ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5381/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 7854/118/2007 reclamanții G.E. și S.F.A.I. au chemat în judecată pârâtul Primarul Orașului Eforie solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 943 din 27 iunie 2007 emisă de pârât în procedura Legii nr. 10/2001 și obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului - teren situat în Eforie Sud, județul Constanța - în suprafață de 300 mp, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autoarea lor C. (F.) I.N. a deținut în proprietate terenul în suprafață de 300 mp reprezentând lotul nr. x din parcelarea terenului, situat în Eforie Sud, județul Constanța.

Acest teren a făcut obiectul Dosarului nr. 5427/1999 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, având ca obiect acțiune în revendicare, iar prin Sentința civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000, pârâții Orașul Eforie reprezentat prin Primar și Consiliul Local Eforie au fost obligați să atribuie reclamanților în proprietate un teren în suprafață de 300 mp în intravilanul Orașului Eforie, în compensare pentru terenul ce reprezintă fostul lot nr. x, ce nu mai poate fi restituit în natură, fiind afectat de domeniul public-plajă. Susțin reclamanții că toate încercările de punere în executare a acestei hotărârii judecătorești s-au lovit de refuzul autorităților locale. Reclamanții au formulat și o acțiune de obligare a pârâtului la plata de amenzi civile și de asemenea în același dosar - Dosar nr. 8781/2005 s-a efectuat și o expertiză tehnică pentru identificarea unor terenuri libere pentru atribuirea în compensare.

Până în prezent nu s-a obținut executarea hotărârii judecătorești de acordare a unui teren în compensare. După adoptarea Legii nr. 10/2001 reclamanții au adresat o notificare Orașului Eforie cu privire la același teren, iar prin Dispoziția nr. 943 din 27 iunie 2007 emisă de Primarul Orașului Eforie s-a respins notificarea motivat de faptul că "acest teren nu face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât s-a dispus restituirea lui pe calea dreptului comun". Reclamanții au învederat că, în condițiile în care pe calea dreptului comun, chiar obținând o hotărâre judecătorească irevocabilă de restituire a terenului, prin compensare, nu și-au putut recupera imobilul, până în prezent nefiind puși în posesia unui lot de teren echivalent, au deschisă calea legii speciale.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 26 alin. (3) și următoarele, art. 46 și art. 47 din Legea nr. 10/2001 republicată. Prin Sentința civilă nr. 104 din 27 ianuarie 2009 Tribunalul Constanța a respins contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 943 din 27 iunie 2007 a Primarului Orașului Eforie ca nefondată. A fost respinsă solicitarea de restituire în natură a lotului nr. x din Parcelarea Tuzla - Techirghiol ca lipsită de interes. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin Sentința civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamanților G.E. și S.F.A.I.

și a obligat pârâții Orașul Eforie reprezentat prin Primar și Consiliul Local Eforie să le atribuie în proprietate terenul în suprafață de 300 mp în intravilanul Orașului Eforie - în compensare prin echivalent a lotului nr. x. În Dosarul nr. 5427/1999 în care s-a pronunțat această hotărâre, s-a întocmit o expertiză tehnico-imobiliară din care a reieșit că lotul nr. x se află la o distanță de 55 m de malul Mării Negre și este amenajat ca plajă. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții. Prin Decizia civilă nr. 235/2000 Curtea de Apel Constanța a respins apelul ca neîntemeiat, iar prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a constatat perimat recursul pârâților Orașul Eforie reprezentat prin Primar și Consiliul Local Eforie.

Prin Decizia nr. 943 din 27 iunie 2007, Primarul Orașului Eforie a respins Notificarea nr. 2300/2001 considerând că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Pentru a adopta această soluție primarul a reținut că există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care Orașul Eforie a fost obligat la restituirea unei suprafețe în compensarea lotului nr. x. Reclamantele nu se încadrează în ipoteza acestui art. 47 din Legea nr. 10/2001 nici în cea a art. 46 potrivit căruia prevederile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea aceste legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. În cazul acțiunilor formulate potrivit art. 45 și 47, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Astfel, reclamantele au urmat paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 cât și procedura judiciară inițiată cu mult înaintea intrării în vigoare a acestei legii (Dosarul 5427 al Tribunalului Constanța înregistrat în anul 1999). Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantele G.E. și S.F.A.I. care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Susțin apelantele reclamante că în mod greșit a reținut instanța de fond că situația reclamantelor nu se încadrează în ipotezele reglementate de dispozițiile art. 46 și 47 din Legea nr. 10/2001. Pe parcursul soluționării apelului a decedat apelanta reclamantă G.E.-E. (la 13 aprilie 2011), succesorii săi fiind G.G., în calitate de soț supraviețuitor și G.I., în calitate de descendentă, conform actului de moștenitor din 31 august 2011 a BNP A.A.G.

și A.R.M. (Dosar apel). Urmare a transmisiunii calității procesuale active, au fost introduși în cauză în calitate de apelanți reclamanți succesorii defunctei G.E.-E. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile apelanților reclamanți Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente prin Decizia civilă nr. 42C din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța fiind respins apelul declarat. Criticile apelanților reclamanți ce vizează încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului în referire la limitarea dreptului reclamanților de acces la instanță se rețin a fi vădit nefondate.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenție nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Prin urmare, uzând de dreptul de dispoziție al părții în procesul civil, conform dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au înțeles să continue judecata acțiunii în revendicare declanșată anterior adoptării Legii nr. 10/2001 și au achiesat la soluția pronunțată de Judecătoria Constanța, neînțelegând să o atace, deși statuase asupra regimului juridic al bunului - teren afectat de plajă (regim juridic contestat în prezenta acțiune), cât și asupra modalității de soluționare a revendicării, prin obligarea pârâților să atribuie reclamanților un teren echivalent celui imposibil de restituit în natură, teren neindividualizat prin hotărâre judecătorească.

În raport de soluția pronunțată în acțiunea în revendicare și obligația instituită în sarcina Orașului Eforie prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că Dispoziția nr. 943 din 27 iunie 2007 a Primarului Orașului Eforie, prin care s-a respins notificarea reclamanților cu privire la același teren, este legală și răspunde principiului de drept electra una via. Respingerea contestației formulată de reclamanți conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 împotriva Dispoziției nr. 943/2007 a Primarului Orașului Eforie nu echivalează cu o încălcare a dreptului de acces al reclamantului la un tribunal și nici cu încălcarea dreptului de dispoziție al părților în procesul civil, procesul dedus judecății fiind soluționat de Tribunalul Constanța cu respectarea tuturor exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar soluția a fost pronunțată după analizarea legalității și temeiniciei pretențiilor reclamanților.

Prin urmare, Tribunalul Constanța nu a respins ca inadmisibilă cererea reclamanților fondată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci, analizând legalitatea Dispoziției nr. 943/2007 a concluzionat că aceasta a fost emisă cu respectarea art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamanții optând pentru realizarea dreptului lor în cadrul procedurii de drept comun - art. 480 C. civ. Se constată că prima instanță nu a respins ca lipsită de interes contestația reclamanților formulată împotriva Dispoziției nr. 943 din 27 iunie 2007 cum eronat susțin apelanții, ci a analizat pe fond această contestație. Astfel, în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, conform cărora numai persoanele care au pierdut în cadrul acțiunilor în revendicare imobiliară, soluționate anterior adoptării Legii nr. 10/2001 pot solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse în baza art. 312 C. proc. civ., s-a respins apelul reclamanților ca nefondat. Împotriva Deciziei civile nr. 42/C din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții G.G., G.I. și S.F.A.I. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Instanța de apel a restricționat practic accesul la justiție încălcând dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care a validat Dispoziția Primarului Orașului Eforie nr. 943 din 27 iunie 2007 prin care s-a respins notificarea cu motivarea că ar fi obținut reparația abuzului suferit în perioada comunistă pe calea dreptului comun prin admiterea acțiunii în revendicare.

Se invocă faptul că instanțele de fond au interpretat în mod eronat dispozițiile art. 47 Legea nr. 10/2001 R, și anume faptul că art. 47 din Legea nr. 10/2001 conferă persoanelor îndreptățite posibilitatea de a formula contestație în temeiul art. 26 alin. (3) numai în situația în care acțiunile formulate anterior pe calea dreptului comun de către acestea le-au fost respinse în mod definitiv și irevocabil. Soluția pronunțată de instanță la data respectivă și confirmată de către instanțele superioare - acordarea de teren în compensare a avut la bază tocmai principiul realizării unei reparații și juste și echitabile a abuzului produs în perioada comunistă prin deposedarea ilegală. Instanța de apel a reținut în mod greșit că nu a fost îngrădit dreptul de dispoziție al reclamanților și nu le-a impus alegerea unei anumite că pentru realizarea dreptului lor de proprietate.

Recurenții susțin că, față de situația în care nu s-a putut pune în aplicare sentința obținută pe calea dreptului comun din culpa exclusivă a autorităților obligate în acest sens, erau îndreptățiți să recurgă la calea oferită de Legea nr. 10/2001. Numai în condițiile în care ar fi intrat efectiv în posesia terenului oferit în compensare pe calea dreptului comun nu ar mai fi putut recurge la Legea nr. 10/2001 întrucât ar fi beneficiat de o dublă reparație. Chiar dacă s-a obținut o sentință definitivă și irevocabilă de restituire pe calea dreptului comun în urmă cu 13 ani, nu au reușit nici până în prezent să intre în posesia vreunui lot de teren, astfel că respectiva hotărâre nu a produs până în prezent niciun fel de efecte juridice.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că acțiunea în revendicare a paralizat de plano procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 R. Admiterea acțiunii în revendicare inițiate pe calea dreptului comun nu vine decât să susțină cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece justifică atât calitatea de proprietari ai lotului nr. x, existența acestui teren, cât și preluarea abuzivă, ceea ce ar îndreptăți la restituirea lui. Prin urmare, se justifică un interes personal, legitim, născut și actual în cererea de restituire a lotului nr. x, dar instanțele de fond au ignorat acest aspect. Se precizează că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 Legea nr. 10/2001 R ce stipulează în mod expres principiul reparației integrale și efective a abuzurilor suferite în perioada comunistă și ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurenții reclamanți se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se eronata interpretare și aplicare a art. 1 și art. 47 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susținerile recurenților reclamanți nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Instanța de apel a aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, stabilind că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea unor anumite exigențe între care și respectarea principiului "electa una via", conform căruia aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia, pentru recunoașterea aceluiași drept.

În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special - Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind și anumite limite, conform art. 8 și art. 47 din lege, respectiv cu condiția ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparație (Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor acțiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptățită să opteze între calea dreptului comun și legea specială, neputând fi urmate în paralel două proceduri pentru realizarea aceluiași drept.

În acest sens art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, dispune că "prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei". Prin urmare, instanța de fond nu a îngrădit dreptul de dispoziție al reclamanților și nu le-a impus alegerea unei anumite proceduri pentru realizarea dreptului lor de proprietate, încălcat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci legiuitorul a reglementat în mod expres prin Legea nr. 10/2001 dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite între acțiunea întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ., pendinte pe rolul instanțelor judecătorești la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamanții, la momentul adoptării Legii nr. 10/2001 aveau pe rolul instanțelor judecătorești un litigiu ce avea ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 300 mp reprezentând lotul nr. x din Parcelarea Tuzla - Techirghiol (Dosarul nr. 5427/1990 al Tribunalului Constanța) și, deși prin Sentința civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanța se dispusese restituirea prin compensare către reclamanți a unui teren echivalent fostului lot x ce nu mai putea fi restituit în natură, reclamanții nu au înțeles să solicite suspendarea judecății acestei cauze în căile de atac și să opteze pentru realizarea dreptului în procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel reclamantele au urmat în paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât și procedura judiciară, aceasta din urmă finalizându-se printr-o hotărâre irevocabilă anterior emiterii Dispoziției nr. 943 din 27 iunie 2007 a Primarului Orașului Eforie (ce face obiectul prezentului dosar). Reclamanții nu au contestat rezolvarea atipică dată acțiunii lor în revendicare prin Sentința civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanța, neutilizând căile legale de atac împotriva acestei sentințe care statuase că terenul revendicat - fostul lot x din parcelarea Tuzla - Techirghiol în suprafață de 300 mp - nu mai poate fi restituit în natură întrucât constituie plajă și aparține domeniului public al statului, singura modalitate de reparație acceptată de reclamanți fiind atribuirea unui teren în compensare, în intravilanul Orașului Eforie, teren ce nu a fost individualizat.

Reclamanții au susținut că este posibilă executarea hotărârii, după identificarea și inventarierea terenurilor disponibile din intravilanul Orașului Eforie. Mai mult, reclamanții au apărat această soluție ca fiind legală și temeinică, astfel cum rezultă din concluziile reclamanților în apel (Dosar fond). În mod corect s-a apreciat de către instanță că prin Dispoziția nr. 943 din 27 iunie 2007 Primăria Orașului Eforie a respins în mod just notificarea ce viza restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în suprafață de 300 mp localizat în planul parcelar ca lotul x din parcela Tuzla - Techirghiol.

Deoarece reclamanții au urmat în paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât și procedura judiciară pe calea dreptului comun (acțiune în revendicare soluționată irevocabil), în mod just s-a statuat că nu sunt incidente dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 deoarece pentru a fi în această situație, era necesar ca reclamanților să li se fi respins acțiunile prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ori în speța supusă judecății, acțiunea în revendicare a fost admisă.

Nu se justifică nici susținerile recurenților reclamanți privind încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece prin Sentința civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanța (irevocabilă) s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra suprafeței de 300 mp situat în intravilanul Orașului Eforie (în compensare prin echivalent a lotului nr. x). Nu se poate considera că instanța le-a nesocotit dreptul de acces la justiție al reclamanților prin faptul că le-a fost respinsă contestația, în condițiile în care ei uzaseră de calea revendicării bunului și au obținut câștig de cauză.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții G.G., G.I. și S.F.A.I. împotriva Deciziei civile nr. 42/C din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL