ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3505/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 23 septembrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a solicitat anularea parțială a Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 39/2009, în ceea ce privește prevederile notei de subsol nr. 8, aferentă punctului 2.7.6 al Anexei nr. 1, referitor la condiționarea eliberării unui certificat cu privire la identificarea numărului cadastral/topografic și a numărului de carte funciară după numele/denumirea proprietarului de calitatea de "persoană abilitată prin legi speciale" a petentului.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 7 din 21 ianuarie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 7/21.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea recursului, reclamanta susține că instanța de fond, analizând legalitatea actului administrativ, nu s-a raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 7/1996, ce constituiau fundamentul acțiunii. Motivarea hotărârii pornește de la premisa că articolul contestat din Ordinul nr. 39/2009 este legal, omițând faptul că Ordinul Directorului A.N.C.P.I. nr. 700/2014 este emis ulterior Ordinului nr. 39/2009 și dispune într-un domeniu în care interdicția sesizată de recurenta-reclamantă exista deja. Prin urmare, hotărârea atacată nu a analizat în mod efectiv concordanța dintre actul administrativ și lege, nici nu a oferit o motivare pentru reglementarea de către Ministerul Administrației și Internelor, într-un domeniu aparținând exclusiv Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Nota nr. 8 de subsol din Ordinul nr. 39/2009 se află în contradicție cu prevederile art. 21 din Legea nr. 7/1996, precum și cu principiile fundamentale ale publicității imobiliare. În condițiile în care registrul conținând indexul alfabetic al proprietarilor este un document public, condiționarea obținerii unui certificat/extras de existența unei abilitări legale speciale este contrară legii și discriminatorie. Contrar celor reținute de instanța de fond, nu se poate considera ca specificul activității desfășurate de "persoanele abilitate prin legi speciale" justifică un interes mai presus de cel al unui particular. Prin urmare, deși Legea nr. 7/1996 a stabilit accesul publicului la evidențele cadastrale, prin acte normative cu forță juridică inferioară, un justițiabil a fost pus într-o situație defavorizantă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 01 aprilie 2016, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 06 iunie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen pentru judecata căii de atac. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica din recurs referitoare la neanalizarea, de instanța de fond, a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, care reglementează principiul publicității imobiliare, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată. Analizând considerentele hotărârii atacate, instanța de control judiciar reține că, chiar dacă instanța de fond nu a făcut o referire directă și expresă la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 7/1996, aceste prevederi legale au fost avute în vedere, în mod implicit, întreaga motivare a hotărârii fiind centrată pe problematica obținerii, de către persoanele fizice și juridice, a informațiilor înscrise în evidențele de publicitate imobiliară, chiar și în lipsa accesului la serviciul specific, adresat persoanelor abilitate prin legi speciale. Așadar, existența principiului publicității imobiliare și a modalității de aplicare a acestuia, au fost analizate de prima instanță, iar Înalta Curte reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, chiar și prin tratarea globală ori sintetizată a acestora. Subsumat acestei critici, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță nu a analizat concordanța Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 39/2009 cu Legea nr. 7/1996, critică pe Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată, reținând atât argumentele expuse anterior, cât și împrejurarea că prima instanță, analizând legalitatea Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 39/2009, din perspectiva criticilor formulate de reclamantă, a concluzionat, în mod expres, că actul administrativ a fost emis conform potrivit dispozițiilor legale enumerate în preambulul său, între care se regăsește și Legea nr. 7/1996. Referitor la critica din recurs privind lipsa unei motivări a instanței de fond cu privire la reglementarea de către Ministerul Administrației și Internelor într-un domeniu aparținând exclusiv Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Înalta Curte o apreciază a fi nefondată. Prima instanță a analizat detaliat prevederile art. 2 și art. 26 alin. (3) din O.U.G. nr. 96/2012, precum și cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, concluzionând în sensul că pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice este succesorul în drepturi al Ministerului Administrației și Internelor, iar Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a fost organizată și a funcționat, inițial, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, ulterior trecând în subordinea pârâtului, ca urmare a măsurilor de reorganizare a instituțiilor ministeriale. Prin urmare, la data emiterii ordinului contestat în cauză, Ministrului Administrației și Internelor îi revenea competența legală de reglementare a legislației secundare în domeniul publicității imobiliare, concluzie pe care Înalta Curte o apreciază a fi întemeiată. De altfel, recurenta-reclamantă s-a limitat la expunerea criticii referitoare la lipsa unei motivări a instanței de fond, fără a prezenta argumente care să combată considerentele reținute prin sentința atacată, vizând structura organizatorică și atribuțiile legale aparținând Ministerului Administrației și Internelor. Restul criticilor formulate de reclamantă reiterează, în esență, aspectele de nelegalitate parțială ale actului administrativ contestat, expuse în fața instanței de fond, respectiv: încălcarea dispozițiilor Legii nr. 7/1996, prin instituirea unor restricții privind accesul oricărei persoane la sistemul de publicitate imobiliară; nelegalitatea condiționării obținerii unui certificat din registrul conținând indexul alfabetic al proprietarilor de existența unei abilități legale speciale; crearea unei situații discriminatorii, în defavoarea persoanelor particulare, în raport de persoanele abilitate prin legi speciale. Toate aceste argumente au fost analizate prin hotărârea atacată cu recurs, instanța de fond apreciindu-le a fi neîntemeiate, iar prin recursul declarat în cauză reclamanta nu a contestat, concret, niciunul dintre argumentele expuse de prima instanță. Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de instanța de fond, că reglementarea, prin nota de subsol nr. 8, aferentă punctului 2.7.6 al Anexei nr. 1 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 39/2009, a unui serviciu specific, care se adresează doar persoanelor abilitate prin legi speciale (precum executori judecătorești, notarii publici sau practicienii în insolvență) nu reprezintă un tratament discriminatoriu în raport de alte persoane. Pentru a exista o situație discriminatorie, diferența de tratament trebuie să fie sesizată în situații analoage și comparabile, fără a exista o justificare rezonabilă și obiectivă. Or, nu se poate susține că există o situație comparabilă între recurenta-reclamantă, ca particular și o persoană aparținând unei categorii profesionale speciale, a cărei activitate reclamă obținerea cu celeritate a unor informații necesare facilitării îndeplinirii atribuțiilor specifice, regăsite în legi speciale (precum Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială). Totodată, specificul activității acestor categorii profesionale, care a determinat necesitatea acordării exclusive a accesului la serviciul de eliberare a certificatelor prin care se identifică numărul topografic/cadastral și de carte funciară după numele proprietarului, reprezintă o justificare pertinentă, rezonabilă și obiectivă, care înlătură elementele tratamentului discriminatoriu invocat de recurentă. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.