ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2646/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2646/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 18 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

La data de 07.05.2015, BNP A., în calitate de administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu creditoarea C. S.A. și administratorul special D., în temeiul art. 46 din Legea nr. 85/2006 a formulat cerere de constatare a nulității operațiunii de girare a x din 01.08.2014 de B., prin administrator special D. către C. S.A. a sumei de 7.942.908,34 RON, respectiv a operațiunilor de compensare încheiate între C. S.A. și debitoarea B. în temeiul acestei operațiuni de girare, după data deschiderii procedurii, pentru suma de 7.942.908,34 RON, BO emis de C. S.A. în 01.08.2014 în favoarea B. pentru plata facturilor emise de debitoare către C. S.A. după deschiderea procedurii, și girat de B. în favoarea C. S.A., pentru stingerea facturilor emise anterior deschiderii procedurii, ulterior în baza acestui BO fiind operată compensarea în contabilitate.

La data de 03.06.2015 C. S.A., în contradictoriu cu B., a formulat o cerere reconvențională, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B., reprezentată de administratorul special D., în calitate de vânzător și C. S.A., în calitate de cumpărător, în principal pentru vicierea consimțământului determinat de eroarea-obstacol, iar în subsidiar pentru lipsa scopului, cauzată de intervenția erorii grave, iar urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare să se dispună repunerea părților în situația anterioară.

Prin încheierea de ședință din data de 25.06.2015 instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale, aceasta făcând obiectul prezentului dosar, înregistrat inițial sub nr. x/2014/a11.

La data de 08.07.2015, creditoarea E. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul B., solicitând admiterea intervenției în principiu și respingerea ca nefondată a cererii formulată de C. S.A..

La data de 5.11.2015 s-a pus în discuția părților excepția necompetenței judecătorului sindic în soluționarea cererii formulate de reclamanta creditoare C. S.A., excepție care a fost admisă, dispunându-se judecarea cauzei de către un complet specializat în soluționarea cauzelor cu profesioniști.

Prin încheierea de ședință din 24.02.2016 a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul E. S.R.L. în interesul pârâtei.

La data de 24.02.2016, F., în temeiul art. 63 din C. proc. civ., a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul B. S.R.L., iar prin încheierea de ședință din 16.03.2016 aceasta a fost admisă în principiu.

Prin sentința nr. 150 din 23 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a Civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C. S.A. și au fost admise cererile de intervenție accesorie formulate de E. S.R.L. și F.. S-a dispus, totodată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către intervenienta E. S.R.L..

Prin decizia nr. 1043 din 24 noiembrie 2016 Curtea de Apel Craiova, secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta C. S.A. împotriva sentinței nr. 150 din data de 23 martie 2016.

Prin decizia nr. 1756 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a fost admis recursul declarat de reclamanta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1043 din data de 24 noiembrie 2016, casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014/a11*, iar prin decizia nr. 400 din 27 martie 2018, Curtea Apel Craiova, secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de reclamanta C. S.A. împotriva sentinței nr. 150 din data de 23 martie 2016, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare unui complet specializat în soluționarea litigiilor cu profesioniști din cadrul secției a II-a a Tribunalului Dolj.

În rejudecare, prin încheierea de ședință din data de 16.10.2018, au fost admise în principiu cererile de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulate de intervenienții E. S.R.L. și F..

Prin sentința nr. 162/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta C. S.A. în contradictoriu cu pârâta B., s-au admis cererile de intervenție accesorie formulate de E. și F., în interesul pârâtei B. și a fost obligată reclamanta la 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta B..

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta C. S.A., iar prin decizia nr. 273 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a Civilă, acesta a fost respins ca nefondat.

Reclamanta C. S.A. a formulat recurs împotriva soluției instanței de apel, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivare se arată că hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă aplicarea și interpretarea greșită a legii de către instanța de apel, în ceea ce privește dispoziile legale care guvernează în materia asigurării continuității completului de judecată precum și a garantării dreptului la apărare, câtă vreme aceasta a înlăturat critica vizând faptul că instanța de fond, Tribunalul Dolj, a încălcat principiul continuității completului de judecată, fiecare termen acordat în cauză beneficiind de prezența unui alt magistrat.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel a refuzat să cenzureze conduita primei instanțe, care a procedat la soluționarea cauzei, respectiv cu privire la excepția de necompetență și cu privire la admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenție, în lipsa reprezentantului convențional al reclamantei, încălcând astfel în mod flagrant principiul contradictorialității și al respectării dreptului la apărare, respingerea unei cereri prin care s-a solicitat strigarea cauzei 5 minute mai târziu fiind nelegală și excesivă.

Se mai arată că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii în materia verificării și stabilirii competenței de soluționare a pricinii, respectiv a prevederilor art. 130 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., apreciindu-se în mod eronat că recurenta, în calitate de reclamantă, ca urmare a disjungerii cererii-reconvenționale, avea obligația de a opta pentru instanța competentă în procedura regularizării.

Susține recurenta că în speță, urmare a dezinvestirii instanței în favoarea căreia normele de procedură stabilesc competența exclusivă de soluționare, acesteia i s-a renăscut dreptul de a opta în ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale, raportat la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, apreaciază recurenta că este greșită concluzia instanței în sensul că, din punct de vedere teritorial, reclamanta recurentă a optat deja la momentul investirii Tribunalului Dolj, având în vedere că formularea unei cereri reconvenționale în contextul în care acțiunea principală se afla sub incidența unei competențe exclusive, nu poate fi echivalată cu exercitarea unui drept de opțiune.

Nici împrejurarea că instanța de judecată a admis o excepție de necompentență funcțională invocată din oficiu și a dispus transpunerea dosarului către o secție civilă, fără a pune în discuția părților incidența prevederilor art. 113 din C. proc. civ. nu poate conduce la suprimarea dreptului său de a beneficia de o dispoziție legală instituită în favoarea reclamantului, în raport de care acesta are posibilitatea de a opta în ceea ce privește competența teritorială.

Se mai invocă și încălcare dispozițiilor art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. de către prima instanță, care nu a pus în discuția părților necesitatea unor probe sau lămuriri suplimentare, cu ocazia verificării competenței, și fără a efectua nicio verificare suplimentară, a reținut în mod nejustificat că părțile nu ar fi stabilit niciun loc al plății.

Susține recurenta că în cazul de față, niciuna dintre obligațiile născute din contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare se solicită nu urma să fie îndeplinită într-o localitate care să fie în raza de competență a Tribunalului Dolj ci dimpotrivă, în raza de competență a altor instanțe, respectiv Tribunalul Ilfov - ca locul îndeplinirii obligației B. sau Tribunalul București - ca loc de îndeplinire al obligației recurentei, motiv pentru care regulile privind competența alternativă erau pe deplin aplicabile, reclamanta recurentă optând în sensul atribuirii competenței de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului București.

O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materia cererii de intervenție, câtă vreme, față de calificarea naturii juridice a cauzei ca fiind o acțiune civilă de drept comun, nu are nicio relevanță calitatea de creditor într-o procedură de insolvență distinctă.

Se mai critică și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor care reglementează administrarea probelor în procesul civil.

Astfel, în ceea ce privește-pretinsele fine de neprimire determinate de așa zisa nerespectare a dispoziilor art. 209 din C. proc. civ., instanța impută neparcurgerea procedurii de regularizare, făcând abstracție atât de caracterul incidental al cererii, cât și de faptul că aceasta a fost depusă inițial în cadrul procedurii insolvenței, fiind disjunsă din oficiu.

În ceea ce privește concludența și utilitatea probatoriilor solicitate, precum și faptul că necesitatea administrării acestora a rezultat inclusiv din dezbateri, aflându-ne într-un dosar de natură civilă, în mod greșit instanța de apel s-a raliat opiniei primei instanțe, reținând că nicio altă probă, în afară de cea cu înscrisuri, nu este admisibilă în cauză, cu toate că din punctul de vedere al cadrului obiectiv cererea are ca obiect constatarea nulității unui act juridic civil.

Sub aspectul nelegalității hotărârii din perspectiva interpretării și aplicării greșite a legii pe fondul cauzei, se arată că în mod greșit s-a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 1208 din C. civ.

Susține recurenta că a consimțit la încheierea operațiunii de vânzare- cumpărare, pe de o parte, în considerarea faptului că plata mărfii achiziționate se va face prin operațiunea de compensare, iar pe de alta parte, a avut acceptul administratorului judiciar că această operațiune este posibilă în condițiile deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei. Cu toate acestea, conduita menită a induce starea de eroare practicată de administratorul judiciar a rămas neanalizată de către instanță, deși aceasta a fost principala susținere a reclamantei recurente, astfel încât în discuție nu era diligența sa de a se informa asupra posibilității de a se realiza operațiunea de compensare, ci atitudinea administratratorului judiciar, care a încurajat realizarea acestei operațiuni în timpul mandatului său și care, ca atare, a creat eroarea esențială care atrage nulitatea contractului.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de nulitate invocat, lipsa cauzei, se impunea adminstrarea unor probe diferite decât înscrisurie, deoarece, astfel cum rezultă din descrierea situației de fapt, recurenta nu a urmărit la încheierea actului juridic dobândirea mărfii în schimbul unui preț, ci compensarea contravalorii acesteia cu debitul ce îi era datorat.

Pe de altă parte, în ceea ce privește cea de a doua condiție a valabilității cauzei actului juridic, respectiv realitatea acesteia, arată că aceasta este falsă dacă exista eroare asupra motivului determinant, adică asupra scopului mediat. Sancțiunea care intervine este aceea a nulității actului juridic, însă numai dacă sunt îndeplinite condițiile erorii grave, ceea ce evidențiază strânsa legătura ce există între această cerință a cauzei și eroarea viciu de consimțământ.

În drept au fost invocate art. 483 și următoarele din C. proc. civ.

În cauză au formulat întâmpinări intimatele E. S.R.L. și B. S.R.L., solicitând respingerea recursului ca nefundat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 mai 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 11 noiembrie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit situației de fapt, reținută de instanțele de fond și necontestată, la data de 26 iunie 2014 s-a deschis procedura insolvenței împotriva pârâtei intimate B.. După acestă dată, între pârâta intimată și recurenta reclamantă nu s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare în formă scrisă, dar elementele operațiunilor de vânzare cumpărare erau stabilite de părți odată cu fiecare livrare de marfă, ocazie cu care au fost emise facturi conținând descrierea mărfii și prețul ce trebuia plătit. Pentru marfa livrată recurentei reclamante de către pârâta intimată după deschiderea procedurii împotriva acesteia din urmă, a fost emis de către reclamantă biletul la ordin x la data de 1 august 2014, pentru suma de 794.908,34 RON, în cuprinsul acestuia menționându-se expres că valoarea sa reprezintă contravaloare marfă. Ulterior, biletul la ordin a fost girat de intimata pârâtă B. către recurenta reclamantă, în contul creanței deținute de C. S.A. împotriva B..

În cadrul procedurii insolvenței debitoarei B., administratorul judiciar al acesteia a solicitat constatarea nulității operațiunii de girare a biletului la ordin, respectiv a operațiunilor de compensare încheiate între C. S.A. și debitoarea B. în temeiul acestei operațiuni de girare, după data deschiderii procedurii.

Sub aspectul criticilor vizând nerespectarea dispozițiilor privind continuitatea completului de judecată și dreptul la apărare, Înalta Curte constată că acestea pot fi analizate din persepctiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., și nu pct. 8, cum în mod greșit indică recurenta. Criticile sunt însă nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că recurenta reia practic criticile din apel formulate cu privire la pretinsa nerespectare a continuității completului de judecată și a dreptului la apărare, fără a critica în concret considerentele instanței de apel.

În mod corect a apreciat instanța de apel, față de existența proceselor-verbale prin care s-a constatat absența motivată a judecătorului din completul de judecată căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza, că înlocuirea acestuia cu judecătorul din planificarea de permanență s-a făcut în conformitate cu dispozițiile legale. Contrar susținerilor recurentei, într-o astfel de situație nu se impune o nouă repartizare a dosarului, dispozițiile legale prevăzând în mod expres soluția înlocuirii judecătorului aflat în imposibilitate temporară de a participa la ședința de judecată.

Corecte sunt considerentele instanței de apel și în ceea ce privește respectarea principiului contradictoriaității și a dreptului la apărare, câtă vreme, la termenul la care s-a pus în discuția părților excepția necompetenței teritoriale și admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenție accesorie, nu a existat acordul tuturor părților pentru strigarea cauzei la altă ordine decât cea stabilită conform listei de ședință.

Așa cum în mod corect a apreciat și instanța de apel, lipsa reprezentantului convențional al reclamantei C. S.A., în condițiile în care procedura de citare fusese legal îndeplinită pentru termenul din 16 octombrie 2018, nu este imputabilă nici instanței și nici părții adverse, astfel că nu se poate reține vreo încălcare a dreptului la apărare.

În plus, în cauză nu poate fi reținută producerea vreunei vătămări, câtă vreme consilierul juridic al recurentei, prezent în sală, a pus concluzii asupra excepției necompetenței teritoriale și a cererilor de intervenție, chiar în lipsa unui mandat expres în acest sens, iar recurenta nu a dovedit, și de altfel nici nu a invocat, faptul că aceste concluzii nu ar fi susținut interesul recurentei.

Tot din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. pot fi analizate și criticile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 130 alin. (3) și (4) din C. proc. civ. vizând invocarea excepției de necompetență.

Sub acest aspect, recurenta pornește de la premisa greșită că în cauză, în ceea ce privește cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o, ar fi fost incidente dispozițiile referitoare la competența exclusivă a judecătorului sindic. Dimpotrivă, tocmai pentru că recurenta reclamantă a înțeles să învestească judecătrul sindic cu o cerere ce nu era de competența acestuia, face ca în cauză să fie pe deplin incidente dispozițiile art. 130 alin. (4) din C. proc. civ.

În realitate, prin raportare la obiectul acțiunii formulate, cererea reclamantei nu era de competența judecătorului sindic, și nimic nu împiedica partea să învestească instana de drept comun, pe cale principală, situație în care ar fi putut să-și exercite și dreptul de alegere între instanțele pe care le considera deopotrivă competente, din punct de vedere teritorial.

Totodată, nu trebuie confundată competența materială a judecătorului sindic, a cărei încălcare este de ordine publică, și poate fi invocată oricând, cu problema necompetenței teritoriale în cazul competenței teritoariale alternative, când necompetența este de ordine privată, și nu poate fi invocată decât în condițiile expres prevăzute de lege.

În niciun caz nu se poate susține că după disjungere s-ar fi născut dreptul reclamantei recurente de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial, deoarece disjungerea s-a impus tocmai pentru că recurenta reclamantă a înțeles să învestească judecătorul sindic, pe calea unei cereri reconvenționale, cu o acțiune de drept comun, încălcând competența absolută specială a acestuia, chestiune tranșată definitiv în ciclul procesual anterior, și care nu mai poate fi repusă în discuție.

Pe de altă parte, recurenta a sesizat în mod corect, din punct de vedere teritorial, instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâta intimată, și nu poate invoca propria culpă, aceea de a fi sesizat o instanță necompetentă material (judecătorul sindic), pentru a determina rejudecarea cererii sale de către o altă instanță.

Recurenta reclamantă și-a exercitat dreptul de opțiune în privința competenței teritoriale a instanței la momentul înregistrării cererii reconvenționale. În consecință, nefiind vorba de o necompetență de ordine publică, potrivit dispozițiior art. 130 alin. (4) din C. proc. civ., pe deplin aplicabile în speță, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, recurenta nu mai putea invoca o pretinsă necompetență teritorială a instanței de fond.

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi menționat și faptul că, în primul ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare reținându-se greșita nerepartizare aleatorie a cauzei la instanța de drept comun, și nu necompetența teritorială a instanței, în a cărei rază teritorială își are sediul pârâta intimată.

În consecință, câtă vreme recurenta reclamantă nu mai putea invoca excepția necompetenței teritoriale în fața primei instanțe, sunt lipsite de relevanță și nu vor mai fi analizate criticile acesteia privind pretinsele greșeli săvârșite de instanțele de fond cu privire la incidența în cauză a normelor privind competența teritorială alternativă.

Mai mult, chiar dacă în speță ar fi incidente și dispozițile art. 113 din C. proc. civ., acestea stabilesc competența teritorială alternativă și a altor instanțe, în afara celei în circumscripția căreia își are sediul pârâta, ceea ce nu face însă ca această din urmă instanță, sesizată în speță, să nu fie competentă.

Nefondată este și critica privind greșita apreciere a existenței interesului intervenienților accesorii, instanțele de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor at. 61 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., interesul legitim, personal, născut și actual al acestora, din perspectiva calității lor de creditori înscriși la masa credală a debitoarei intimată-pârâtă fiind evident, și pe deplin justificat.

În privința criticilor referitoare la respingerea probelor de către instanța de fond, se constată că recurenta a formulat atât critici de nelegalitate, vizând pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor proceurale în materie, cât și critici de netemeinicie, vizând greșita apreciere a concludenței și utilității probelor cu martori și interogatoriu solicitate.

Criticile de nelegalitate, ce ar putea fi analizate din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ., sunt nefondate, câtă vreme instanța a respins cererea privind audierea martorilor și proba cu interogatoriul ca nefiind utile, și nu pentru că ar fi inadmisibile, sau pentru că s-ar fi constatat decăderea reclamantei recurente din dreptul de a mai solicita aceste probe.

Cât privește criticile referitoare la greșita apreciere a pertinenței și utilității probelor propuse, acestea nu pot fi analizate, deoarece aprecierea instanțelor de fond cu privire la pertinența, concludența și utilitatea probelor ce le sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 1207 și art. 1208 din C. civ., cu referire la eroarea esențială ca motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare, precum și a dispozițiilor art. 1235 și art. 1236 din C. civ., în ce privește cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de recurenta reclamantă, lipsa cauzei.

Înalta Curte constată că din nou, recurenta reia criticile din apel formulate cu privire la aspectele evocate, fără a critica în concret considerentele instanței de apel.

Se apreciază însă că în mod corect au reținut instanțele de fond că în realitate, eroarea esențială invocată de recurenta reclamantă, ca prim motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare, vizează o eroare de drept, și anume posibilitatea realizării operațiunii de compensare a datoriilor reciproce dintre părți, după data deschiderii procedurii insolvenței față de intimata pârâtă, existând posibilitatea ca această compensare să fie contestată de către administratorul judiciar.

În condițiile în care recurenta avea cunoștință de situația pârâtei debitoare, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1208 din C. civ., fiind lipsit de relevanță un eventual pretins acord al administratorului judiciar pentru operarea compensării, câtă vreme după data deschiderii procedurii insolvenței, compensarea nu mai poate opera decât în condițiile prevăzute expres de legea specială.

Nici lipsa cauzei contractului de vânzare cumpărare nu putea fi reținută în speță, având în vedere recurenta reclamantă invocă drept motiv de nulitate lipsa cauzei sau cauza falsă, argumentat de faptul că la încheierea actului nu a urmărit cumpărarea produselor în schimbul unui preț, ci compensarea contravalorii acestora cu debitul ce îi era datorat. Vânzarea cumpărarea presupune transmiterea dreptuluide proprietate asupra unui bun în schimbul unui preț, iar faptul că obligația de plată a prețului urma să fie stinsă prin compensare, nu transformă obligația asumată în una fără cauză.

Așa fiind, în speță nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 273/2019 din 17 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 decembrie 2020.