ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 517/2019

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2015 din 22.09.2015, reclamanta S.C. A. S.A. Român, jud. Neamț în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în considerarea art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și a faptului că, prin Sentința civilă nr. 115/21.07.2015, Curtea de Apel Bacău a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, iar autoritatea fiscală nu a soluționat contestația administrativă, a solicitat următoarele:

- anularea deciziei care va fi emisă în soluționarea contestației fiscale, în măsura în care aceasta îi va fi defavorabilă;

- anularea Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, cu consecința exonerării sale de la plata sumei de 5.709.366 RON reprezentând obligații fiscale accesorii.

Prin Sentința nr. 24 din data de 24.03.2016 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca rămas fără obiect, primul capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea contestației fiscale, sub sancțiunea aplicării amenzii în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere și comunicarea către societate a deciziei care urmează a fi emisă în soluționarea contestației.

A luat act de renunțarea reclamantei S.C. A. S.A., la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect anularea deciziei care va fi emisă în soluționarea contestației fiscale și a Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, cu consecința exonerării sale de la plata sumei de 5.709.366 RON reprezentând obligații fiscale accesorii.

A admis, în parte, cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de soluționare a contestațiilor, să plătească reclamantei suma de 5.050 RON reprezentând cheltuieli de judecată din care 50 de RON taxă judiciară de timbru și 5.000 RON onorariu avocat. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Sentinței nr. 24 din data de 24.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de soluționare a contestațiilor invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs se arată că, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în cauză nefiind îndeplinite condițiile acordării de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 5050 RON reprezentând cheltuieli de judecată solicită să se aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Din ansamblul probelor din dosarul de fond, precum și soluționarea cauzei în patru termene de judecată, rezultă că problema de drept dedusă judecății nu a prezentat nici caracter de noutate și nici de complexitate sau mare dificultate. În temeiul acestor considerente, apreciază că munca depusă de avocat în cauza administrativă este specifică unui litigiu comun.

În subsidiar, recurenta solicită aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și să cenzureze corespunzător cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă.

Deși la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie integrală, în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este exercitat abuziv, instanța are obligația să-l oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă.

Așa cum s-a subliniat și în doctrină, prin diminuarea cheltuielilor de judecată de către instanță, raportul juridic civil dintre avocat și client nu este stânjenit în niciun mod, întrucât activitatea instanțelor se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, recurenta arată că instanța de fond nu putea dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că nu a pierdut procesul, primul capăt de cerere fiind respins ca rămas fără obiect, iar cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere s-a luat act de renunțarea reclamantei.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată nu poate fi asimilată punerii în întârziere, precum și faptul că anterior începerii procesului nu s-a aflat în întârziere așa cum prevăd dispozițiile art. 454 din C. proc. civ., consideră că nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina Direcției Generale de soluționare a contestațiilor în soluționarea contestației administrative.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de soluționare a contestațiilor să soluționeze contestația fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. x/26.06.2015, motivat de faptul că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 77 din C. proc. fisc. a expirat.

Prima instanță a respins, ca rămas fără obiect, primul capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea contestației fiscale, a luat act de renunțarea reclamantei S.C. A. S.A., la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect anularea deciziei care va fi emisă în soluționarea contestației fiscale și a Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, cu consecința exonerării sale de la plata sumei de 5.709.366 RON reprezentând obligații fiscale accesorii și a admis, în parte, cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de soluționare a contestațiilor, să plătească reclamantei suma de 5.050 RON reprezentând cheltuieli de judecată din care 50 de RON taxă judiciară de timbru și 5.000 RON onorariu avocat.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

6.1. Prin motivul de recurs, recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Prin motivul de recurs se invocă nelegalitatea sentinței pentru modalitatea în care prima instanță a soluționat cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces de către intimata-reclamantă, criticându-se caracterul deosebit de oneros al obligației de plată stabilite în sarcina autorității administrative.

Așa cum rezultă din actele dosarului de fond, la data de 26.06.2015 organul administrativ a fost învestit cu soluționarea unei contestații înregistrată sub nr. 2556.

La data de 22.09.2015 reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de soluționare a contestațiilor să soluționeze contestația fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. x/26.06.2015, motivat de faptul că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 77 din C. proc. fisc. a expirat.

În timpul soluționării cauzei, la termenul din 25.02.2016, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat instanței să ia act de rămânerea fără obiect a primului capăt de cerere având în vedere faptul că, la data de 1.02.2016, organul fiscal i-a comunicat decizie de soluționare a Contestației nr. 23/27.01.2016.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu poate fi primită apărarea recurentei-pârâte în sensul că pentru acordarea cheltuielilor de judecată instanța de fond ar fi trebuit să observe ca cererea de chemare în judecată nu poate fi asimilată punerii în întârziere, precum și faptul că anterior începerii procesului nu s-a aflat în întârziere așa cum prevăd dispozițiile art. 454 din C. proc. civ.

Într-adevăr, dispozițiile art. 454 din C. proc. civ. referitoare la exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată stipulează în mod expres că:

"Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere."

Or, în cauza de față, situația descrisă în prima teză a art. 454 C. proc. civ. pârâtul a recunoscut la primul termen de judecată pretențiile reclamantului nu este incidentă în materia contenciosului administrativ, chiar dacă acesta a înțeles să emită Decizia de soluționare a contestației nr. 23/27.01.2016 anterior primului termen de judecată acordat de către instanță.

După cum se observă, articolul menționat mai sus descrie două excepții și anume:

- prealabil pornirii procesului, pârâtul a fost pus în întârziere de către reclamant;

- pârâtul se află de drept în întârziere.

Potrivit dispozițiilor art. 1523 alin. (1) și (2) din C. civ.:

(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.

(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când:

a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul I-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență.

Dispozițiile art. 77 din C. proc. fisc. referitoare la termenul de soluționare a cererilor contribuabilului/plătitorului stipulează în mod expres:

(1) Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluționează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, este necesară administrarea de probe suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării probei și data obținerii acesteia, dar nu mai mult de:

a) două luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la contribuabilul/plătitorul solicitant;

b) 3 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorități sau instituții publice ori de la terțe persoane din România;

c) 6 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorități fiscale din alte state, potrivit legii.

(3) În situațiile prevăzute la alin. (2) lit. b) și c), organul fiscal are obligația să înștiințeze contribuabilul/plătitorul cu privire la prelungirea termenului de soluționare a cererii.

Din coroborarea dispozițiilor legale sus-citate rezultă fără putință de tăgadă că de la data înregistrării contestației fiscale (26.06.2015) până la data sesizării instanței de judecată cu contestația formulată împotriva stării de pasivitate a pârâtei (22.09.2015), au trecut mai mult de 45 zile, recurenta-pârâtă aflându-se de drept în întârziere deoarece, termenul în care trebuia soluționată contestația se împlinise, iar organul de soluționare a contestației nu a prezentat vreo justificare a acestei atitudini, astfel încât în mod corect s-a reținut că acesta se află în culpă procesuală sub aspectul analizat.

Având în vedere că recurenta-pârâtă se situează pe poziția părții care a pierdut procesul în înțelesul art. 453 C. proc. civ., precum și faptul că intimata-reclamantă a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată care i-au fost acordate în cauză, Înalta Curte constată că erau îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru soluționarea favorabilă a cererii de acordare în proces a cheltuielilor de judecată, iar cuantumul stabilit în sarcina recurentei-pârâte este rezonabil raportat la complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat, esențial fiind ca respectiva cheltuială să fi fost necesară pentru soluționarea cauzei și efectuată în proces.

De asemenea, se constată că prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 451 alin. (1) și (2) și (4) din C. proc. civ., reducând onorariul de avocat de la suma de 13.375,50 RON, menționat în factura x din 19.03.2016, la suma de 5000 RON menționat în dispozitivul sentinței atacate.

Sub acest aspect, instanța de fond în mod corect a reținut că suma reprezentând cheltuielile de judecată este vădit disproporționată în raport cu complexitatea primului capăt de cerere și de activitatea desfășurată de avocat în legătură cu acest capăt de cerere.

Într-adevăr, prin aplicarea dispozițiilor art. 452 alin. (2) C. proc. civ. instanța apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărirea pretențiilor și complexitatea cauzei, având în vedere că recuperarea cheltuielilor de judecată de la partea căzută în pretenții se poate realiza numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Ca atare, ceea ce trebuie să urmărească judecătorul în aplicarea acestui text legal este păstrarea unui just echilibru între părți în suportarea cheltuielilor de judecată, în considerarea faptului că prejudiciul părții care a câștigat procesul trebuie să fie cauzat de culpa procesuală a celeilalte. Or, raportul de cauzalitate necesar angajării răspunderii subzistă doar în măsura în care prejudiciul pretins are un caracter rezonabil și necesar, în lumina criteriilor mai sus amintite.

Având în vedere considerentele expuse, faptul că obiectul cauzei este reprezentat de o obligație de a face, complexitatea cauzei este una medie, efortul avocatului de documentare, de concepție a acțiunii și de susținerea apărărilor este unul mediu ca solicitare, Înalta Curte constată că diminuarea onorariului de avocat la suma 5000 RON reprezintă o reducere rezonabilă.

Prin urmare, niciuna dintre criticile invocate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiată.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva Sentinței nr. 24 din 24 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN