ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1460/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13 mai 2015, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârât.

Prin Sentința civilă nr. 2615 din 15 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea de lucrător al Securității pentru pârât.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că sentința recurată este nelegală și netemeinică, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a interpretat și aplicat eronat prevederile legale și a furnizat ca justificare un raționament neîntemeiat.

În opinia recurentului, instanța de fond trebuia să stabilească și să motiveze necesitatea echilibrului rezonabil între interesul general clamat de O.U.G. nr. 24/2008 și drepturile subiective sau interesele legii private, prin menționarea în motivație a faptelor comise de pârât împotriva unor persoane ce au fost monitorizate și numai dacă acestea au fost acte de încălcare, îngrădire, suprimare, lezare, afectare sau limitare, și dacă s-a stabilit că aparțin pârâtului, să poată continua analiza și stabilirea scopului final cerut de lege, acela de susținere a puterii totalitar comuniste.

Arată recurentul că instanța de fond, ab initio, avea obligația de a stabili, în examenul de temeinicie al soluției pronunțate, regimul juridic al drepturilor omului presupus încălcate, în raport de starea de fapt și de conținutul lor, respectiv că instanța de fond a analizat și reținut în mod greșit că recurentul a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, fiindu-i aplicat stigmatul infamant de lucrător.

Recurentul critică faptul că instanța de fond nu a luat în considerare că măsurile propuse de recurent erau rezonabile, erau menite a contracara și neutraliza posibilele amenințări la adresa siguranței naționale, titularul monitorizării fiind supravegheat pentru atitudinea neconformă cu viața, cu disciplina și conduita celor ce lucrau într-un domeniu economic sensibil și de importanță națională.

Subliniază recurentul că măsurile propuse de acesta nu pot fi calificate ca încălcând, pe motive politice, drepturi și libertăți fundamentale ale omului, ci sunt măsuri menite a contracara și neutraliza amenințări la adresa siguranței naționale.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Astfel, O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate și a colaboratorilor acesteia, apreciată ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

În realizarea obiectivului propus prin actul normativ, legiuitorul a definit, în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, noțiunea de lucrător al Securității ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Pentru constatarea calității de lucrător al Securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, legiuitorul stabilește în cuprinsul art. 2 lit. a) cerințele ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru reținerea acestei calități, respectiv:

a) în perioada 1945 - 1989 să fi avut calitatea de ofițer/subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit;

b) în calitatea menționată la pct. a) să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale, ceea ce înseamnă că prin activitățile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat.

Aceasta spre deosebire de conținutul legal al calității de colaborator, în cazul căreia persoana furniza informații prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Înalta Curte consideră, în acord cu instanța de fond, că în cauză sunt asigurate condițiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, pentru a se putea constata calitatea recurentului-pârât de "lucrător al Securității".

Așa cum s-a arătat anterior, norma citată impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții pentru a se putea reține calitatea invocată:

În speța dată, această condiție este asigurată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, deoarece pârâtul a avut calitatea de ofițer al Securității în perioada 1945 - 1989, deținând gradul de locotenent major (1985 - 1987) în cadrul Inspectoratului Județean Sibiu, Securitatea Municipiului Mediaș.

Și această condiție este asigurată prin acțiunile pârâtului, deoarece din actele depuse de reclamant la dosar rezultă că măsurile întreprinse sau încuviințate de pârât au încălcat drepturi și libertăți fundamentale, garantate de legislația din acea vreme, și anume dreptul la viață privată, prevăzut de art. 33 din Constituția României din 1965, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Astfel, în calitatea menționată anterior, pârâtul a contribuit în mod direct la instrumentarea acțiunii de urmărire informativă, inițiată de organele de Securitate împotriva titularului Dosarului x, domnul B., inginer, cercetător științific la Centrul de Cercetări și Proiectări pentru C., respectiv împotriva titularei Dosarului y, doamna D., șef serviciu C.T.C. în cadrul E. și E.;

În mod just judecătorul fondului a reținut că "pârâtul a desfășurat și întreprins, în calitatea sa de locotenent major în cadrul Inspectoratului de Securitate Sibiu, Securitatea Municipiului Mediaș, activitățile descrise de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, după cum s-a recunoscut în întâmpinarea depusă".

Recurentul-pârât a susținut că, în contextul în care activitățile avute în vedere au fost efectuate, acestea nu îndeplinesc cerința de a îngrădi persoanelor respective dreptul la viață privată.

În acest sens, recurentul a arătat că era necesară deschiderea unui dosar de urmărire informativă, întrucât domnul B. era fratele unui cetățean german, fugit ilegal/emigrat din țară, existând o suspiciune serioasă că acesta ar fi devenit un agent racolat al unui serviciu de informații străin, după cum acesta era cunoscut ca un element neserios, frivol, aventurier, boem, nestatornic, predispus la surprize neplăcute.

În ceea ce privește măsurile întreprinse față de numita D., recurentul-pârât a arătat că au fost necesare, deoarece aceasta avea o conduită profesională abuzivă, avea mari carențe în activitatea de verificare a calității, fapt ce a generat refuzuri de plată la marfa exportată pe motive de lipsuri calitative, sustrăgea ocazional marfă din fabrică, ilegal și o vindea în beneficiul propriu, pretindea foloase necuvenite și accepta să fie mituită pentru a propune subalternii la avansări sau prime, etc.

Instanța de fond a apreciat în mod corect că apărările pârâtului nu sunt de natură a conduce la respingerea acțiunii, deoarece, după cum s-a menționat chiar în întâmpinare, pentru ca o ingerință în dreptul la viață privată să fie permisă, ea trebuie să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase, respectiv să fie proporțională cu scopul urmărit.

Astfel cum în mod corect a observat Curtea de apel, în speță, însă, comportamentul numitului B., de a întreține relații cu fratele său, chiar emigrat în Germania, ori simplul fapt că ar fi fost predispus la "surprize neplăcute", nu dezvăluie un pericol pentru securitatea națională, astfel cum pârâtul s-a apărat, neconfirmându-se în vreun fel calitatea sa de agent al unui serviciu de informații străin și nici acțiunile sale de punere în pericol a secretelor economice ale statului.

De asemenea, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, comportamentul lipsit de profesionalism al numitei D., ce nu s-a concretizat în vreo faptă urmărită penal, sau "manifestările dușmănoase deosebit de dure la adresa politicii de partid și de stat și a înaltelor personalități", nu reprezenta un motiv legitim pentru desfășurarea de asemenea operațiuni de către pârât, de natură a conduce la încălcarea dreptului la viață privată, astfel cum aceasta era reglementată de art. 33 din Constituția României din 1965, coroborat cu art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

Față de cele arătate, se impune următoarea precizare: definiția legală a noțiunii de lucrător nu presupune situațiile în care respectivele persoane (ofițeri, subofițeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceștia suprimau sau îngrădeau drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Din punctul de vedere al legiuitorului este irelevant dacă aceste încălcări sau limitări aveau susținere legală sau regulamentară. Altfel spus, un angajat al Securității care, respectând instrucțiunile din acea vreme, ar fi instrumentat un dosar încălcând, pe motive politice, drepturi și libertăți fundamentale stipulate de Constituția de la acea dată, precum și de pactele internaționale la care România era parte, se înscria în sfera lucrătorilor Securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările și completările ulterioare.

Definiția legală enunțată determină conținutul noțiunii de lucrător al Securității, în sensul că nu orice persoană care a funcționat în cadrul acestei instituții are calitatea de lucrător, ci esențial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere și scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmărește deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activități de poliție politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală și juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, în condițiile lipsei de vinovăție și a vreunei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Important este faptul că recurentul a participat la un moment dat la derularea unor astfel de acțiuni, iar măsurile dispuse au reprezentat o ingerință în viața personală a celor urmăriți, cu consecința încălcării dreptului la viață privată.

Din toate documentele dosarului rezultă faptul că motivația acestor verificări a fost una politică, având în vedere măsurile dispuse de recurent asupra persoanelor urmărite și respectiv realizate de acesta: încadrarea cu surse, respectiv anchetarea colegilor de birou ai persoanei urmărite. Notele informative furnizate de sursele din legătura personală a recurentului arată că obiectivul a fost încadrat, producându-se astfel, contrar susținerilor din recurs, îngrădirea efectivă a dreptului la viață privată.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a fost implicat în acțiunea informativă deschisă asupra persoanelor urmărite, iar simpla obținere a unor informații cu caracter personal referitoare la cei urmăriți de Securitate, fără cunoștința și fără acordul acestora și pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, constituia o îngrădire a dreptului la viață privată.

Este evident că în momentul în care informațiile referitoare la preocupările și opiniile unei persoane erau preluate și prelucrate de autorități și deveneau obiect de lucru al acestora, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, se producea încălcarea dreptului la viață privată, fără a prezenta relevanță dacă informațiile au fost obținute prin presiuni sau prin mijloace mai puțin violente.

Așadar, din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin activitățile desfășurate, de a dirija și a instrui sursele din subordinea sa pe lângă persoanele urmărite, de a stabili planul de măsuri pentru urmărirea persoanelor respective, măsuri ce au fost urmate de cei care le-au pus în executare, pârâtul, ofițer al fostei securități, a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, reglementate și garantate de legislația în vigoare la acea dată, respectiv dreptul la viața privată.

Este lipsit de relevanță faptul că încălcările respective aveau temei legal sau regulamentar, respectiv că încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale reglementate de Constituția în vigoare la aceea dată se producea ca urmare a respectării de către pârât a instrucțiunilor ierarhice primite.

Mai mult decât atât, respectarea regulamentelor interne sau a unor cutume profesionale nu poate constitui un motiv sau un temei legal pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție și de tratatele internaționale asumate de România.

De altfel, dispozițiile și ordinele superiorilor sau regulamentele militare nu pot constitui justificări pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute de pactele internaționale ratificate de România și de Constituția din acea perioadă. Altfel spus, definiția legală a noțiunii de lucrător nu presupune situațiile în care respectivele persoane (ofițeri, subofițeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceștia suprimau sau îngrădeau drepturi și libertăți fundamentale ale omului, pentru motive care nu vizau în mod real apărarea interesului național, ci atitudinea față de regim și față de autoritățile comuniste.

Măsurile dispuse de pârât au avut ca scop, în esență, depistarea poziției necorespunzătoare și cu comentarii negative la adresa politicii partidului și statului și a conducerii superioare de partid, a opiniilor și afirmațiilor cu caracter politic ale acestuia, a relațiilor cu cetățeni străini sau români plecați în străinătate, iar nu a unor aspecte care ar fi putut viza siguranța națională sau prevenirea săvârșirii unor infracțiuni contra statului și a economiei naționale; prin măsurile dispuse, pârâtul a desfășurat activități specifice mecanismului de supraveghere polițienească extrem de intrusiv în viața privată a celor urmăriți și a realizat o încălcare nelegitimă și disproporționată a dreptului la viață privată.

Înalta Curte constată că toate aceste acțiuni ale pârâtului constituie activități prin care s-au suprimat/îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, fără a se urmări un scop legitim și fără a se păstra un raport just de proporționalitate, iar prin instrucțiunile pe care le dădea, pârâtul viza mai degrabă obținerea de informații compromițătoare despre persoanele urmărite, din domeniul vieții lor private și profesionale, al întâlnirilor și contactelor pe care le aveau și a ideilor pe care le exprimau în diverse ocazii.

Așadar, susținerile intimatului-reclamant sunt probate cu înscrisurile depuse la dosar și dovedesc faptul că pârâtul a desfășurat activități prin care a îngrădit drepturi fundamentale ale cetățenilor.

În concluzie, în speță s-au produs efectiv rezultatele prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că au fost suprimate drepturi și libertăți fundamentale.

Având în vedere că activitatea recurentului-pârât a fost desfășurată în scopul sprijinirii regimului totalitar comunist, că verificările efectuate în raport de datele furnizate acestuia erau în strânsă și exclusivă legătură cu regimul politic al unui stat, Înalta Curte apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, astfel că se poate aplica sancțiunea prevăzută de text, respectiv stabilirea calității de lucrător al Securității.

Astfel, în raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinței civile nr. 2615 din 15 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM