ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1129/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1129/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 3 iunie 1999, reclamanta M.A.A.

a chemat în judecată pe pârâții orașul Eforie și Consiliul local Eforie pentru ca

prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtelor să îi atribuie

cu titlu de compensare suprafața de 1026 m.p. teren în orașul Eforie Nord

similar cu categoria și valoarea loturilor nr. 380 și 381 situate în str. 23 August,

Eforie Nord, pe care le revendică; în alternativa imposibilității obiective de

a acorda teren în compensare, pârâtele să fie obligate la contravaloarea

imobilului revendicat.

În motivarea cererii

se arată că prin Sentința civilă nr. 203/1997 a Curții de Apel București s-a

stabilit dreptul de proprietate al reclamantei asupra loturilor nr. 380 și 381

în suprafață de 513 m.p. fiecare, situate în Eforie Nord, strada 23 August.

De asemeni, se arată

că, reținându-se fraudarea legii, s-a dispus anularea deciziei nr. 410/270080/1991

a Prefecturii Constanța de concesionare a celor două loturi și anularea autorizației

de construire din 21 septembrie  1992 emisă de primarul orașului Eforie și a Hotărârii

nr. 50 din 14 decembrie 1993 a Consiliului local Eforie.

Drept urmare, pârâții

Consiliul local Eforie și Prefectura județului Constanța au fost obligați să-i

atribuie cele două loturi din Eforie Nord, str. 23 August.

Mai arată reclamanta

că a făcut demersuri în vederea executării sentinței însă fără niciun rezultat

și, întrucât construcțiile sunt edificate definitiv pe teren, a solicitat

atribuirea unui teren în compensare, iar în caz de imposibilitate obiectivă,

despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului litigios.

În drept, reclamanta

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

Prin Sentința civilă nr.

940 din 10 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanța s-a respins, ca nefondată,

acțiunea, reținându-se că reclamanta nu poate beneficia cumulativ și de

acțiunea în revendicare și de dispozițiile Legii nr. 18/1991 republicată - art.

35 alin. (5).

Împotriva acestei

sentințe a fost declarat apel reclamanta, admis prin decizia civilă nr. 108/2000

a Curții de Apel Constanța, prin care s-a desființat sentința apelată, iar

cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanța, pentru a se soluționa

acțiunea în revendicare, cauza fiind reînregistrată sub nr. R/3520/2000.

Prin Sentința civilă nr.

670 din 3 octombrie 2000, a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții

Consiliul local Eforie și orașul Eforie să predea reclamantei o suprafață de 1026

m.p. teren situat în Eforie Nord, similar cu categoria și valoarea loturilor, nr.

380 și 381 situate în Eforie Nord. str. 23 August, iar în caz de imposibilitate,

au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 850.074.042 lei

reprezentând contravaloarea terenului.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de

pârâți, prin decizia nr. 89 din 21 martie 2001, a admis calea de atac, a

schimbat în tot hotărârea în sensul că a respins acțiunea pentru considerentele

ce urmează.

Acțiunea în

revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate, prin

intermediul ei proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea

acestui bun de la posesorul neproprietar.

Reclamanta s-a legitimat

ca proprietară a terenului în suprafață de 1026 m.p., formând loturile nr. 380

și 381 din Eforie Nord și a dedus judecății încălcarea acestui drept de proprietate.

Prin Sentința civilă nr.

203/1997 a Curții de Apel București s-au anulat actele administrative de

concesiune a terenului și autorizația de construcție nr. x/1992 emisă de primarul

orașului Eforie, Consiliul local Eforie fiind obligat să înainteze Prefecturii

Constanța propunerea pentru atribuirea parcelelor nr. 380 și 381 în

proprietatea reclamantei, prin ordinul prefectului județului Constanța.

Prima instanță,

obligând pârâții la predarea unui teren cu aceleași caracteristici urbanistice

în proprietatea reclamantei a făcut o greșită aplicare a art. 6 din Legea nr. 213/1998,

deoarece bunul revendicat de reclamantă nu face parte din categoria celor la

care se referă acest act normativ, terenul făcând obiectul unei legi speciale de

reparație, ce reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun.

Urmând această

procedură specială, prin Sentința civila nr. 203/1997 pronunțată de Curtea de

Apel București, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra

terenului, fiind obligat prefectul județului Constanța să emită ordin pentru

atribuirea lui în proprietatea reclamantei, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991,

modificată.

Se mai arată că soluția

este greșită și din alt punct de vedere.

Astfel, în lumina

dispozițiilor Codului civil, revendicarea este o acțiune reală întemeiată pe

dreptul de proprietate, prin care se cere predarea posesiunii unui bun de către

cel ce se pretinde proprietarul lui. Aceasta înseamnă că revendicarea este

legată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă și îl urmărește în

mâinile oricui s-ar găsi.

Așadar, dacă din

probele administrate, revendicantul face dovada că el este adevăratul

proprietar al imobilului, acesta va reveni în patrimoniul său, restituirea

bunului fiind și principalul efect al acțiunii în revendicare.

Din această

perspectivă, cu referire la cazul în speță, pretențiile reclamantei de a primi

un teren echivalent celui ce i-a aparținut și care în prezent este ocupat de

construcție realizată fără respectarea dispozițiilor legale, exced obiectului

revendicării.

De altfel, terenul în

litigiu, nici nu se mai află în posesia pârâților, fiind ocupat ilegal de o

construcție de cult ce aparține unui terț, care nu a fost chemat ca pârât în

acțiunea în revendicare.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta, întemeiat inițial pe dispozițiile art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ., ulterior doar pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., astfel cum s-a precizat la 12 februarie 2013 de către avocata

recurentei.

Dezvoltând motivele

de recurs se arată că instanța de apel, invocând prevederile art. 6 din Legea nr.

213/1998 și prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991, a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul acestuia,

nesocotind totodată decizia anterioară prin care s-au stabilit limitele

judecății - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea recurată

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, reținând

dispozițiile Codului civil pentru revendicare și, totodată, excluderea acestora

din considerente străine de natura pricinii, respectiv conduita abuzivă a

pârâților, care au autorizat ocupațiunea bunului de către un terț, motiv de

casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu

prevederile art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa

justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale

legitime și nicio lege nu poate îngrădi exercițiul acestui drept.

Art. 41 din

Constituție garantează dreptul de proprietate, iar în conformitate cu art. 135,

proprietatea privată este inviolabilă.

Prin acțiunea dedusă

judecății s-a solicitat revendicarea imobilului compus din suprafața de 1.026

m.p. teren, din orașul Eforie Nord, cu obligarea pârâților de a atribui, cu

titlu de compensare, un teren similar cu categoria și valoarea loturilor 380 și

381, de care au dispus abuziv. În alternativa că pârâții sunt în imposibilitate

obiectivă de a onora compensarea, s-a cerut să fie obligați să-l despăgubească

cu contravaloarea imobilului revendicat.

S-a dovedit dreptul

de proprietate, recunoscut și prin sentința civilă nr. 203, pronunțată de

Curtea de Apel București, care a stabilit irevocabil că pârâții au dispus

abuziv, concesionând terenul și autorizând edificarea lăcașului de cult pentru

Biserica Adventistă.

Cu toate că instanța

de contencios administrativ a anulat decizia de concesionare și autorizația de

construcție emise de Primăria Eforie, demersurile reclamantei, timp de mai

mulți ani, au fost nesocotite prin refuzul celor obligați să respecte hotărârea

instanței.

Construcția

autorizată abuziv de Primăria Eforie a fost terminată, retrocedarea terenului nefiind

posibilă, iar pentru revendicare, singura soluție era compensarea sau

despăgubirile pe calea dreptului comun, potrivit normelor de protecție a

proprietății private, respectiv ale Constituției si Codului civil.

În conformitate cu art.

481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai

pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

În ierarhia actelor

normative, Codul civil, ca lege organică, are prioritate, iar potrivit art. 17 alin.

(1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, „nimeni nu poate fi

lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Acestea sunt limitele

judecății și temeiul cererii dovedită ca urmare a abuzurilor comise de pârâte,

care, în mod unilateral, au dispus de un bun care era proprietatea exclusivă a

reclamantei nesocotind efectele hotărârii instanței de contencios administrativ,

concesionând terenul și autorizând construcția de cult, în favoarea unui terț.

În etapa procesuală a

recursului a decedat reclamanta la 13 decembrie 2001, judecata fiind continuată

de moștenitorii acesteia M.O. și M.C., conform certificatului de moștenitor din

29 aprilie 2002 eliberat de B.N.P. – T.O.D.

La 21 mai 2002,

judecarea recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 47 din

Legea nr. 10/2001, dispoziție menținută prin încheierea de ședință de la 2

decembrie 2005.

Recurentul M.O. a

decedat la 15 septembrie 2004, succesor fiind M.C. potrivit certificatului de

moștenitor din 30 septembrie  2004 eliberat de B.N.P. – T.O.D.

Urmare a parcurgerii

procedurilor administrative și judiciare inițiate în baza Legii nr. 10/2001,

recurentul a solicitat repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Cererea a fost admisă, cauza fiind repusă pe rol la 12 februarie 2013.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate, constată caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar,

Înalta Curte învederează că își însușește în totalitate considerentele de fapt

și de drept avute în vedere de instanța superioară de fond la pronunțarea

hotărârii recurate.

Procedura

inițiată de M.C. în temeiul Legii nr. 10/2001, ce a determinat suspendarea

judecării prezentului recurs, s-a finalizat prin decizia nr. 507/ C din 2 iulie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Curtea de

Apel Constanța, secția I civilă, respingând recursul reclamantului declarat

împotriva Sentinței civile nr. 923 din 23 februarie 2012 pronunțată de

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin care contestația formulată

împotriva deciziei nr. 203 din 27 aprilie 2011 a fost respinsă, a reținut, în

esență, cele ce urmează.

Prin Sentința

civilă 203/1997, Curtea de Apel București a dispus (cu 4 ani înainte de

notificarea din 24 iulie 2001) restituirea către autoarea reclamantei a

parcelelor nr. 380 și 381 din Parcelarea „Eforia Spitalelor Civile București”

apreciind că acestea pot fi restituite în temeiul legii nr. 18/1991, iar nu cum

stabilise anterior Consiliul local Eforie prin Hotărârea nr. 30 din 14

decembrie 1993 prin care s-a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 35

din Legea nr. 18/1991.

În aceste

împrejurări, aceeași autoritate de lucru judecat care a obligat instanțele să

constate că autorul reclamantei, C.T., a fost proprietarul celor două loturi și

că aceste două parcele au fost preluate abuziv, impunea concluzia că imobilele

au un regim juridic reglementat de Legea nr. 18/1991.

În cazul

recurentului, nu numai că bunurile aparțin domeniului legilor fondului funciar,

dar în baza acestora s-a și dispus restituirea lor; împrejurarea că această

restituire a rămas una scriptică este una care ține exclusiv de punerea în

executare a hotărârii irevocabile și este imputabilă exclusiv creditoarei și

apoi succesorilor acesteia; în plus, faptul că de la dobândirea acestui titlu

executoriu au trecut mai bine de 15 ani nu este de natură a crea reclamantului

un nou drept de reparare a aceluiași prejudiciu (dar a cărui reparare se

solicită în baza unui alt act normativ), fiind evident că nu se poate

recunoaște accesul la o dublă reparație (cu atât mai mult cu cât art. 8 exclude

de la măsuri reparatorii imobile al căror regim juridic este reglementat de

Legea nr. 18/1991, fără a avea în vedere și ipoteza efectivă a recunoașterii

vreunui drept în baza acestui act normativ).

- Prin

motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ.

În cauză,

instanța nu a fost sesizată cu un diferend în legătură cu un act juridic ale

cărui clauze sunt clare ori precise, încheiat între reclamant și pârâte, astfel

încât motivul de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu

sunt incidente în cauză, căci interpretarea greșită a unor texte de lege poate

atrage doar incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Contrar

opiniei recurentului hotărârea nu cuprinde motive contradictorii și străine de

natura pricinii, câtă vreme instanța, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 298 C. proc. civ., argumentează

logic și convingător de ce demersul judiciar al reclamantului nu poate fi

primit, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a conținutului deciziei

recurate.

- O altă

critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. de către

instanța superioară de fond, în sensul că, deși instanța de casare a dispus

soluționarea pe fond a cererii de revendicare, Curtea de Apel a respins

acțiunea.

Semnificația

dispoziției date prin decizia nr. 108 din 3 mai 2000, în sensul soluționării

cauzei în fond, nu presupune automat admiterea acțiunii formulate ci analizarea

întrunirii condițiilor art. 480-481 C. civ.

Astfel,

prin această decizie s-a constatat că prima instanță a schimbat, din oficiu,

temeiul ei juridic, din art. 480-481 C. civ. în art. 35 din Legea nr. 18/1991

pe baza unei excepții de inadmisibilitate a acțiunii, care nu a fost invocată

de niciuna dintre părți și nici nu a fost pusă din oficiu în discuția părților

de instanță.

Așadar,

instanța de apel a constatat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la ceea ce

s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și nu îndrituirea reclamantei la

restituirea în natură ori prin echivalent a bunului.

-

Instanța superioară de fond își axează motivarea pe trei coordonate:

revendicat nu face parte din categoria celor la care se referă art. 6 din Legea

nr. 213/1998, întrucât terenul face obiectul unei legi speciale de reparație la

care reclamantul a apelat, art. 36 din Legea nr. 18/1991;

2.

terenul în litigiu nu se află în posesia pârâților, fiind ocupat ilegal de o

construcție ce aparține unui terț care nu a fost chemat ca pârât în acțiunea în

revendicare

;

3.

pretențiile reclamantului de a primi un teren echivalent exced obiectului

revendicării.

Reclamantul

solicită generic să se constate aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 din

Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 18/1991, fără a argumenta de ce

textele de lege au fost greșit aplicate în cauză, pentru ca instanța de control

judiciar să poată valorifica punctul de vedere al recurentului ceea ce

semnifică nemotivarea criticii formulate.

- Conform

art. 480 C. civ., revendicarea este o acțiune reală întemeiată pe dreptul de

proprietate prin care se cere predarea posesiei unui bun de la cel care-l

deține, cu alte cuvinte de la posesorul neproprietar.

Cu toate

că instanța arată de ce acțiunea în revendicare nu poate fi primită, pentru că

pârâții nu sunt posesorii bunului revendicat acesta fiind în posesia unui terț

ce nu a fost chemat în judecată în prezenta cauză, recurentul nu critică acest

considerent, el intrând astfel sub autoritatea lucrului judecat.

Recurentul,

de asemenea, nu critică nici argumentele instanței superioare de fond referitor

la faptul că pretențiile acestuia de a primi un teren echivalent celui ce i-a

aparținut exced obiectului revendicării.

Înalta

Curte, constată că motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.A. (decedată) și continuat de

moștenitorii M.C. și M.O. - ultimul decedat, al cărui moștenitor este M.C. împotriva

Deciziei nr. 89/ C din data de 21 martie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2013.