ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3403/2018

Prin acțiunea înregistrata la 20.01.2017 (data poștei) pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat contestație împotriva refuzului pârâtei Agenția Domeniilor Statului București de restituire, prin echivalent, a diferenței de teren de 1.000 mp intravilan, teren cu privire la care s-a renunțat la judecată în Dosarul nr. x/2009, imobil evidențiat în CF x Giarmata, cu nr. top x, solicitat cu notificările BEJ B. nr. x și nr. y din 16.07.2001, a terenului în suprafață de 6259 mp, identificat în CF x Giarmata, cu nr. top x, trecut în CF x și x Giarmata, cu același nr. top. La 02.03.2017, pârâta Agenția Domeniilor Statului București, prin întâmpinare a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 468/PI din 10.04.2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția de necompetența teritorială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, în prezenta cauză, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului București, o contestație având ca obiect refuzul pârâtei de restituire, prin echivalent, a diferenței de teren de 1.000 mp intravilan. Temeiul de drept invocat de către reclamant, în susținerea cererii sale de chemare în judecată, îl reprezintă Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, și Legea nr. 165/2013.

Raportat la dispozițiile normative speciale invocate de către reclamant, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, prima instanță a reținut că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării." În cauză, unitatea deținătoare a terenului în litigiu este pârâta Agenția Domeniilor Statului față de care reclamantul a formulat prezenta contestație, astfel că această pârâtă are calitatea de entitate juridică obligată la soluționarea cererii reclamantului, competența instanței de judecată fiind cea de la sediul pârâtei.

Pârâta A.D.S. București, în calitate de unitate deținătoare, își are sediul în Municipiul București, astfel că soluționarea cauzelor întemeiate pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 aparține instanței competente In circumscripția căreia se află acest sediu, în speță, Tribunalului București. Pentru aceste considerente, raportat la obiectul și la temeiul juridic al cauzei, instanța, în temeiul art. 136 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale, cu consecința trimiterii cauzei Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 17.05.2017, sub nr. de Dosar x/2017. La termenul din 28.06.2017, Tribunalul a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 1028 din 12.07.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul uneia dintre secțiile civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reținut că obiectul cauzei este reprezentat de soluționarea, pe fond, a unei notificări formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ, potrivit cu care decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Cu caracter preliminar, Tribunalul remarcă faptul că, anterior promovării prezentului litigiu, pe rolul Tribunalului Timiș a existat litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009 ce a vizat soluționarea, pe fond, a notificării nr. x din 16.07.2001, a cărei soluționare în parte se solicită și prin prezenta acțiune.

în ambele litigii, unitatea deținătoare apare a fi Agenția Domeniilor Statului. În respectivul proces, s-a stabilit, cu caracter definitiv și irevocabil, că, deși corespunde realității că Agenția Domeniilor Statului își are sediul în București, în circumscripția Tribunalului Timiș funcționează Reprezentanța teritorială Timiș, astfel că, față de dispozițiile art. 8 C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cererilor reclamantului revine Tribunalului Timiș. De asemenea, pe rolul Curții de Apel Timișoara a existat litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2008 ce a vizat soluționarea, pe fond, a notificării nr. x din 16.07.2001, a cărei soluționare în parte se solicită și prin prezenta acțiune.

în ambele litigii, unitatea deținătoare apare a fi Agenția Domeniilor Statului. în respectivul litigiu nu s-a pus problema competenței teritoriale a instanțelor. În conformitate cu prevederile art. 430 alin. (1) și (2) din Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. De asemenea, potrivit art. 431 alin. (2) din Noul C. proc.

civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Prezumția legală de lucru judecat reglementată de art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ. reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate, anterior, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior. Astfel, efectul pozitiv ai lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără a mai putea fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești, Iară, însă, să impună admiterea unei excepții procesuale a autorității de lucru judecat.

În relația dintre părți, prezumția autorității de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce conduce la concluzia că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat, anterior, de către o instanță judecătorească. Această prezumție privește atât dispozitivul, cât și considerentele decisive, adică necesare, și cele decizorii. Considerentele decizorii sau cu valoare decizională sunt cele care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății, și, din punct de vedere topografic, se regăsesc în considerente, fără a avea corespondent și într-o soluție în dispozitiv.

Având în vedere că, în speță, a fost deja stabilit, cu putere de lucru judecat, în două litigii anterioare, că unitatea deținătoare, în ceea ce privește notificările 303 și 304 formulate de reclamant, este Reprezentanța teritorială Timiș a Agenției Domeniilor Statului, Tribunalul a reținut că nu se mai poate susține contrariul a ceea ce s-a statuat anterior de către o instanță judecătorească, motiv pentru care, din punct de vedere teritorial, competența atrasă revine Tribunalului Timiș. Față de aceste aspecte, Tribunalul București a admis excepția necompetentei teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, în temeiul dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ. Totodată, față de dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivirea conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul uneia dintre secțiile civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului. Asupra conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunal Timiș, Înalta Curte constată următoarele: Raportat la obiectul și la temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, reprezentate de o contestație formulată conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013 față de refuzul restituirii prin echivalent a terenurilor menționate în cerere, sunt incidente, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Acest text de lege conferă competența teritorială în judecarea contestației în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul unitatea deținătoare a imobilului vizat de notificare, pârâta din prezentul litigiu, Agenția Domeniilor Statului. Sediul unității deținătoare pârâte se află în București. Prin urmare, instanța competentă în soluționarea contestației este Tribunalul București. Relevanța hotărârilor judecătorești pronunțate în două litigii anterioare, sub aspectul manifestării pozitive a autorității de lucru judecat a acestor hotărâri din perspectiva stabilirii competenței teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, nu poate fi reținută în prezentul proces.

Astfel, hotărârile judecătorești vizate de Tribunalul București în fundamentarea soluției de admitere a excepției de necompetență teritorială și de constatare a conflictului negativ de competență (Deciziile civile nr. 310 din 7.12.2009 și nr. 55/A din 15.03.2010 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, respectiv sentința civilă nr. 1322 din 30.05.2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă) au fost pronunțate în litigii începute sub imperiul vechiul C. proc. civ., și anume în Dosarele "nr. x/2008 și nr. y/2009 aflate pe rolul instanțelor timișene. în consecință, hotărârilor judecătorești respective nu li se pot acorda efectele juridice prevăzute de dispozițiile Noului C. proc.

civ., inclusiv din perspectiva autorității de lucru judecat, și nici natura probatorie a lucrului judecat reglementată de acest act normativ, nefiind incidente dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2), respectiv art. 431 alin. (2) din noul Cod. în acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (noul Cod) stabilește, printre altele, că dispozițiile actualului C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare. În cauza de față, hotărârile judecătorești ale instanțelor din Timiș au fost pronunțate în procese demarate anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., fiindu-le, astfel, aplicabile dispozițiile din vechiul C. civ.

în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, sub aspectul manifestării pozitive a lucrului judecat, care impune ca o chestiune litigioasă tranșată irevocabil într-un litigiu și care are legătură cu un litigiu ulterior să nu poată fi contrazisa în acest din urmă proces. Cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat din perspectiva vechiul C. civ., conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2), autoritatea de lucru judecat era reglementată ca prezumție legală absolută și irefragabilă a hotărârii judecătorești de adevăr judiciar - res indicata pro veritate habetur (lucrul judecat este considerat ca exprimând adevărul). Cum s-a arătat deja, aceasta însemna că ceea ce s-a dezlegat jurisdicționat prin hotărâre irevocabilă nu mai poate fi combătut într-un nou proces.

Autoritatea de lucru judecat are ca fundament verificările jurisdicționale realizate de instanță pe baza dezbaterilor contradictorii ale părților, a administrării probelor și respectării dreptului la apărare. Prin urmare, în cazul în care nu au avut loc astfel de dezbateri într-un proces și o anumită chestiune cu potențial litigios nu este rezultatul dezlegării date de instanță, ci reiese implicit din interpretarea unor circumstanțe colaterale activității de judecată, aceasta nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în procesul ulterior, cu care se pretinde că are legătură. Este cazul hotărârilor judecătorești pronunțate m Dosarul nr. x/2008 al Curții de Apel Timișoara, secția civilă, nr. x/2009 și nr. y/2010, cauză în care nu s-a pus problema competenței teritoriale a instanței respective, aceasta fiind soluționată pe fond de către instanța respectivă.

Or, pentru argumentele precizate mai sus, în lipsa unor dezbateri contradictorii asupra problemei competenței în soluționarea litigiului aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara, nu poate fi primită teza conform căreia reținerea cauzei, spre soluționare, ia acea instanță se impune, cu autoritate de lucru judecat, în litigiul de față. În ceea ce privește celălalt proces, care a format obiectul Dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Timiș, secția I civilă, și în care s-a invocat excepția necompetenței teritoriale a respectivei instanțe în soluționarea cauzei, soluționată în mod irevocabil în sensul respingerii, prin Decizia nr. 2258 din 7.11.2012 a Curții de Apel Timișoara, nici această hotărâre judecătorească nu are autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv, în prezentul litigiu, referitor la soluția dată.

în materia competenței. Astfel, este adevărat că procesul aflat pe rolul Tribunalului Timiș a vizat contestația reclamantului din cauza de față, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobile solicitate prin aceleași notificări supuse verificării și în prezentul litigiu, situate m aceeași zonă geografică, și anume în județul Timiș, unul dintre terenurile pretinse în pricina anterioară formând și obiectul dosarului care a generat conflictul de competență și cu privire la care reclamantul a renunțat la judecarea cererii în Dosarul anterior nr. x/2009. De asemenea, există o decizie irevocabilă pronunțată de Curtea de Apel Timișoara care, înlăturând critica din recurs referitoare la soluția de respingere dată de Tribunal asupra excepției de necompetență teritoriala, a confirmat hotărârea primei instanțe sub acest aspect.

Instanța de control judiciar a reținut că, deși corespunde realității că Agenția Domeniilor Statului are sediul în București, din înscrisurile depuse în dosar rezultă că, în circumscripția teritorială a Tribunalului Timiș, funcționează Reprezentanța teritorială Timiș, așa încât sunt incidente dispozițiile art. 8 din vechiul C. proc. civ., în raport de care, în mod legal, prima instanță a constatat competența sa în soluționarea cererii de chemare în judecată. După cum se poate observa. Curtea de Apel Timișoara și-a fundamentat soluția de menținere a respingerii excepției de necompetență teritorială dispuse de Tribunalul Timiș pe aplicarea dispozițiilor art. 8 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data sesizării primei instanțe, în Dosarul nr. x/2009, cu contestația reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din perspectiva ambelor Coduri de procedură civilă, cel vechi și actualul Cod, verificarea competenței în soluționarea cauzei se realizează în baza dispozițiile legale relevante, în vigoare la data sesizării instanței, și raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. Dacă, în litigiul anterior, competența teritorială de soluționare a contestației a fost stabilită prin raportare la art. 8 din vechiul C. proc. civ., în considerarea căruia Curtea de Apel Timișoara a reținut că poate fi sesizată și reprezentanța teritorială a pârâtei Agenția Domeniilor Statului, în cauza de față nu se poate ține seama, în stabilirea competenței de soluționare a litigiului, de hotărârea anterioară, care a vizat o normă juridică care nu mai este în vigoare.

în caz contrar, ar însemna să se dea eficiență ultracutivă dispozițiilor art. 8 din vechiul C. proc. civ., ceea ce nu este permis în absența unei dispoziții legale exprese în acest sens. Totodată, în actualul C. proc. civ., nu există o dispoziție legala care să prevadă, în cazul persoanelor juridice de drept public chemate în judecată în calitate de pârâte, posibilitatea de a sesiza dezmembrămintele cu sau fără personalitate juridică ale acestor entități. Această posibilitate este reglementată doar pentru subiecții de drept privat și în anumite condiții (art. 109 din actualul C. proc. civ.). Prin urmare, nu se poate da relevanță celor tranșate, sub aspectul competenței teritoriale de soluționare, în litigiul anterior.

În litigiul de față, verificarea trebuie făcută prin raportare, exclusiv, la norma de competență din legea specială, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care vizează instanța de la sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, această instanță fiind Tribunalul București, raportat la sediul pârâtei Agenția Domeniilor Statului, care se afla în sectorul 1 al Capitalei. Pentru aceste considerente, în baza art. 135 alin. (4) cu referire ia art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04.10.2018.