ÎCCJ, Secția penală

Asupra

contestației în anulare de față;

În baza

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 25 mai 2011, pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată sub nr. 4400/1/2011

contestația în anulare formulată de contestatorul M.O.C. împotriva încheierii

nr. 685 din 4 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 2073/1/2011, prin care a fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea formulată de petiționarul M.O.C. pentru strămutarea

judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 1162/3/2010 al Tribunalului

București, secția a II-a penală, cu obligarea petiționarului la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

În cererea

formulată, contestatorul a arătat că nu au fost respectate criteriile generale

ale principiilor procedurii penale, încălcându-i-se dreptul la un proces

echitabil. în acest sens, a susținut că procedura de citare la termenul când

s-a judecat cauza nu a fost legal îndeplinită întrucât nu s-a emis citație pe

numele său, desemnându-se un apărător din oficiu care nu i-a susținut

interesele în mod corespunzător. Totodată, contestatorul a invocat o serie de

aspecte ce țin de fondul cauzei a cărei strămutare o solicita.

Înalta Curte,

examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, constată că

aceasta este inadmisibilă.

Contestația în

anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori

de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind

actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul

cauzei.

Natura

juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că

pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de

retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă

de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În

conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea

în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut

de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc.

pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac

exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Prin urmare,

examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii

admisibilității în principiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când

procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului

penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-1

1

, cu

privire la care existau probe în dosar;

d) când

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri diferite pentru aceeași

faptă;

e) când la

judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie

potrivit art. 385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar,

legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre

definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare,

instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea

oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au

hotărârile judecătorești definitive.

În prezenta

cauză se constată că a fost promovată calea extraordinară de atac a contestației

în anulare împotriva unei sentințe prin care Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins, ca inadmisibilă, cererea de strămutare formulată de

petiționarul M.O.C., ori niciunul dintre cazurile de contestație în anulare

anterior menționate nu poate fi examinat în acest context, având în vedere și

împrejurarea că procedura de strămutare nu presupune citarea părților și nu

implică prezența obligatorie a acestora, în plus, hotărârea atacată nefiind

dintre acelea care vizează o soluție pe fondul cauzei.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că în cauză se impune adoptarea unei

soluții sprijinite pe dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc.

pen.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.O.C. împotriva

încheierii nr. 685 din 4 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2073/1/2011.

Obligă

contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 21 septembrie 2011.