ÎCCJ, Decizia nr. 190/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 56 din 17 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1586 din 13 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul Serviciul de Ambulanță Județean Teleorman.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut considerentele arătate în continuare.

Revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice, în sensul că cea de-a doua nesocotește autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Aceasta presupune ca, potrivit art. 430 C. proc. civ., să fi existat între aceleași părți o judecată care să fi tranșat fondul procesului, o excepție procesuală sau alt incident, aspecte contrazise printr-o hotărâre ulterioară.

În speță nu sunt îndeplinite aceste cerințe, deoarece revizuenta apreciază că hotărârea supusă revizuirii este potrivnică unor hotărâri pronunțate în spețe similare de către Curtea de Apel București, în care alte persoane fizice, angajate ale aceluiași pârât, au participat în proces în calitate de reclamante.

Astfel, în dosarele în care s-au pronunțat deciziile pretins contrare cu decizia a cărei revizuire se solicită, revizuenta nu a figurat în proces în calitate de parte, iar judecata în acele dosare a purtat în privința drepturilor, chiar dacă similare, aparținând unor alți angajați ai Serviciul de Ambulanță Județean Teleorman.

Hotărârile la care revizuenta face referire în sensul că ar fi potrivnice Deciziei nr. 1586 din 13 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și pe care le-a depus la dosar în susținerea cererii, reprezintă, în realitate, practică judiciară în materie, iar împrejurarea că prin aceste hotărâri au fost adoptate soluții diferite celei pronunțate prin hotărârea atacată, nu se circumscrie cazului de revizuire invocat.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta A., în temeiul art. 513 alin. (6) teza finală C. proc. civ., susținând, în esență, că în mod greșit a fost respinsă cererea de revizuire, în condițiile în care dispozitivul deciziei a cărei revizuire o solicită încalcă jurisprudența Curții de Apel București în ceea ce privește drepturile salariale asupra cărora poartă litigiul.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin încheierea din 24 septembrie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la 22 octombrie 2018.

Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-revizuentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existența triplei identități: de cauză, de obiect și de părți, așa cum prevăd dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Înalta Curte constată că instanța de revizuire, analizând condițiile autorității de lucru judecat, în mod corect a reținut că, în ceea ce privește hotărârile potențial potrivnice în opinia revizuentei, nu există tripla identitate în privința părților.

Concluzia instanței de revizuire nu este combătută de susținerile recurentei, care atestă faptul că hotărârile potențial potrivnice au fost pronunțate în cauze privind alte părți însă vizează dezlegarea diferită dată problemei de drept referitoare la stabilirea drepturilor salariale.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său că, în litigiile soluționate prin hotărârile potențial potrivnice în opinia revizuentei, nu există tripla identitate cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că instanța de revizuire nu a analizat dezlegarea diferită dată problemei de drept referitoare la drepturile salariale în privința unor persoane aflate în aceeași situație excedează cadrul procesual al cererii de revizuire, cale de atac de retractare în cadrul căreia se analizează admisibilitatea cererii și faptele pe care se întemeiază, nefiind permisă o examinare a legalității ori temeiniciei modului în care instanțele au soluționat o anumită problemă de drept cu scopul de a stabili care este soluția corectă.

Cu alte cuvinte, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate, ca un corolar al principiului res judicata specific hotărârilor judecătorești definitive, vizate de motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faptul că, în opinia revizuentei, aceeași problemă de drept a primit o dezlegare diferită în litigii similare, dar nu identice, în care părțile și calitatea acestora sunt diferite, nu atrage incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci poate reprezenta eventual o problemă de practică judiciară neunitară în privința căreia există alte remedii procesuale.

Obiter dictum, se cuvine a fi menționat faptul că, în materia drepturilor salariale, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că personalul care își desfășoară activitatea în "aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică" (spre exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, pct. 32).

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 56 din 17 ianuarie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM