ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 287/2019

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția I penală, petentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen.

În susținerea cererii contestatorul A. a apreciat că textul criticat încalcă prevederile art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 124 privind înfăptuirea justiției, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.

În motivarea excepției, a arătat că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, fiind de competența legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale a României). Însă legiuitorul este ținut să o facă orientându-se după principiul este modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigențele să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului.

A considerat că accesul, formularea și exercitarea căilor de atac pentru motivele reglementate de art. 426 lit. a), c) - i) din C. proc. pen. reprezintă un aspect al accesului liber la justiție, iar formularea, în mod condiționat, a contestației în anulare prin respectarea unui termen de introducere a acesteia are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea garanțiilor procesuale ale părților și a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive.

Opțiunea legiuitorului de a reglementa un termen pentru introducerea contestației în anulare când se invocă existența unui caz de incompatibilitate nu apare ca fiind rezonabilă din perspectiva relației existente între interesul general și cel individual, această condiționare a formulării contestației în anulare impunând în sarcina individului o condiție excesivă pentru exercitarea căii de atac extraordinare.

Contestatorul a mai precizat că condiționarea introducerii contestației în anulare de respectarea unui termen nu este rezonabilă depășind cadrul constituțional referitor la exercitarea căilor de atac. Prin efectul dispozițiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justițiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancțiunea procedurală a inadmisibilității.

De asemenea, a mai menționat că imposibilitatea exercitării efective a unei căi de atac este de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituționale ale egalității în drepturi. Norma criticată plasează una dintre persoanele împotriva căreia se face executarea hotărârii în situația de a fi decăzută din dreptul de a exercita calea de atac din motive care nu îi sunt imputabile și care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil.

Posibilitatea de a lua la cunoștință despre existența unor împrejurări care determină nelegala compunere a instanței nu poate constitui un criteriu de admisibilitate a contestației în anulare, o interpretare contrară conducând la discriminarea persoanelor care nu au acces la informații de natură a le face cunoscute asemenea împrejurări.

Totodată, a apreciat că încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea instanței reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în ultimul grad de jurisdicție prevăzut de lege, astfel încât se impune a se constata că dispozițiile art. 428 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. încalcă și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea din data de 13 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018, În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. invocată de către contestatorul-condamnat A. în cauza penală având ca obiect contestația în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 888 din data de 08.08.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2012.

Pentru a se pronunța în acest sens Curtea de Apel București a reținut că din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor stipulate expres de textul legislativ:

a) existența unei cauze în curs de soluționare, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural ivit în fața unui judecător sau arbitru;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, a reținut că instanța în virtutea atributului de verificare a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, mai înainte de trimiterea spre judecare la Curtea Constituțională a excepției, trebuie să examineze pertinența acesteia. Analiza pertinenței excepției nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.

Totodată, condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci impune o analiză riguroasă.

Din interpretarea rațională a art. 29 din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepției a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport cu interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

Totodată, examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei. Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenței excepției, în sensul unei legături cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

Cu privire la modul de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale, art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede că aceasta se realizează printr-o încheiere motivată, art. 29 alin. (6), prevăzând sancțiunea aplicabilă în situațiile în care excepția invocată nu îndeplinește condițiile prevăzute de alin. (1), (2) sau 3 din articolul indicat, respectiv inadmisibilitatea excepției.

Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată de contestatorul condamnat A. nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale și anume nu este îndeplinită condiția referitoare la legătura cu soluționarea cauzei.

Astfel, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 426 lit. d), teza a II-a C. proc. pen., a fost invocată în cursul unui proces, având ca obiect contestația în anulare formulată împotriva unei decizii pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, aceasta privește neconstituționalitate unor dispoziții dintr-o lege în vigoare, iar Curtea Constituțională, printr-o decizie anterioară, nu a constatat neconstituționalitatea textelor de lege mai sus menționate.

S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere.

Din interpretarea dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a constatat că textul de lege considerat neconstituțional de către apărarea condamnatului contestator nu are legătură directă cu soluționarea cauzei, prin excepția invocată dorindu-se practic o modificare legislativă a dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., referitor la termenul de declarare a contestației în anulare.

În al doilea rând, s-a arătat că pentru a fi admisibilă o asemenea cerere ar trebui să existe un litigiu aflat pe rolul instanței, însă existența acestui litigiu este pur formală, atât timp cât, prin depășirea termenului, sau prin formularea unei contestații în anulare cu obiect identic cu cel al unei contestații soluționate anterior și întemeiată pe aceleași dispoziții legale, respectiv Decizia penală nr. 532/02.04.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a soluționat contestația în anulare formulată în termenul legal și întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) și d) C. proc. pen., motivul fiind identic cu cel invocat la acest moment, respectiv cu privire la completul care a judecat în ultimă instanță.

Astfel, s-a apreciat că prin cererea de sesizare a Curții Constituționale nu se urmărește constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., ci se dorește o completare a acestor dispoziții, or, modificarea sau completarea legii este de competența exclusivă a legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență, rolul acesteia fiind acela de garant al supremației Constituției României.

Împotriva încheierii din data de 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018 a formulat recurs contestatorul A. fără a depune motivele care au stat la baza formulării căii de atac.

Examinând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Contestatorul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. referitoare la durata termenului de declarare a contestației în anulare apreciind că textul criticat încalcă prevederile art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 124 privind înfăptuirea justiției, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.

În susținerea cererii a invocat, în esență, faptul că prin condiționarea formulării contestației în anulare într-un anumit termen se impune în sarcina individului o condiție excesivă pentru exercitarea căii de atac extraordinare, precum și faptul că impunerea unui termen de formulare a contestației nu este rezonabilă depășind cadrul constituțional referitor la exercitarea căilor de atac întrucât prin efectul dispozițiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justițiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancțiunea procedurală a inadmisibilității.

Totodată, a mai considerat că norma criticată plasează una dintre persoanele împotriva căreia se face executarea hotărârii în situația de a fi decăzută din dreptul de a exercita calea de atac din motive care nu îi sunt imputabile și care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil.

De asemenea, a apreciat că încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea instanței reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în ultimul grad de jurisdicție prevăzut de lege, astfel încât se impune a se constata că dispozițiile art. 428 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. încalcă și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de contestatorul A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 426 lit. d), teza a II-a C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Potrivit art. 428 alin. (1) C. proc. pen., " Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c) - h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel."

Înalta Curte constată că prin cererea formulată recurentul solicită, în realitate, o modificare a dispozițiile legale, aspect ce excede competențelor instanței de control constituțional.

Instanța constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate. În concret, se solicită modificarea legislativă a textului criticat, însă instanța de contencios constituțional nu este o autoritatea legiuitoare, acesta fiind atributul exclusiv al Parlamentului.

Față de cele anterior evocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 mai 2019.

Procesat de GGC - GV