ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1756/2017

La data de 7 mai 2015, BNP A., în calitate de administrator special al debitoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu creditoarea C. S.A. și administratorul special D., în temeiul art. 46 din Legea nr. 85/2006, au formulat cerere de constatare a nulității operațiunii de girare a X din 1 august 2014 a sumei de 7.942.908,34 RON, respectiv a operațiunilor de compensare încheiate între C. S.A. și debitoarea B. S.R.L. în temeiul acestei operațiuni de girare după data deschiderii procedurii pentru suma de 7.942.908,34 RON, BO emis de C. S.A. la data de 1 august 2014 în favoarea B. S.R.L. pentru plata facturilor emise de debitoare către C. S.A. după deschiderea procedurii și girat de B. S.R.L. în favoarea C. S.A. pentru stingerea facturilor emise anterior deschiderii procedurii, ulterior, în baza acestui BO, fiind operată compensarea în contabilitate.

La data de 2 iunie 2015, E. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul B..

La data de 3 iunie 2015, C. S.A., în contradictoriu cu B., în insolvență, a formulat cerere reconvențională solicitând, în măsura în care se va admite cererea principală, anularea întregii operațiuni, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B., în calitate de vânzător și C. S.A., în calitate de cumpărător, în principal pentru vicierea consimțământului determinat de eroarea obstacol, iar în subsidiar, pentru lipsa scopului cauzată de intervenția erorii grave, iar urmarea anulării contractului de vânzare-cumpărare să se dispună repunerea părților în situația anterioară.

Prin încheierea din 25 iunie 2015, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulată de pârâta-creditoare C. S.A. și s-a format dosarul nr. x/2014.

Pentru a se pronunța astfel, judecătorul sindic a invocat dispozițiile art. 210 alin. (2) din Noul C. proc. civ., apreciind că cererea reconvențională este una de drept comun. B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 150/2016 din data de 23.03.2016, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta C. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. prin administratorul judiciar F. și administratorul special D.. S-au admis cererile de intervenție accesorie formulate de E. S.R.L. și G. S.R.L., în interesul pârâtei. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C. S.A., care a invocat nelegalitatea și netemeinicia și a susținut că s-au încălcat formele de procedură prin disjungerea greșită a cererii reconvenționale, cu încălcarea prevederilor art. 210 din C. proc. civ.. Nu numai că anularea operațiunii de vânzare cumpărare avea legătură cu cauza principală, dar nu s-a pus problema ca cererea principală să fi fost în stare de judecată, iar cererea reconvențională să provoace o întârziere. Mai mult decât atât, judecarea cererii principale a fost suspendată.

După disjungere, dosarul trebuia repartizat din nou, în mod aleatoriu. Cererile de intervenție accesorii au fost greșit admise. Cauza de față fiind pur civilă, nu aveau relevanță calitățile intervenientelor în procedura insolvenței, în speță ei fiind terți.

Hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate și pentru nelegala respingere a probelor. După disjungere, în cauză erau incidente prevederile art. 200 din C. proc. civ. și, dacă ar fi existat neregularități, acestea trebuiau indicate de către instanță. S-a pus în vedere părții să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată, să indice valoarea și să timbreze, dar nu a existat nicio mențiune cu privire la numele martorilor. Proba cu interogatoriul a fost greșit respinsă, deoarece verificarea intenției reale a părților era un element subiectiv de fapt, ce nu putea fi demonstrat cu înscrisuri.

Hotărârea instanței de fond este netemeinică. Judecătorul fondului a reținut greșit că nu se poate reține eroare esențială prevăzută de art. 1207 C. civ., ci ar fi incidente dispozițiile art. 1208 C. civ.. În mod greșit s-a avut în vedere un raționament simplist, conform căruia, dacă s-a efectuat plata și dacă s-a livrat marfa nu există eroare, situația de fapt fiind complexă și pretinzând administrarea unor probe pentru a determina întocmai conținutul raportului juridic. Operațiunea s-a încheiat deoarece reclamanta a urmărit plata mărfii prin compensare, dar și pentru că a existat acceptul administratorului judiciar. Apelanta are ca obiect de activitate distribuția de medicamente, astfel încât achiziția de marfă de la un client nu intervine decât în cazuri speciale. În speță, marfa ar fi fost greu de înstrăinat de către debitoare, ca distribuitor la nivel local, fiind mai lesne de vândut la nivel național. Fiind profesioniști, achiziționarea nu se putea face decât prin compensare cu datoriile pe care le avea debitoarea către apelantă. Nu s-a avut în vedere starea de eroare determinată de administratorul judiciar, care a fost de acord cu operațiunea efectuată.

Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a fost hotărâtor pentru încheierea actului juridic. Prin urmare, marfa a fost preluată exclusiv în condițiile în care plata se făcea prim compensare, în caz contrar actul juridic nu s-ar fi încheiat. Este îndeplinită și condiția ca partea să fi știut sau să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic. Cunoașterea este demonstrată prin chiar operațiunea de girare a biletului la ordin emis pentru contravaloarea mărfii.

La data de 16.08.2016, apelanta S.C. C. S.A. a formulat un motiv de apel de ordine publică suplimentar, solicitând anularea sentinței și tuturor încheierilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicații privind necesitatea administrării probelor și respectării dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar reținerea cauzei spre rejudecare, completarea probatoriului și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.

La data de 16.08.2016, C. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea intervenientei E. S.R.L., iar la data de 12.09.2016 la întâmpinarea formulată de intervenienta G. S.R.L. și a susținut că prima instanță a nesocotit atât prevederile art. 210, cât și pe cele ale art. 123 din C. proc. civ., disjungând în mod nelegal cererea, că după disjungere nu a avut loc o repartizare aleatorie a cauzei, că cererile de intervenție nu trebuiau admise, creditorii din insolvență fiind terți în dosarul civil, că probele au fost greșit respinse și că erau utile pentru a se stabili voința internă a părților. Pe fond, nulitatea se impunea potrivit art. 1207 C. civ., reluând argumentele din cererea de apel. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 1043/2016 din 24 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta C. S.A. împotriva sentinței nr. 150/2016 din data de 23.03.2016, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata debitoare B. S.R.L., prin administratorul judiciar F., intimata pârâtă B. S.R.L., prin administratorul special D. și intimatele interveniente E. S.R.L. și G. S.R.L.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 129 din C. proc. civ., "(1) Necompetența este de ordine publică sau privată. (2) Necompetența este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. (3) În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată".

Art. 130 din C. proc. civ. prevede că: "(1) Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. (2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. (3) Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. (4) Dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței".

Totodată, conform prevederilor art. 131 din C. proc. civ. "(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop".

În speță, prin cererea formulată la data de 16.08.2016, apelanta S.C. C. S.A. a invocat neverificarea, din oficiu, de către prima instanță, a competenței sale teritoriale, în condițiile în care, în cauză, sunt incidente norme referitoare la competența teritorială alternativă și, în mod corelativ, a invocat încălcarea dreptului său de a alege, dintre instanțele alternativ competente teritorial, pe cea căreia să îi adreseze cererea.

Ca urmare, criticile vizează norme de competență teritorială de ordine privată, astfel încât nu constituie motive de apel de ordine publică și nu pot fi primite deoarece, sub sancțiunea decăderii, trebuiau formulate în cadrul cererii de apel, conform dispozițiilor art. 470 alin. (1) pct. c și alin. (3) din C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, normele procesuale de drept comun se aplică în procedura insolvenței doar în măsura compatibilității lor.

În speță, s-au invocat prevederile art. 123 și art. 210 C. proc. civ., conform cărora: "(1) Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și atunci când competența de soluționare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secții specializate sau a unui complet specializat. (3) Când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile" și, respectiv "(1) Cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală. (2) Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța poate dispune judecarea separată a cererii reconvenționale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului".

Aceste texte nu își găsesc aplicarea în speță, deoarece sunt incompatibile cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform cărora "(2) Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței".

Ca urmare, în mod corect judecătorul-sindic desemnat de Tribunalul Dolj în dosarul având ca obiect procedura insolvenței debitoarei B. S.R.L. a apreciat că se impune disjungerea și, totodată, soluționarea conform normelor dreptului comun a cererii reconvenționale prin care C. S.A. a solicitat constatarea nulității absolute a operațiunilor de vânzare-cumpărare încheiate cu debitoarea B. S.R.L., invocând eroarea, ca viciu de consimțământ, precum și lipsa cauzei sau cauza falsă a contractului.

Disjungerea cererii reconvenționale s-a dispus la data de 25.06.2015, când era în vigoare Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, aprobat prin hotărârea CSM nr. 387/2005.

Or, potrivit prevederilor art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată, aprobat prin hotărârea CSM nr. 387/2005, în caz de disjungere, dosarul nou format se repartizează aceluiași complet, pentru respectarea principiului continuității.

În aceste condiții, în mod corect, același judecător care, în completul C4F, specializat în materia insolvenței, a fost investit cu cererea reconvențională formulată de C. S.A., a păstrat dosarul nou format cu privire la cererea disjunsă, în completul specializat în materia litigiilor cu profesioniști, C5COM.

Deși, din punct de vedere administrativ, ar fi trebuit să i se aloce un număr unic de dosar, dosarului nou format i s-a atribuit număr de dosar asociat în procedura insolvenței debitoarei B. S.R.L.. Această neregularitate administrativă nu a afectat însă, în niciun mod, soluționarea cauzei în conformitate cu normele de drept comun, dosarul nou format fiind înregistrat ca litigiu cu profesioniști și soluționat în complet specializat în această materie, în conformitate cu normele de drept material și procesual civil. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a normelor legale în materia verificării și stabilirii competenței de soluționare a pricinii.

În primul rând, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal critica referitoare la nerespectarea formelor de procedură din perspectiva încălcării dispozițiilor imperative ale art. 131 C. proc. civ., care instituie obligațiile instanței de a verifica și stabili, din oficiu competența generală materială și teritorială și de a consemna în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care se constată competența instanței sesizată, prima instanță neprocedând la verificarea competenței de soluționare a pricinii.

Este nelegală hotărârea instanței de apel și din perspectiva confirmării de către aceasta a soluției de înlăturare a criticilor referitoare la modalitatea în care prima instanță a încălcat formele de procedură ce reglementează materia competenței, prin aplicarea greșită a prevederilor art. 130 alin. (3) și (4) C. proc. civ., apreciind în mod eronat că reclamanta, ca urmare a disjungerii cererii reconvenționale, avea obligația de a opta pentru instanța competentă în procedura regularizării.

Împrejurarea că prima instanță a admis o excepție de necompetență funcțională invocată din oficiu și a dispus transpunerea dosarului către o secție civilă fără a pune în discuția părților incidența prevederilor art. 113 din noul C. proc. civ., nu poate conduce la suprimarea dreptului recurentei-reclamante de a beneficia de o dispoziție legală ce a fost instituită în favoarea reclamantului, în raport de care acesta are posibilitatea de a opta în ceea ce privește competența teritorială.

În ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale, în raport de prevederile art. 113 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece au fost ignorate criticile referitoare la modalitatea în care prima instanță a încălcat, din nou, formele de procedură, respectiv prevederile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., care instituie obligația instanței de a pune în discuția părților necesitatea unor probe s-au lămuriri suplimentare cu ocazia verificării competenței.

Dacă s-ar fi efectuat verificări suplimentare, s-ar fi constatat că locul plății este același cu locul emiterii biletului la ordin, acesta fiind în București, iar reclamanta-recurentă ar fi optat în sensul atribuirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor legale în materia disjungerii cererii reconvenționale. Astfel, potrivit art. 210 alin. (1) C. proc. civ., cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală, iar potrivit dispozițiilor alin. (2) ale aceluiași articol, dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța poate dispune judecarea separată a cererii reconvenționale. Cu toate acestea, nici în această din urmă situație, disjungerea nu este posibilă dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului.

Soluția instanței de apel este greșită, deoarece motivarea s-a raportat la o pretinsă incompatibilitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 care ar limita atribuțiile de control a judecătorului sindic, omițând să observe că ambele dosare vizau, în realitate, verificarea legalității aceluiași act juridic.

Hotărârea a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a atribuțiilor ce instituie regula imperativă a repartizării aleatorie a dosarelor, fiind încălcate dispozițiile art. 98 alin. (4) din Regulamentul de organizare al instanțelor neavând legătură cu situația din speță.

Prin admiterea excepției de necompetență și trimiterea cauzei spre soluționare secției competente ca un dosar complet nou, au devenit aplicabile dispozițiile C. proc. civ., precum și cele ale regulamentului de organizare a instanțelor de judecată, înregistrarea dosarului, după disjungere, trebuia să urmeze procedura repartizării aleatorii.

Din această perspectivă este eronat raționamentul instanței de judecată care a avut în vedere doar ipoteza disjungerii și soluționării cauzei nou formate de către instanță, fără a se pune problema unei declinări de competență, situație n care nu se mai punea problema respectării principiului continuității.

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materia cererilor de intervenție. În acest sens, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, reținând că terții intervenienții ar justifica interesul legitim, personal, născut și actual al intervenienților, raportat la calitatea de creditor în procedura insolvenței, deoarece, față de calificarea naturii juridice a cererii reconvenționale, ca fiind o acțiune civilă de drept comun, având ca obiect nulitatea unui act juridic, nu are relevanță calitatea de creditor într-o procedură de insolvență distinctă.

Hotărârea a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor care reglementează administrarea probelor în procesul civil, soluția fiind greșită atât din perspectiva aspectelor de procedură reținute de instanțele fondului, cât și din perspectiva utilității și concludenței probelor solicitate, făcându-se abstracție de caracterul civil al cauzei.

Hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva interpretării și aplicării greșite a legii pe fondul cauzei. Astfel, în mod greșit, instanța de apel a reluat raționamentul primei instanțe care a constatat că nu se poate reține eroarea esențială ca motiv de nulitate al contractului de vânzare-cumpărare așa cum este prevăzută această cauză prin dispozițiile art. 1207 C. civ., pe motiv că ar fi aplicabile dispozițiile art. 1208 C. civ., care dispun că dacă eroarea putea fi cunoscută cu minime diligențe atunci nu este caz de anulare, reclamanta-recurentă dezvoltând, în extenso, considerentele sale ce vizează acest motiv de fond. F. Apărările formulate.

La data de 27 martie 2017, intimata-intervenientă E. S.R.L. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Intimata-pârâtă B. prin lichidator judiciar F. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. G. Considerentele Înaltei Curți.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Nu pot fi reținute criticile referitoare la disjungerea cererii reconvenționale, deoarece, așa după cum a reținut și instanța de apel, datorită obiectului cererii reconvenționale aceasta nu era în competența de soluționare a judecătorului sindic, între atribuțiile acestuia, prevăzute de Legea nr. 85/2006, neregăsindu-se soluționarea unei astfel de cereri, cererea reconvențională fiind de competența unei instanțe de drept comun în materia litigiilor dintre profesioniști.

Hotărârea instanței de apel este, însă, nelegală, în ce privește soluționarea criticilor referitoare la nerepartizarea aleatorie a cererii reconvenționale, după soluția de disjungere.

Astfel, instanța de apel ca și prima instanță, nu a observat că nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 210 C. proc. civ., care prevede că cererea reconvențională se judecă separat de cererea principală dacă numai aceasta din urmă este în stare de judecată, ipoteza în care ne aflăm fiind aceea că cererea reconvențională nu este de competența instanței care a fost învestită cu soluționarea acesteia, deși, atât instanța de apel cât și prima instanță au reținut, în mod corect, că cererea reconvențională este o acțiune de drept comun, ce nu este de competența judecătorului sindic.

Ca atare, în aceste condiții era obligatorie repartizarea aleatorie a cauzei înregistrate pe rolul instanței de drept comun, așa după cum prevăd dispozițiile art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, așa după cum era în vigoare la data de 25 iunie 2015 când s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale.

Prin urmare, ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., care prevede faptul că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 și art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță de apel, care va proceda potrivit celor reținute mai sus.

Celelalte critici formulate vor fi avute în vedere la soluționarea, pe fond, după ce cauza va fi trimisă la prima instanță și va fi realizată repartizarea aleatorie la instanța de drept comun care are în competență soluționarea litigiilor dintre profesioniști.