ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3562/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 20.10.2015, sub nr. x/2015, reclamantele A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, anularea prevederilor art. 27 1 din Ordinul nr. 634/2006 al directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Prin Sentința nr. 16 din 4 februarie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă și a admis acțiunea reclamantelor, fiind anulat art. 27 1 din Ordinul nr. 634/2006 al Directorului General al ANCPI, modificat și completat prin Ordinul Directorului General al ANCPI nr. 134/2009; de asemenea, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 50 RON. Motivul de casare invocat în cauză

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, în drept fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta a arătat că instanța de fond în mod greșit a motivat respingerea excepției lipsei obiectului cererii prin faptul că această dispoziție a produs un efect concret prin raportare la persoana reclamantelor, respectiv lipsirea unilaterală de dreptul lor de proprietate, în sensul că prin Încheierea nr. 29094/24.04.2009 a OCPI-BCPI Brașov s-a trecut în proprietatea statului suprafața de 263 mp. Recurenta a arătat că instanța de primă jurisdicție nu a ținut cont de faptul că art. 27 1 în discuție nu încalcă prevederile art. 20 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, ci reglementează situațiile în care titlul de proprietate este dobândit prin efectul legii și constituie obiect exclusiv al proprietății publice așa cum este prevăzut de art. 859 din C. civ. Recurenta a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 13/2007 abrogată prin Legea nr. 160/2012 și înlocuită de Legea nr. 123/2012. S-a arătat că prin aplicarea dispozițiilor atacate nu se încalcă prevederile art. 44 din Constituția României care garantează dreptul de proprietate privată, motivat și de faptul că reclamantele nu au avut în posesie fizic niciodată suprafața de teren de 236 mp, cu atât mai mult cu cât stâlpul de transport al energiei electrice proprietate publică a statului a existat pe acel teren și în momentul semnării procesului-verbal de punere în posesie în baza căruia s-a emis titlul de proprietate. De asemenea, recurenta a precizat că reclamantele nu au contestat lipsa posesiei și nici nu au făcut niciun demers pentru reglementarea situației.

Prin întâmpinare, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii atacate. Se arată că acțiunea este admisibilă și are obiect chiar dacă la data sesizării instanței actul administrativ a cărui anulare parțială s-a cerut nu mai era în vigoare, deoarece anularea privește efecte juridice care se produc încă și în prezent; se susține că în acest sens este și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție (cf. Deciziilor nr. 1333/2012 și nr. 1926/2014 pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal). De asemenea, sentința este legală și în ce privește fondul pricinii deoarece art. 27 1 din Ordinul directorului ANCP nr. 634/2006 adaugă la lege, respectiv la dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 7/1996, încălcând astfel și dispozițiile art. 77 din Legea nr. 24/2000. Analiza motivului de casare

Examinând sentința recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză, luând în considerare argumentele părților, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 - 8. Recurenta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI sau Agenția) a indicat pct. 8, susținând că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, atât în ce privește soluția de respingere a excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată cât și referitor la fondul pricinii.

Cu privire la primul aspect, Înalta Curte înlătură criticile Agenție deoarece, potrivit unei practici consolidate a instanțelor de contencios administrativ, verificarea legalității actelor administrative se examinează de instanță prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, ținând seama de principiul legalității și de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Este lipsit de relevanță dacă actul administrativ cu caracter normativ mai este sau nu în vigoare, dacă se invocă o vătămare produsă cât timp era în vigoare, așa cum este cazul în speță. Într-adevăr, Încheierea de carte funciară nr. x/24.04.2009 a Biroului de carte funciară Brașov, presupus vătămătoare de către intimate, a fost emisă când Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 634/2006, pentru aprobarea Regulamentului privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară (numit în continuare Ordinul nr. 634/2006) era în vigoare. Dacă s-ar accepta ipoteza contrară, ar însemna că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ abrogat nu ar mai putea fi verificată chiar dacă a vătămat drepturile sau interesele legitime ale persoanelor cât timp a fost în vigoare iar efectele ar continua să se producă și în prezent, ceea ce ar contraveni principiilor constituționale ale legalității, ierarhiei și forței juridice a actelor normative.

În schimb, Înalta Curte găsește întemeiată critica adusă pe fondul pricinii deoarece dispozițiile art. 27 1 din Ordinul nr. 634/2006 nu contravin dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) și art. 47 alin. (1) și (2) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, așa cum greșit presupun instanța de fond și intimatele. Astfel, potrivit art. 27 1 din Ordinul nr. 634/2006: Înscrierea în evidențele de cadastru și publicitate imobiliară a terenurilor din domeniul public al statului, amplasate în incintele unor imobile proprietate a persoanelor fizice/juridice deja înscrise în cartea funciară, se face în baza unei documentații cadastrale de dezmembrare a imobilului înscris în cartea funciară. Documentația cadastrală se va întocmi conform prevederilor art. 15 și nu va conține actul autentic de dezmembrare și certificatul fiscal. Potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996: (1) Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. (2) Drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimțământul titularului dreptului; acest consimțământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin moartea titularului dreptului sau prin împlinirea termenului arătat în înscriere; dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane. (3) Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative va înlocui acordul de voință cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor. Potrivit art. 47 alin. (1) și (2) din aceiași lege: (1) Cererea de înscriere în cartea funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial și va fi însoțită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere; copia legalizată se va păstra în mapa biroului de cadastru și publicitate imobiliară. (2) În cazul hotărârii judecătorești, se va prezenta o copie legalizată, cu mențiunea că este definitivă și irevocabilă. În esență, intimatele susțin că înscrierea în cartea funciară a unui drept real, potrivit art. 20 alin. (2) și (3) și art. 47 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996, nu se poate face decât cu consimțământul titularului dreptului și, în cazul unei dezmembrări, în baza unei documentații care să provină de la același titular. Or, dispozițiile art. 27 1 din Ordinul nr. 634/2006 permit înscrierea dreptului de proprietate în alte condiții și, prin aceasta, adaugă la lege.

Înalta Curte înlătură aceste critici. Astfel, se observă că art. 27 1 din Ordinul nr. 634/2006 reglementează ipoteza înscrierii în evidențele de cadastru și publicitate imobiliară a terenurilor din domeniul public al statului, amplasate în incintele unor imobile proprietate a persoanelor fizice/juridice deja înscrise în cartea funciară; dreptul de proprietate asupra terenurilor din domeniul public este opozabil terților fără înscriere în cartea funciară, cf. art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. În schimb, dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) și art. 47 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996 reglementează o ipoteză diferită, respectiv aceea când înscrierea este necesară pentru opozabilitatea față de terți, cf. art. 25 alin. (1) din aceiași lege. Ipotezele sunt diferite și, deci, regimurile juridice sunt diferite. Înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra unui teren aparținând domeniului public nu este condiționat de acordul unui particular iar documentația necesară înscrierii nu poate proveni de la un particular. În consecință, nu există contradicție în sensul pretins de instanța de fond și de intimate.

Distinct de cele de mai sus, Înalta Curte subliniază că regimul juridic al proprietății publice nu este reglementat de art. 27 1 din Ordinul nr. 634/2006; acest act normativ se referă strict doar la înscrierea în evidențele de cadastru și publicitate imobiliară a terenurilor din domeniul public al statului, amplasate în incintele unor imobile proprietate a persoanelor fizice/juridice deja înscrise în cartea funciară. Altfel spus, dacă terenul astfel înscris este sau nu parte a domeniului public al statului reprezintă o chestiune diferită care, dacă este litigioasă, angajează Statul român, prin administratorul terenului, și nu pe operatorul de carte funciară.

În consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ., văzând că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea reclamantelor A. și B., ca neîntemeiată. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.