ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 370/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015 din 25.03.2015, reclamanta Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/14.01.2015 emisă de către pârâtă și constatarea imposibilității punerii în executare a măsurii dispuse la punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată la punctul II. 1 din Decizia nr. 24/06.05.2014 și pentru care a fost prelungit termenul pentru ducerea la îndeplinire prin Decizia nr. 3/14.01.2015.

Prin întâmpinarea formulată în primă instanță, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea acțiunii introductive de instanță, ca inadmisibilă, pentru capătul de cerere privind "constatarea imposibilității punerii în executare a măsurii dispuse la punctul II.6 din decizia nr. 2/2013 și reluată la punctul II. 1 din decizia nr. 24/06.05.2014", și ca neîntemeiată pentru capătul de cerere având ca obiect "anularea, în parte, a deciziei nr. 3/14.01.2015 emisă de către Curtea de Conturi a României - Departamentul IV,cu menținerea, pe cale de consecință, a actului administrativ atacat, ca fiind temeinic și legal.

Prin sentința civilă nr. 1920 din 29.06.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității punerii în executare a măsurii dispuse la punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată în Decizia nr. 24/2014 și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil;

- a respins cererea de anulare în parte a Deciziei nr. 3/14.01.2015 emisă de Curtea de Conturi a României, formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, ca neîntemeiată.

3 Cererile de recurs

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au formulat recurs atât reclamanta Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, cât și pârâta Curtea de Conturi a României.

3.1. Recursul formulat de recurenta reclamanta Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice.

Recurenta reclamantă a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul admiterii admiterea acțiunii formulate, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate a formulat următoarele critici:

În fapt, în urma acțiunii privind "Auditul financiar asupra contului de execuție a bugetului de stat pe anul 2011 la Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice" (ANRMAP), Curtea de Conturi, Departamentul IV a emis Decizia nr. 2/15.01.2013, dispunând o serie de măsuri în vederea remedierii abaterilor constate în timpul controlului efectuat.

La punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013 se stabilește: "Ordonatorul de credite al A.N.R.M.A.P. va lua măsurile legale necesare care să conducă la:

a) stabilirea întinderii prejudiciului cauzat de acordarea, în perioada 2010-2012, de drepturi salariale peste nivelurile stabilite conform prevederilor legale în vigoare, estimate în timpul auditului la suma de 137.851 RON;

b) recuperarea prejudiciului stabilit de la persoanele care se fac răspunzătoare, inclusive a dobânzilor aferente;

c) virarea la bugetul statului a sumelor recuperate de la persoanelor care se fac răspunzătoare,inclusive a dobânzilor aferente;

d) efectuarea regularizărilor între bugete în ceea ce privește contribuțiile angajatorului și cele ale angajaților, datorate pentru asigurări sociale de stat, asigurări sociale de sănătate,asigurări de șomaj, etc."

Împotriva deciziei nr. 2/2013 a fost formulată contestație, care face obiectul dosarului nr. x, iar în momentul promovării prezentului recurs se află în faza procesuală a recursului, pe rolul secției de Contencios Administrativ și Fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Anual, cu ocazia verificării de către Curtea de Conturi a modului de implementare a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 2/2013, auditorii externi au prelungit termenul de ducere la îndeplinire a măsurii de la punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013, prin emiterea deciziilor nr. 24/05.2014 și nr. 3/14.01.2015, deși anterior emiterii deciziei nr. 3/2015, prin adresa nr. x/2014 ANRMAP informase Curtea de Conturi că această măsură a rămas fără obiect "ope legis" asa cum a reținut, în mod corect și instanța de fond.

Astfel, în data de 03.02.2015 (adresa nr. x/2015) A.N.R.M.A.P. a depus la Curtea de Conturi a României contestație împotriva Deciziei nr. 3/2015 și a solicitat anularea parțială a acesteia și a se constata ca măsura II.6 din Decizia nr. 2/2013 ca fiind lipsită de obiect ca urmarea a publicării în Monitorul Oficial al României a Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Ca răspuns, Curtea de Conturi a României, Departamentul II, prin adresa nr. x a comunicat A.N.R.M.A.P. faptul că, prin Decizia nr. 3/2015 nu au fost dispuse măsuri noi, aceasta fiind o decizie de prelungire a termenului pentru realizarea măsurilor dispuse anterior și faptul că "se încearcă a se contesta măsura II.6 dispusă, anterior, prin Decizia nr. 2/2013, care nu mai poate fi contestată deoarece acest lucru s-a întâmplat în anul 2013 și face obiectul dosarului nr. x

Împotriva acestor acte administrative s-a formulat cerere de chemare în judecată solicitând instanței anularea în parte a Deciziei nr. 3/14.01.2015 emisă de către Curtea de Conturi a României și constatarea imposibilității punerii în executare a măsurii dispuse la punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată la punctul II.1 din Decizia nr. 24/06.05.2014 și pentru care a fost prelungit termenul pentru ducerea la îndeplinire prin Decizia nr. 3/14.01.2015.

Prima instanță, prin sentința civilă nr. 1920 din 26.06.2015 a admis excepția inadmisibilității petitului 2 al cererii privind "constatarea imposibilității punerii în executare a măsurii dispuse la punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată în Decizia nr. 24/2014" și îl respinge ca inadmisibil, respectiv a respins petitul 1 vizând cererea de anulare în parte a Deciziei nr. 3/14.01.2015, ca neîntemeiat.

Criticile Agenției Naționale pentru Achiziții Publice cu privire la sentința civilă recurată vizează în primul rând considerentele primei instanțe privind inadmisibilitatea acțiunii întrucât "nu mai este necesar un act de dispoziție din partea organului judiciar, subiecții de drept implicați fiind ținuți de măsurile ce decurg din lege" în condițiile în care, așa cum s-a arătat, reprezentanții Curții de Conturi nu au înțeles dispozițiile legiuitorului consacrate prin Legea nr. 124/2014 dispunând, în continuare și după apariția acestui act normativ, prelungirea termenului pentru o măsură la care statul a renunțat.

Atât prin Decizia nr. 3/2015, cât și prin răspunsul pârâtei la contestația/plângerea nr. 156/03.02.2015, aceasta a refuzat să confirme lipsirea de efecte juridice a măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată la punctul II.1 din Decizia nr. 24/06.05.2014.

Având în vedere împrejurarea potrivit căreia, această măsură figurează în continuare în actele emise de Curtea de Conturi ca fiind parțial implementată, acest fapt poate implica sancțiuni aplicate instituției potrivit Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități.

Astfel, prin refuzul de a constata îndeplinirea măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată la punctul II.1 din Decizia nr. 24/06.05.2014, Curtea de Conturi a încălcat prevederile Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități și ale Legii nr. 124/2014

In ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare în parte a Deciziei nr. 3/2015, consideră motivele reținute de instanță cu privire la netemeinicia cererii ca fiind contradictorii și străine de natura cauzei, din următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat la fondul cauzei, deși obiectul prezentului litigiu nu îl constituie legalitatea măsurii dispuse la punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013, ci constatarea imposibilității punerii în executare a acestei măsuri ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 124/2014, argumentele reținute de prima instanță dezvoltă pe larg strict legalitatea acestei măsuri, despre incidența dispozițiilor legii nr. 124/2014 rezumându-se doar la simple constatări.

Or, tocmai din considerentul că reprezentanții Curții de Conturi nu au înțeles să respecte dispozițiile legale amintite mai sus, reclamanta s-a văzut nevoită să apeleze la emiterea"unui act de dispoziție al organului judiciar".

Astfel, deși se reține în considerentele sentinței civile că măsura dispusă la punctul II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată la punctul II.1 din Decizia nr. 24/06.05.2014 a rămas fără obiect prin efectul legii, respectiv nu poate face obiectul prezentei acțiuni, întrucât legalitatea acesteia face obiectul unui dosar separat aflat pe rolul ICCJ, invocând motive contradictorii, atât Curtea de Conturi cât și instanța se pronunță asupra legalității acordării veniturilor salariale raportat la prevederile H.G. nr. 525/2007 și ale Legii nr. 329/2009.

In acest sens, reamintește prevederile art. 2 și art. 1 din Legea nr. 124/2014, potrivit cărora "se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii", dispoziții care se aplică a) " personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar..."

Față de cele relevate, arată că prevederile Legii nr. 124/2014 referitor la exonerarea personalului de la plată se aplică, indiferent de legalitatea sau nelegalitatea acordării veniturilor salariale pe care personalul prevăzut la art. 1 lit. a) trebuia să le restituie, drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi, statul alegând prin reglementările în cauză să renunțe la recuperarea unui pretins prejudiciului.

Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 124/2014, prin ele însele pornesc de la premisa acordării nelegale a unor sume de bani reprezentând venituri de natură salarială constatate de către Curtea de Conturi, exonerarea de la restituirea acestor sume nefiind condiționată de legalitatea acordării acestora.

Astfel cum s-a precizat, inexistența unui act al Curții de Conturi prin care se constată îndeplinirea, implementarea măsurii, respectiv o hotărâre a instanțelor judecătorești, în situația refuzului acesteia, poate duce la consecințe de natură să afecteze activitatea normală a instituției, poate implica sancțiuni aplicate instituției acesteia, potrivit Regulamentului și poate duce la acțiuni de natură să dea naștere unor prejudicii.

Având în vedere motivele expuse, solicită admiterea recursului formulat.

3.2. Recursul formulat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.

Recurenta-pârâtă, prin recursul formulat, a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că cererea sa vizează numai considerentele sentinței civile nr. 1920/29.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x, prin care instanța de fond reține că "În fapt, măsurile dispuse prin Decizia nr. 2/2013 au rămas fără obiect ca urmare a dispoziții/or Legii nr. 124/2014, astfel încât nu se justifică o cerere prin care să se constate imposibilitatea punerii în executare a măsurii în cauză și prin coroborare prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, o astfel de acțiune în constatare pe calea contenciosului administrative fiind inadmisibilă."

Solicită instanței de recurs să înlăture considerentele vizând aplicabilitatea Legii nr. 124/2014 și să mențină soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat a formulat următoarele critici:

Referitor la considerentele reținute de instanța de fond cu privire la faptul că "măsurile dispuse prin Decizia nr. 2/2013 au rămas fără obiect ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 124/2014", le apreciază ca fiind greșite, din următoarele considerente:

Este adevărat că finalitatea urmărită de intimata - reclamantă este exonerarea de la plată, însă aceasta se produce prin efectul Legii nr. 124/2014, care nu stabilește că drepturile acordate sunt legale ci din contră, legiuitorul recunoaște nelegalitatea veniturile de natură salarială stabilite în condițiile prevăzute de art. 1, consfințind astfel măsurile dispuse de Curtea de Conturi ce exercită funcția de control în condițiile statuate de art. 21 din Legea nr. 94/1992, în conformitate și cu principiul legalității.

Prin urmare trebuie reținut că limitele învestirii prin acțiunea dedusă judecății, se circumscriu tezei că măsurile din decizia, Decizia nr. 24/2014 nu au fost duse la îndeplinire, instanța nefiind investită analiza legalitatea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 1/2012, reluate prin Decizia nr. 24/2014.

Susține că prin argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată nu sunt aduse critici de nelegalitate cu privire la Decizia nr. 3/2015, ci se urmărește în realitate, lipsirea de efecte juridice a unui alt act administrativ decât cel dedus judecății, respectiv Decizia nr. 2/2013, raportat la măsura dispusă la pct. II.6 din această decizie.

Reiterează că cercetarea legalității și temeiniciei Deciziei nr. 2/2013, menținută prin încheierea nr. 21/2013, a format obiectul dosarului înregistrat sub nr. x

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă temeinicia măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3/2015, respectiv dacă pârâta a constatat în mod real și corect că măsurile din Decizia nr. 24/2014, și pe cale de consecință și măsurile inițiale din Decizia nr. 2/2013, nu au fost aduse la îndeplinire.

Privind petitul 2 al cererii de chemare în judecată, prin care intimata reclamantă a solicitat constatarea imposibilități punerii în executare a măsurii dispuse la pct. II.5 din Decizia nr. 2/2013", concluziile pârâtei au fost de respingere a cererii ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ., potrivit cărora "constatarea existenței sau inexistenței unui drept se poate solicita de cel care are interes", condiție care, în prezenta cauză, nu este întrunită, cu atât mai mult cu cât cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

În raport de motivele invocate de intimata - reclamantă, potrivit cărora măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013 a rămas fără obiect prin efectul legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 124/2014, apreciază că nu se mai justifică interesul formulării unei cereri prin care să se constate imposibilitatea punerii în executare a măsurii în cauză.

În concluzie, solicită admiterea recursului formulat.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată, reclamanta intimată Agenția Națională pentru Achiziții Publice, în calitate de succesoare în drepturi a Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, a solicitat respingerea ca neîntemeiată solicitarea recurentei-pârâte privind înlăturarea considerentelor vizând aplicarea Legii nr. 124/2014 și menținerea soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate în raport de limitele învestirii instanței formulând următoarele argumente:

Arată că cererea sa având ca obiect constatarea imposibilității punerii în executare a măsurii dispuse la punctul II. 6 din Decizia nr. 2/2012 și reluată la punctul la punctul II.1 din Decizia nr. 24/06.05.2014 ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 124/2014 a fost lămurită în mod corect de către prima instanță care, prin considerentele sentinței civile, a reținut faptul că "în fapt, măsurile dispuse prin Decizia nr. 2/2013 au rămas fără obiect ca urmare a dispozițiilor legii nr. 124/2014, astfel încât nu se mai justifică o cerere prin care să se constate imposibilitatea punerii în executare a măsurii în însă cauză", Curtea de Conturi, în continuare, așa cum rezultă din recursul formulat, insistă asupra legalității Deciziei nr. 2/2013, respectiv asupra recuperării unor drepturi salariale la care însuși statul prin reglementările emise (legea nr. 124/2014) a renunțat.

Reafirmă, în acest context, că obiectul speței supuse judecății nu privește legalitatea sau nelegalitate Deciziei nr. 2/2013, ci efectele produse de Legea nr. 124/2014 asupra măsurii de la punctul II. 6 din Decizia nr. 2/2013, respectiv aprobarea "exonerării de la plata sumelor reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut de art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii", respectiv refuzul Curții de Conturi de a recunoaște aceste efecte prin prelungirea termenelor de ducere la îndeplinire a aceste măsuri.

De asemenea, nu se poate achiesa la alegațiile Curții de Conturi, precum și la considerentele primei instanțe privind legalitatea măsurii dispuse prin Decizia nr. 2/2013 în condițiile în care, prin acest litigiu, instanței nu i s-a solicitat să se pronunțe asupra legalității măsurii dispuse prin Decizia nr. 2/2013, ci i s-a solicitat constatarea imposibilității punerii în executare ca efect al legii.

Prin urmare, ANAP a fost nevoită să recurgă la prezenta acțiune întrucât Curtea de Conturi a refuzat, prin prelungirea termenelor de ducere la îndeplinire a măsurii prevăzute la punctul II. 6 din Decizia nr. 2/2013, să confirme lipsirea de efecte juridice a acestei măsuri, deși prin raportul acesteia a precizat că intră sub incidența prevederilor Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, fiind exonerate la plată."

Având în vedere considerentele menționate mai sus, motivele arătate prin cererea de recurs,precum și toate apărările formulate în prezentul litigiu, solicită respingerea recursului formulat de Curtea de Conturi.

4.2. Prin întâmpinarea formulată față de recursul reclamantei, intimata pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate, reiterând în fapt și în drept argumentele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, precum și cele care susțin legalitatea măsurilor stabilite Decizia nr. 2/2013, raportat la măsura dispusă la pct. II.6 din această decizie.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 decembrie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

În prealabil, Înalta Curte constată că ambele părți sunt nemulțumite față de modul de soluționare a excepției inadmisibilității invocate de pârâtă, reclamanta recurând hotărârea primei instanțe atât sub aspectul dispozitivului cât și a considerentelor, pârâta criticând doar considerentele reținute în argumentarea soluției de admitere a excepției, apreciind soluția ca fiind legală.

Obiectul acțiunii în contencios administrativ îl constituie Decizia nr. 3/14.01.2015, care a fost emisă de pârâtă în baza prevederilor art. 33 alin. (3) din Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, și ale pct. 234-236 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități (denumit în continuare RODAS), aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 155/2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din data de 24.07.2014.

Reclamanta a solicitat instanței de fond să constate imposibilitatea punerii în executare a măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013, reluată la pct. II.l din Decizia nr. 24/06.05.2014 și pentru care a fost prelungit termenul pentru ducerea la îndeplinire prin Decizia nr. 3/14.01.2015, afirmând că prelungirea termenului de îndeplinire a măsurilor anterior dispuse a rămas lipsită de obiect ca efect al Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Prin decizia atacată (Decizia nr. 3/2015) s-a dispus prelungirea termenelor pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor prevăzute la pct. 1.4, nr. 1.7 și pct. II.l din Decizia nr. 24/06.05.2014, până la data de 31.03.2015.

Anterior, prin măsura dispusă la pct. II.l din Decizia nr. 24/2014 s-a stabilit în sarcina conducerii ANRMAP următoarele: "deoarece măsurile nr. II.l, II.2, II.3, II.5. II.6, II.7si II.8 din Decizia nr. 2/2013 au fost contestate în instanță, conducerea Autorității Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice va comunica trimestrial Curții de Conturi despre stadiul acestei acțiuni, precum și despre modul de ducere la îndeplinire a noii măsuri dispuse, până la implementarea definitivă a acesteia. Termen: trimestrial, începând cu data de 30.09.2014."

In fapt, in perioada 15 - 19.12.2014, s-a efectuat verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 24/2014 la Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizare a Achizițiilor Publice (ANRMAP), emisă urmare a acțiunii de "Audit financiar al contului anual de execuție a bugetului de stat pe anul 2013".

Prin măsura prevăzută la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013, a cărei îndeplinire este vizată de reclamantă în prezenta cauză, s-a dispus în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992,republicată, în sarcina conducerii ANRMAP obligația de a stabili întinderea exactă a prejudiciului cauzat de acordarea, în perioada 2010 - 2012 de drepturi salariale peste nivelurile stabilite conform prevederilor legale în vigoare, respectiv majorarea salariului de încadrare cu 10%, potrivit art. 10 și anexei 2 la H.G. nr. 525/2007 și a sporului pentru munca prestată peste durata normală a timpului de lucru în procent de 25% la salariul de bază.

Legalitatea măsurii dispuse la pct. II.6 stabilită prin Decizia nr. 2/2013, reluată la pct. II.1 din Decizia nr. 24/2014 (pentru care a fost prelungit termenul pentru ducerea la îndeplinire prin Decizia nr. 3/2015), a fost supusă controlului instanței de contencios administrativ, acest litigiu formând obiectul dosarului nr. x

In dosarul sus menționat, Curtea de Apel București prin sentința nr. 3818/03.12.2013, a admis în parte cererea de chemare în judecată și cererile de intervenție accesorie, anulând măsurile dispuse la pct. 1.9, II.1-II.3 și II.5 din Decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată. În prezent această hotărâre este definitivă prin Decizia nr. 1263/19.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x, instanța de recurs respingând ca nefondate recursurile declarate de ANAP, Curtea de Conturi a României și intervenienții accesorii.

Prin urmare, măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia. 2/2013 a fost menținută ca temeinică și legală de către instanțele de judecată, acestea reținând în cauză corecta aplicare, de către organele de control a Curții de Conturi, a dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 525/2007 privind organizarea și funcționarea ANRMAP, a criteriilor stabilite prin Anexa nr. 2 la acest act normativ, precum și cele ale art. 1l din Legea nr. 329/2009.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității petitului 2 al cererii privind "constatarea imposibilității punerii în executarea măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013 și reluată în Decizia nr. 24/2014" și respinge petitul 1 al cereri de anulare în parte a Deciziei nr. 3/2015, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la excepția inadmisibilității petitului 2 al cererii, instanța de fond în considerentele hotărârii a reținut că măsurile dispuse prin Decizianr. 2/2013 au rămas fără obiect ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 124/2014, astfel încât nu se justifică o cerere prin care să se constate imposibilitatea punerii în executare a măsurii în cauză și prin coroborare cu dispoziție art. 1 din Legea nr. 554/2004, o astfel de acțiune în constatare pe calea contenciosului administrativ fiind inadmisibilă.

În ceea ce privește petitul 2 al cererii, respins ca neîntemeiat, prima instanță reține considerente ce țin de legalitatea măsurii a cărei îndeplinire constituie obiectul judecății.

1.1. Analizând recursul formulat de reclamanta ANAP, a actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este întemeiat.

Recurenta reclamantă a formulat critici de nelegalitatea privind admiterea excepției inadmisibilității și considerentele reținute de instanța de fond în acest sens, precum și motivele contradictorii și străine de natura pricinii care au stat la baza soluției de respingere a cererii de anulare ca neîntemeiată.

În esență, argumentele recurentei - reclamante, care urmau să primească răspuns din partea instanței fondului, vizează nelegalitatea măsurii de prelungire a termenului dispuse prin Decizia nr. 3/2015, în condițiile în care măsura inițial dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013 a rămas fără obiect ca efect al Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice. Totodată, trebuia analizată susținerea acesteia, în sensul că, deși în realitate nu este contestat de pârâtă faptul că recuperarea sumelor reprezentând drepturi de natură salarială încasate necuvenit nu mai poate fi pusă în aplicare, în urma intrării în vigoare a dispozițiilor Legiinr. 124/2014, cu toate acestea, prin actul contestat, aceasta refuză să de curs efectelor acestei legi.

Față de aceste critici, recurenta consideră că soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de anulare a Deciziei nr. 3/2015 are la bază considerente străine de natura cauzei, întrucât se analizează legalitatea măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013, ceea ce nu a format obiectul judecății, însă se omite să se examineze incidența dispozițiilor Legiinr. 124/2014, efectele acestui act normativ asupra obligației reclamantei de a aduce la îndeplinire măsura stabilită.

În acord cu recurenta reclamantă, instanța de control judiciar observă că prima instanță a respins ca neîntemeiat petitul 1 al cererii de chemare în judecată, de anulare în parte a Deciziei nr. 3/14.01.2015, reținând că prin decizia contestată în cauză (Decizia nr. 3/2015) autoritatea a constatat că măsurile dispuse prin deciziile anterioare (Deciziile nr. 2/2013 și nr. 24/2014) nu au fost aduse la îndeplinire și s-a dispus prelungirea termenelor acordate, fără a analiza susținerea reclamantei în sensul că măsurile de recuperare a drepturilor salariale au fost finalizate ca urmare a adoptării Legii nr. 24/2014, prin care s-a aprobat exonerarea de la plată pentru sumele pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau a altor instituții cu atribuții de control ca urmare a constatării a unor prejudicii.

De asemenea, Înalta Curte observă că, pentru a respinge ca neîntemeiat primul petit din cererea de chemare în judecată, prima instanță reține argumente ce țin de legalitatea Deciziei nr. 2/2013, prin prisma condițiilor stabilite de Anexa II din H.G. nr. 525/207 și art. 11 din Legea nr. 329/2009, act care nu a format obiectul judecății, conchizând că pentru personalul ANRMAP s-a stabilit o majorare de 15% potrivit Legii nr. 285/2010 calculat ca urmare a includerii nelegale a unor drepturi salariale, contrar dispozițiilor legale menționate și care au fost menținute și pentru anul 2012.

Așa cum s-a reținut anterior, legalitatea măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013 a fost stabilită anterior prin sentința nr. 3818/03.12.2013, definitivă prin Decizia nr. 1263/19.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x

În consecință, motivarea primei instanțe nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât este fundamentată în fapt și în drept pe motive străine de natura pricinii și nu conține o analiză efectivă a cererilor și apărărilor reclamantei. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că această neregularitate atrage, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., coroborate cu art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Față de cele reținute, instanța de control judiciar apreciază că nu se impune să analizeze motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1.2. Analizând recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României, a actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma criticilor de nelegalitate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta pârâtă susține, prin recursul formulat împotriva considerentelor, că sunt greșite argumentele reținute în soluționarea excepției inadmisibilității, în sensul că măsurile dispuse au rămas fără obiect și nu se mai justifică să se constate imposibilitatea ducerii lor la îndeplinire, subliniind că instanța de fond ar fi trebuit să se limiteze la analiza argumentelor invocate în susținerea excepției în raport de dispozițiile art. 35 din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta pârâtă observă că instanța de fond nu a analizat criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, sens în care trebuia să analizeze dacă măsurile dispuse prin decizia atacată au fost aduse la îndeplinire sau nu, fără a examina legalitatea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 2/2013, asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în mod definitiv prin decizia nr. 1263/19.04.2016.

Aceste critici sunt întemeiate.

Înalta Curte observă că prima instanță a reținut, referitor la capătul de cerere prin care se solicită "constatarea imposibilității punerii în executare a măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 2/2013", că pârâta a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ., potrivit cărora "constatarea existenței sau inexistenței unui drept se poate solicita de cel care are interes".

Cu toate acestea, după ce prima instanță reține că excepția inadmisibilității este întemeiată în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, cât și de dispozițiile art. 35 C. proc. civ., mai reține că "măsurile dispuse prin Decizia nr. 2/2013 au rămas fără obiect ca urmare a dispozițiilor legii nr. 124/2014, astfel încât nu se justifică o cerere prin care să se constate imposibilitatea punerii în executare a măsurii în cauză și prin coroborare prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, o astfel de acțiune în constatare pe calea contenciosului administrativ fiind inadmisibilă".

Înalta Curte constată că recursul exercitat de pârâtă vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări excepției inadmisibilității ce nu au legătură cu excepția invocată și cuprind constatări de fapt care o prejudiciază, având în vedere faptul că, fără a judeca fondul, constituie dezlegări care privesc soluționarea fondului.

Cu toate acestea, fără a dispune, în conformitate cu art. 261 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul înlăturării considerentelor care nu au legătură cu excepția invocată, ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de reclamantă, pentru soluționarea unitară a cauzei, va admite și recursul pârâtei cu consecința casării în întregime a hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursurile formulate în cauză, și casând sentința recurată, va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Achiziții Publice împotriva sentinței civile nr. 1920 din 29 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva considerentelor aceleiași sentințe.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 februarie 2018.