ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5381/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5381/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 7854/118/2007 reclamanții G.E. și S.F.A.I. au

chemat în judecată pârâtul Primarul Orașului Eforie solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 943 din 27

iunie 2007 emisă de pârât în procedura Legii nr. 10/2001 și obligarea acestuia

la restituirea în natură a imobilului - teren situat în Eforie Sud, județul

Constanța - în suprafață de 300 mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că autoarea lor C. (F.) I.N. a deținut în proprietate

terenul în suprafață de 300 mp reprezentând lotul nr. x din parcelarea

terenului, situat în Eforie Sud, județul Constanța.

Acest teren a făcut

obiectul Dosarului nr. 5427/1999 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, având

ca obiect acțiune în revendicare, iar prin Sentința civilă nr. 38 din 21

ianuarie 2000, pârâții Orașul Eforie reprezentat prin Primar și Consiliul Local

Eforie au fost obligați să atribuie reclamanților în proprietate un teren în

suprafață de 300 mp în intravilanul Orașului Eforie, în compensare pentru

terenul ce reprezintă fostul lot nr. x, ce nu mai poate fi restituit în natură,

fiind afectat de domeniul public-plajă.

Susțin reclamanții că

toate încercările de punere în executare a acestei hotărârii judecătorești s-au

lovit de refuzul autorităților locale. Reclamanții au formulat și o acțiune de

obligare a pârâtului la plata de amenzi civile și de asemenea în același dosar

- Dosar nr. 8781/2005 s-a efectuat și o expertiză tehnică pentru identificarea

unor terenuri libere pentru atribuirea în compensare.

Până în prezent nu

s-a obținut executarea hotărârii judecătorești de acordare a unui teren în

compensare.

După adoptarea Legii

nr. 10/2001 reclamanții au adresat o notificare Orașului Eforie cu privire la

același teren, iar prin Dispoziția nr. 943 din 27 iunie 2007 emisă de Primarul

Orașului Eforie s-a respins notificarea motivat de faptul că "acest teren

nu face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât s-a dispus restituirea lui pe calea

dreptului comun".

Reclamanții au

învederat că, în condițiile în care pe calea dreptului comun, chiar obținând o

hotărâre judecătorească irevocabilă de restituire a terenului, prin compensare,

nu și-au putut recupera imobilul, până în prezent nefiind puși în posesia unui

lot de teren echivalent, au deschisă calea legii speciale.

În drept s-au invocat

dispozițiile art. 26 alin. (3) și următoarele, art. 46 și art. 47 din Legea nr.

10/2001 republicată.

Prin Sentința civilă

nr. 104 din 27 ianuarie 2009 Tribunalul Constanța a respins contestația

formulată împotriva Dispoziției nr. 943 din 27 iunie 2007 a Primarului Orașului

Eforie ca nefondată.

A fost respinsă

solicitarea de restituire în natură a lotului nr. x din Parcelarea Tuzla -

Techirghiol ca lipsită de interes.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin Sentința civilă

nr. 38 din 21 ianuarie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea

reclamanților G.E. și S.F.A.I. și a obligat pârâții Orașul Eforie reprezentat

prin Primar și Consiliul Local Eforie să le atribuie în proprietate terenul în

suprafață de 300 mp în intravilanul Orașului Eforie - în compensare prin

echivalent a lotului nr. x. În Dosarul nr. 5427/1999 în care s-a pronunțat

această hotărâre, s-a întocmit o expertiză tehnico-imobiliară din care a

reieșit că lotul nr. x se află la o distanță de 55 m de malul Mării Negre și

este amenajat ca plajă.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții.

Prin Decizia civilă

nr. 235/2000 Curtea de Apel Constanța a respins apelul ca neîntemeiat, iar prin

Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a constatat

perimat recursul pârâților Orașul Eforie reprezentat prin Primar și Consiliul

Local Eforie.

Prin Decizia nr. 943

din 27 iunie 2007, Primarul Orașului Eforie a respins Notificarea nr. 2300/2001

considerând că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Pentru a adopta

această soluție primarul a reținut că există deja o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care Orașul Eforie a fost obligat la restituirea unei

suprafețe în compensarea lotului nr. x.

Reclamantele nu se

încadrează în ipoteza acestui art. 47 din Legea nr. 10/2001 nici în cea a art.

46 potrivit căruia prevederile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile și în cazul

acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea aceste

legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

În cazul acțiunilor

formulate potrivit art. 45 și 47, procedura de restituire începută în temeiul

prezentei legi este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Astfel, reclamantele

au urmat paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001

cât și procedura judiciară inițiată cu mult înaintea intrării în vigoare a

acestei legii (Dosarul 5427 al Tribunalului Constanța înregistrat în anul

1999).

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantele G.E. și S.F.A.I. care

au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Susțin apelantele

reclamante că în mod greșit a reținut instanța de fond că situația

reclamantelor nu se încadrează în ipotezele reglementate de dispozițiile art.

46 și 47 din Legea nr. 10/2001.

Pe parcursul

soluționării apelului a decedat apelanta reclamantă G.E.-E. (la 13 aprilie

2011), succesorii săi fiind G.G., în calitate de soț supraviețuitor și G.I., în

calitate de descendentă, conform actului de moștenitor din 31 august 2011 a BNP

A.A.G. și A.R.M. (Dosar apel).

Urmare a

transmisiunii calității procesuale active, au fost introduși în cauză în

calitate de apelanți reclamanți succesorii defunctei G.E.-E.

Analizând legalitatea

hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile apelanților reclamanți

Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente prin

Decizia civilă nr. 42C din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța fiind

respins apelul declarat.

Criticile apelanților

reclamanți ce vizează încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 6

din Curtea Europeană a Drepturilor Omului în referire la limitarea dreptului

reclamanților de acces la instanță se rețin a fi vădit nefondate.

Așa cum a statuat și

Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în

recursul în interesul legii, în acord cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenție nu

este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest

drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această

materie de o anumită marjă de apreciere.

Prin urmare, uzând de

dreptul de dispoziție al părții în procesul civil, conform dispozițiilor art.

46 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au înțeles să continue judecata acțiunii

în revendicare declanșată anterior adoptării Legii nr. 10/2001 și au achiesat

la soluția pronunțată de Judecătoria Constanța, neînțelegând să o atace, deși

statuase asupra regimului juridic al bunului - teren afectat de plajă (regim

juridic contestat în prezenta acțiune), cât și asupra modalității de

soluționare a revendicării, prin obligarea pârâților să atribuie reclamanților

un teren echivalent celui imposibil de restituit în natură, teren

neindividualizat prin hotărâre judecătorească.

În raport de soluția

pronunțată în acțiunea în revendicare și obligația instituită în sarcina

Orașului Eforie prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în mod judicios

Tribunalul Constanța a reținut că Dispoziția nr. 943 din 27 iunie 2007 a

Primarului Orașului Eforie, prin care s-a respins notificarea reclamanților cu

privire la același teren, este legală și răspunde principiului de drept electra

una via.

Respingerea

contestației formulată de reclamanți conform art. 25 din Legea nr. 10/2001

împotriva Dispoziției nr. 943/2007 a Primarului Orașului Eforie nu echivalează

cu o încălcare a dreptului de acces al reclamantului la un tribunal și nici cu

încălcarea dreptului de dispoziție al părților în procesul civil, procesul

dedus judecății fiind soluționat de Tribunalul Constanța cu respectarea tuturor

exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar soluția a

fost pronunțată după analizarea legalității și temeiniciei pretențiilor

reclamanților.

Prin urmare,

Tribunalul Constanța nu a respins ca inadmisibilă cererea reclamanților fondată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci, analizând legalitatea Dispoziției nr.

943/2007 a concluzionat că aceasta a fost emisă cu respectarea art. 46 din

Legea nr. 10/2001, reclamanții optând pentru realizarea dreptului lor în cadrul

procedurii de drept comun - art. 480 C. civ.

Se constată că prima

instanță nu a respins ca lipsită de interes contestația reclamanților formulată

împotriva Dispoziției nr. 943 din 27 iunie 2007 cum eronat susțin apelanții, ci

a analizat pe fond această contestație.

Astfel, în mod

judicios Tribunalul Constanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile

art. 47 din Legea nr. 10/2001, conform cărora numai persoanele care au pierdut

în cadrul acțiunilor în revendicare imobiliară, soluționate anterior adoptării

Legii nr. 10/2001 pot solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Pentru considerentele

expuse în baza art. 312 C. proc. civ., s-a respins apelul reclamanților ca

nefondat.

Împotriva Deciziei

civile nr. 42/C din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I

civilă, au declarat recurs reclamanții G.G., G.I. și S.F.A.I. care a susținut

următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Instanța de apel a

restricționat practic accesul la justiție încălcând dispozițiile art. 6

Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care a validat

Dispoziția Primarului Orașului Eforie nr. 943 din 27 iunie 2007 prin care s-a

respins notificarea cu motivarea că ar fi obținut reparația abuzului suferit în

perioada comunistă pe calea dreptului comun prin admiterea acțiunii în

revendicare.

Se invocă faptul că

instanțele de fond au interpretat în mod eronat dispozițiile art. 47 Legea nr.

10/2001 R, și anume faptul că art. 47 din Legea nr. 10/2001 conferă persoanelor

îndreptățite posibilitatea de a formula contestație în temeiul art. 26 alin.

(3) numai în situația în care acțiunile formulate anterior pe calea dreptului

comun de către acestea le-au fost respinse în mod definitiv și irevocabil.

Soluția pronunțată de

instanță la data respectivă și confirmată de către instanțele superioare -

acordarea de teren în compensare a avut la bază tocmai principiul realizării

unei reparații și juste și echitabile a abuzului produs în perioada comunistă

prin deposedarea ilegală.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit că nu a fost îngrădit dreptul de dispoziție al

reclamanților și nu le-a impus alegerea unei anumite că pentru realizarea

dreptului lor de proprietate.

Recurenții susțin că,

față de situația în care nu s-a putut pune în aplicare sentința obținută pe

calea dreptului comun din culpa exclusivă a autorităților obligate în acest

sens, erau îndreptățiți să recurgă la calea oferită de Legea nr. 10/2001.

Numai în condițiile

în care ar fi intrat efectiv în posesia terenului oferit în compensare pe calea

dreptului comun nu ar mai fi putut recurge la Legea nr. 10/2001 întrucât ar fi

beneficiat de o dublă reparație.

Chiar dacă s-a

obținut o sentință definitivă și irevocabilă de restituire pe calea dreptului

comun în urmă cu 13 ani, nu au reușit nici până în prezent să intre în posesia

vreunui lot de teren, astfel că respectiva hotărâre nu a produs până în prezent

niciun fel de efecte juridice.

Instanța de apel a

apreciat în mod greșit că acțiunea în revendicare a paralizat de plano

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 R.

Admiterea acțiunii în

revendicare inițiate pe calea dreptului comun nu vine decât să susțină cererea

de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece justifică atât

calitatea de proprietari ai lotului nr. x, existența acestui teren, cât și

preluarea abuzivă, ceea ce ar îndreptăți la restituirea lui.

Prin urmare, se

justifică un interes personal, legitim, născut și actual în cererea de

restituire a lotului nr. x, dar instanțele de fond au ignorat acest aspect.

Se precizează că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 Legea nr. 10/2001 R ce

stipulează în mod expres principiul reparației integrale și efective a

abuzurilor suferite în perioada comunistă și ale art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate

de recurenții reclamanți se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se eronata interpretare și

aplicare a art. 1 și art. 47 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susținerile

recurenților reclamanți nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate.

Instanța de apel a

aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, stabilind că exercitarea

unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru

prestabilit de legiuitor, cu respectarea unor anumite exigențe între care și

respectarea principiului "electa una via", conform căruia aleasă

fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia, pentru recunoașterea

aceluiași drept.

În România,

legiuitorul a adoptat un act normativ special - Legea nr. 10/2001, în temeiul

căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască

dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind și

anumite limite, conform art. 8 și art. 47 din lege, respectiv cu condiția ca

imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparație (Legea nr.

18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor acțiuni în revendicare

pe dreptul comun, persoana îndreptățită să opteze între calea dreptului comun

și legea specială, neputând fi urmate în paralel două proceduri pentru

realizarea aceluiași drept.

În acest sens art. 46

din Legea nr. 10/2001, republicată, dispune că "prevederile prezentei legi

sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi renunțând la judecarea cauzei sau

solicitând suspendarea cauzei".

Prin urmare, instanța

de fond nu a îngrădit dreptul de dispoziție al reclamanților și nu le-a impus

alegerea unei anumite proceduri pentru realizarea dreptului lor de proprietate,

încălcat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci legiuitorul

a reglementat în mod expres prin Legea nr. 10/2001 dreptul de opțiune al

persoanei îndreptățite între acțiunea întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C.

civ., pendinte pe rolul instanțelor judecătorești la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamanții, la

momentul adoptării Legii nr. 10/2001 aveau pe rolul instanțelor judecătorești

un litigiu ce avea ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 300 mp

reprezentând lotul nr. x din Parcelarea Tuzla - Techirghiol (Dosarul nr.

5427/1990 al Tribunalului Constanța) și, deși prin Sentința civilă nr. 38 din

21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanța se dispusese restituirea prin

compensare către reclamanți a unui teren echivalent fostului lot x ce nu mai

putea fi restituit în natură, reclamanții nu au înțeles să solicite suspendarea

judecății acestei cauze în căile de atac și să opteze pentru realizarea

dreptului în procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel reclamantele

au urmat în paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001, cât și procedura judiciară, aceasta din urmă finalizându-se printr-o

hotărâre irevocabilă anterior emiterii Dispoziției nr. 943 din 27 iunie 2007 a

Primarului Orașului Eforie (ce face obiectul prezentului dosar).

Reclamanții nu au

contestat rezolvarea atipică dată acțiunii lor în revendicare prin Sentința

civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanța, neutilizând căile

legale de atac împotriva acestei sentințe care statuase că terenul revendicat -

fostul lot x din parcelarea Tuzla - Techirghiol în suprafață de 300 mp - nu mai

poate fi restituit în natură întrucât constituie plajă și aparține domeniului

public al statului, singura modalitate de reparație acceptată de reclamanți

fiind atribuirea unui teren în compensare, în intravilanul Orașului Eforie,

teren ce nu a fost individualizat. Reclamanții au susținut că este posibilă

executarea hotărârii, după identificarea și inventarierea terenurilor

disponibile din intravilanul Orașului Eforie.

Mai mult, reclamanții

au apărat această soluție ca fiind legală și temeinică, astfel cum rezultă din

concluziile reclamanților în apel (Dosar fond).

În mod corect s-a

apreciat de către instanță că prin Dispoziția nr. 943 din 27 iunie 2007

Primăria Orașului Eforie a respins în mod just notificarea ce viza restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilului în suprafață de 300 mp localizat în

planul parcelar ca lotul x din parcela Tuzla - Techirghiol.

Deoarece reclamanții

au urmat în paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001, cât și procedura judiciară pe calea dreptului comun (acțiune în

revendicare soluționată irevocabil), în mod just s-a statuat că nu sunt

incidente dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 deoarece pentru a fi în

această situație, era necesar ca reclamanților să li se fi respins acțiunile

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ori în speța supusă judecății, acțiunea

în revendicare a fost admisă.

Nu se justifică nici

susținerile recurenților reclamanți privind încălcarea dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece prin

Sentința civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanța

(irevocabilă) s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra

suprafeței de 300 mp situat în intravilanul Orașului Eforie (în compensare prin

echivalent a lotului nr. x).

Nu se poate considera

că instanța le-a nesocotit dreptul de acces la justiție al reclamanților prin

faptul că le-a fost respinsă contestația, în condițiile în care ei uzaseră de

calea revendicării bunului și au obținut câștig de cauză.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

și se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții G.G., G.I. și S.F.A.I. împotriva Deciziei civile nr.

42/C din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL