Secuiesc.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Judecătoria Odorheiu Secuiesc și Judecătoria Sectorului 2 București - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În speță, prin cererea de valoare redusă formulată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 3.385,98 RON reprezentând debit principal, și la dobânda legală aferentă debitului, calculată de la data scadenței, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei se determină în considerarea faptului că reclamanta a înțeles să uzeze de procedura specială de soluționare a cererilor de valoare redusă, așa cum rezultă în formularul întocmit pentru cererile de valoare redusă, conform art. 1029 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de soluționare a cererilor de valoare redusă este o facultate pentru părți, ea neavând caracter obligatoriu, însă în cauză reclamanta a înțeles să utilizeze acest demers judiciar.

Potrivit dispozițiilor art. 1028 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea în primă instanță este judecătoria, iar competența teritorială se determină potrivit normelor de drept comun.

Regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

În cauză, dat fiind obiectul cauzei dedus judecății, competența teritorială se determină potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care instituie o competență teritorială alternativă, respectiv:

"în afară de instanțele prevăzute de art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract".

Se constată, astfel, faptul că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, acesteia nu-i sunt incidente numai dispozițiile art. 107 C. proc. civ., care reglementează regula generală de competență teritorială, ci și prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin urmare, în cazul cererilor de valoare redusă (cum este și cererea de față) competența teritorială a instanței nu este una exclusivă, de ordine publică, ci una relativă, de ordine privată.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.:

"Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Așadar, potrivit textului legal evocat, instanța judecătorească nu este îndreptățită să își decline din oficiu competența, ci numai dacă o atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în speță, excepția de necompetență teritorială a fost invocată în cauză din oficiu chiar de către Judecătoria Odorheiu Secuiesc, fără a fi invocată de către pârâta B. S.R.L. printr-o eventuală întâmpinare. Prin urmare, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Excepția de necompetență teritorială fiind una de ordine privată și cum o atare excepție nu a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ci chiar de către instanță din oficiu, se constată că Judecătoria Odorheiu Secuiesc în mod nelegal a invocat excepția și s-a considerat necompetentă.

Prin alegerea exprimată de reclamantă la momentul promovării acțiunii coroborată cu neinvocarea excepției de necompetență teritorială de către pârâtă în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Odorheiu Secuiesc, inițial învestită, a devenit în mod exclusiv competentă să judece prezentul litigiu.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, așa încât, cu aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.