ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1216/2017

Decizia nr. 1216/2017

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 659/A din 3 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 martie 2017, în același dosar,

a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 2 decembrie 2015 și împotriva sentinței civile nr. 1450 din 2 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul București prin primar general - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, a fost anulată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului București.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul - reclamant A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 martie 2017.

Calea de atac este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, cu modificările ulterioare.

Recurentul - reclamant A. a depus dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, achitată cu chitanța din 15 noiembrie 2016, emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale sector 3.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) C. proc. civ. cu referire la a.rt.499 teza finală din același cod, Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate admisibilitatea recursului, față de care constată următoarele:

Litigiul dedus judecății are ca obiect acțiunea reclamantului A., astfel cum a fost precizată și completată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 368/2013.

Astfel, inițial, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 iunie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2015, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, să emită în favoarea sa dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul intravilan situat în București, sector 6, care nu poate fi restituit în natură, prin compensare cu bunuri aflate în proprietatea pârâtului.

În drept, cererea, a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013.

Prin cererea precizatoare și completatoare depusă la dosar la data de 7 octombrie 2015, reclamantul a solicitat constatarea nulității Dispoziției nr. 5194 din 24 ianuarie 2006, emisă de primarul general al Municipiului București, și a procesului-verbal de predare primire din 06 februarie 2006, referitoare și la suprafața de teren din sector 6, care nu poate fi intabulată, având în vedere destinația acestuia, precum și obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să emită în favoarea sa dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafața de 12.500 mp din terenul situat în București, sector 6, prin compensare cu bunuri aflate în proprietatea pârâtului, dintre cele menționate în lista anexată cererii modificatoare.

În drept, cererea precizatoare și modificatoare a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 368/2013.

Prin sentința civilă nr. 1450 din 2 decembrie 2015,Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca tardiv formulat, capătul 1 din cererea completatoare și precizatoare formulată de reclamantul A.; a respins, ca neîntemeiate, cererea introductivă și capătul 2 din cererea completatoare și precizatoare, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamant.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede, în art. 25 alin. (1) obligația unității deținătoare de a se pronunța în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare: „Decizia sau după caz, dispoziția motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită Ia secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

După cum au reținut și instanțele anterioare, acțiunea reclamantului A., astfel cum a fost completată și precizată pune în discuție anularea Dispoziției nr. 5194 din 24 ianuarie 2006, emisă de primarul general al Municipiului București în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, și se încadrează în ipoteza reglementată prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 8 iunie 2015, dată la care erau în vigoare dispozițiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Așadar, Înalta Curte constată că împotriva sentinței pronunțate de tribunal, ca instanță de fond, putea fi exercitată numai calea de atac a apelului, conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care stipulează că, în cazul în care în acest act normativ nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se menționează că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, dispozițiile alin. (1) fiind incidente și în cazul în care printr-o lege specială se prevede ca hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

De asemenea, chiar în condițiile soluționării cauzei în temeiul Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 368/2013, act normativ invocat de reclamant în cererea de chemare în judecată, hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (1)din Legea nr. 165/2015: „Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate

până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora".

Art. 35 din actul normativ sus indicat prevede că: „ (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbra."

Legea nr. 368/2013, indicată de reclamant în cererea precizatoare și completatoare, are ca obiect modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Conform principiului legalității o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Din coroborarea dispozițiilor legale sus evocate, rezultă că împotriva sentinței pronunțate de tribunal, prin care a fost soluționată cererea de chemare în judecată formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, poate fi exercitată numai calea de atac a apelului.

În cauză, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de ședință din 2 decembrie 2015 și a sentinței civile nr. 1450 din 2 decembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a fost soluționat definitiv de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 659/A din 3 octombrie 2016, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 martie 2017, în același dosar - obiect al recursului pendinte.

Prin urmare, Decizia nr. 659/A din 3 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 martie 2017, în același dosar este definitivă, în înțelesul textului legal menționat, motiv pentru care, împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Cu referire la susținerile recurentului, formulate prin punctul de vedere ia raportul întocmit de magistratul asistent, în sensul că, în mod nelegal, s-a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reține că nu pot fi primite, câtă vreme acțiunea reclamantului A., astfel cum a fost completată și precizata pune în discuție anularea Dispoziției nr. 5194 din 24 ianuarie 2006, emisă de primarul general al Municipiului București în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, și se încadrează în ipoteza reglementată prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 659/A din 3 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 martie 2017, în același dosar, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 659/A din 3 octombrie 201.6, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 martie 2017, în aceiași dosar, ca inadmisibil.

Decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților.

Pronunțata în ședința publică, astăzi, 15 septembrie 2017.