ÎCCJ, Secția penală

Asupra contestației în anulare de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 25 mai 2011, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată sub nr. 4400/1/2011 contestația în anulare formulată de contestatorul M.O.C. împotriva încheierii nr. 685 din 4 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2073/1/2011, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petiționarul M.O.C. pentru strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 1162/3/2010 al Tribunalului București, secția a II-a penală, cu obligarea petiționarului la plata cheltuielilor judiciare către stat. În cererea formulată, contestatorul a arătat că nu au fost respectate criteriile generale ale principiilor procedurii penale, încălcându-i-se dreptul la un proces echitabil.

în acest sens, a susținut că procedura de citare la termenul când s-a judecat cauza nu a fost legal îndeplinită întrucât nu s-a emis citație pe numele său, desemnându-se un apărător din oficiu care nu i-a susținut interesele în mod corespunzător. Totodată, contestatorul a invocat o serie de aspecte ce țin de fondul cauzei a cărei strămutare o solicita. Înalta Curte, examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, constată că aceasta este inadmisibilă. Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual. În conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Prin urmare, examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității în principiu. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-1 1 , cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri diferite pentru aceeași faptă; e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 ori art. 385 16 alin. (1) C. proc.

pen. Așadar, legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive. În prezenta cauză se constată că a fost promovată calea extraordinară de atac a contestației în anulare împotriva unei sentințe prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, cererea de strămutare formulată de petiționarul M.O.C., ori niciunul dintre cazurile de contestație în anulare anterior menționate nu poate fi examinat în acest context, având în vedere și împrejurarea că procedura de strămutare nu presupune citarea părților și nu implică prezența obligatorie a acestora, în plus, hotărârea atacată nefiind dintre acelea care vizează o soluție pe fondul cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză se impune adoptarea unei soluții sprijinite pe dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.O.C. împotriva încheierii nr. 685 din 4 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2073/1/2011. Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 septembrie 2011.