ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1052/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4943 din 4 octombrie 2011, Tribunalul Constanța a respins excepția calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Orașul Eforie, prin primar, ca nefondate; a respins acțiunea reclamantei N.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al orașului Eforie, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC M.T. SRL ca fiind lipsită de interes și a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții Orașul Eforie, prin primar și SC M.T.

SRL. Societatea pârâtă a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Eforie Nord, str. O., compus din teren în suprafață de 385 mp și construcție Hotel P., St+P+3E, cu nr. cadastral aaa, înscris în CF nr. xxx a localității Eforie. Pârâtul Orașul Eforie a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Eforie Nord, str. O., compus din teren în suprafață de 482,63 mp, reprezentând diferența dintre suprafața totală de 867,63 mp determinată prin aliniamentele de punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 și 8, și cea de 385 mp arătată mai sus, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de ing.

M.V. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată. Pârâții Orașul Eforie și SC M.T. SRL au fost obligați să plătească reclamantei suma de 2.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5925/1935, P.I. a cumpărat suprafața de 867,63 mp situată în comuna Eforie, județul Constanța, pe care a edificat o construcție denumită Vila M., ce a fost ocupată în anul 1941 de trupele germane și care, în anul 1948, a fost preluată de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale. Imobilul teren în suprafață de 867,63 mp și construcție - Vila M. - au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din certificatul nr. 6517/1996.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. vv/1963 și a certificatului de calitate de legatar universal nr. bb/1999, rectificat prin procesul-verbal din 20 iulie 2000, unica moștenitoare a defunctului P.I. este reclamanta, în calitate de legatară universală. Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la întregul imobil, emițându-se de către pârâta SC E. SA (actuala SC T.H.R. M.N. SA) Decizia nr. 626 din 14 septembrie 2001, prin care s-a respins notificarea. Prin Sentința civilă nr. 392/2003, Tribunalul Constanța a admis în parte contestația reclamantei, a anulat Decizia nr. 626/2001, a obligat pârâta SC E. SA să facă contestatoarei o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului și a respins cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S.

și a Statului Român. Prin Decizia nr. 91/C/2003, Curtea de Apel Constanța a admis apelul pârâtei SC E. SA, a schimbat în parte Sentința civilă nr. 392/2003, în sensul că a înlăturat obligația de a face oferta prin echivalent și a menținut restul dispozițiilor. Recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 91/2003 a Curții de Apel Constanța s-a perimat, constatarea perimării făcându-se de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9336/2006. Au fost înlăturate susținerile pârâților referitoare la faptul că Hotelul P. nu este aceeași clădire cu cea care a fost preluată de către stat, anume Vila M., instanța arătând că din procesul-verbal nr. 2807/1948 încheiat între delegatul Prefecturii jud. Constanța și delegații Casei Centrale a Asigurărilor Sociale cu ocazia predării-primirii Vilei M. rezultă că aceasta era o construcție tip S+P+3E, în care la etajul 3 numărul de camere era mai mic.

Aceste date au fost coroborate cu expertiza tehnică efectuată în cauză de ing. C.M., P.N. și N.D., care a stabilit că Hotelul P. are compunerea S+P+3E, în care subsolul este parțial, iar etajul 3 mai scurt decât celelalte 2, construcția având o vechime de 72 - 74 ani, perioada de executare a acesteia stabilindu-se între anii 1936 - 1940. A fost totodată înlăturată susținerea pârâților potrivit căreia reclamanta nu a făcut dovada proprietății autorului său asupra construcției Vila M. Instanța a avut în vedere că deși la dosar nu există o autorizație de construire referitoare la acest imobil, el a fost edificat în perioada 1936 - 1940, când nu era obligatorie emiterea unui asemenea act, impus abia după intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 și doar pentru anumite localități.

Judecătorul fondului a făcut trimitere la documentele ce atestă înscrierea autorului reclamantei ca proprietar al acestei construcții, dar și la prezumția dedusă din dispozițiile art. 492 C. civ. În ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului, instanța de fond a arătat că prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a realizat o privare a autorului reclamantei de dreptul său de proprietate fără nici o indemnizație, fapt contrar dispozițiilor Constituției din 1948 și ale art. 480 C. civ. Mai mult, actul normativ de preluare, Decretul nr. 92/1950, a fost declarat ca fiind abuziv prin Legea nr. 10/2001. În legătură cu apărările pârâtei SC M.T. SRL privind trecerea imobilului-teren și construcție în proprietatea statului în mod valabil, astfel cum a stabilit curtea de apel în Decizia nr. 91/C/2003, bunul intrând în mod corect și valabil ulterior în patrimoniul vânzătoarei SC T.H.R.

M.N. SA, instanța de fond le-a considerat ca fiind pertinente în raport de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și a apreciat că hotărârea judecătorească menționată face ca problema valabilității titlului statului asupra imobilului preluat abuziv să nu mai fie pusă în discuție pentru a doua oară. În speță, însă, a arătat instanța de fond, se pune problema comparării titlurilor, acestea provenind de la autori diferiți, iar în legătură cu modalitatea de transmitere a imobilului ulterior preluării lui de către stat, s-a reținut că acesta a fost dat inițial în administrarea întreprinderii de Hoteluri și Restaurante E., care a suferit o reorganizare în baza Legii nr. 15/1990, înființându-se, conform H.G.

nr. 1041/1990, SC E. SA, imobilul construcție Hotel P. trecând în patrimoniul acesteia. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria qqq nr. ccc/1999, terenul în suprafață de 385,47 mp a fost atestat ca fiind proprietatea exclusivă a acestei societăți. Pârâtul Orașul Eforie a dobândit terenul în suprafață de 482,63 mp în baza dispozițiilor Legii nr. 18/1991, iar pârâta SC M.T. SRL a dobândit imobilul format din teren de 385 mp și construcție - Hotel P., prin cumpărare de la SC T.H.R. M.N. SA (fosta SC E. SA) în baza contractului de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2009. Tribunalul a stabilit astfel, pe baza probelor administrate, că ambele părți prezintă titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, motiv pentru care urmează a se stabili care este verus dominus.

Pornind de la aceste premise, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5925/1935 al autorului reclamantei, care a fost și transcris în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni sub nr. 1932 din 9 aprilie 1935, este mai vechi și mai bine caracterizat decât titlul autorului pârâtului Orașul Eforie (în speță statul), care nici nu a efectuat operațiunile de publicitate spre opozabilitate. În raport cu titlul societății pârâte, instanța de fond a reținut că aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la SC T.H.R. M.N. SA, iar în compararea de titluri urmează a fi aplicate aceleași criterii, anume cel al publicității și al datei dobândirii proprietății.

Instanța de fond a făcut trimitere la problema conflictului de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului imobil preluat de stat, arătând că în jurisprudență s-a statuat constant asupra preferabilității celui din urmă, această prevalență impunându-se ca urmare a necesității asigurării securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, și că această soluție are suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept - principiu ce se regăsește în adagiul error communis facit jus. Pentru a se aplica acest principiu este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: eroarea subdobânditorului cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie să fie o eroare comună și invincibilă, iar buna-credință a subdobânditorului trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

În speță, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, pârâta cumpărătoare nefiind de bună-credință la momentul încheierii contractului, câtă vreme avea reprezentarea faptului că nu tranzacționează cu adevăratul proprietar al bunului, societatea pârâtă fiind înștiințată (astfel cum reiese din declarația de martor), înainte de încheierea actului, că pentru imobil s-a formulat cerere de restituire de către reclamantă. în antecontract, s-a specificat faptul că promitentul cumpărător ia cunoștință de faptul că activul Hotel P. are un dosar de revendicare pe rolul Tribunalului Constanța. Prin urmare, s-a negat faptul că societatea pârâtă are un bun în sensul Convenției ori o speranță legitimă corelată cu o jurisprudență constantă, câtă vreme acestea sunt recunoscute doar în favoarea subdobânditorilor de bună-credință.

Curtea de Apel Constanța, secția I Civilă, prin Decizia nr. 42/C din 12 martie 2012, a admis apelurile declarate de pârâții Orașul Eforie, prin primar, și de SC "M.T." SRL; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei față de pârâții Orașul Eforie și SC "M.T." SRL, a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, reținând, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea dreptului de opțiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință (Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, deoarece o asemenea viziune ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală.

În egală măsură, s-au reiterat considerațiile făcute prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reținându-se că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța supremă a stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiție și a dreptului reclamantului de a se adresa unei instanțe, consacrate prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nu se poate susține în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situație - a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.

Pe raționamentul relevat de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că deși instanțele care au admis acțiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale și cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Curtea a avut în vedere - în acest context - că după intrarea în vigoare a normei speciale în materie, reclamanta pretins titulară a unui drept ce ar fi putut fi recunoscut și valorificat în reglementarea anterioară, nu mai putea apela la construcția juridică a clasicei acțiuni în revendicare fondate pe dispozițiile art. 480 C. civ., pretinzând să i se compare titlul cu cel al pârâților după ce în prealabil uzase fără succes de prevederile Legii nr. 10/2001.

Reglementând un cadru juridic nou pentru pretențiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest tip de spețe, fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins să fie și efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacție echitabilă reclamantului, în măsura în care i se recunoaște existența dreptului subiectiv. Privită din această perspectivă, metoda comparării de titluri nu își mai găsește configurația sub noua reglementare, iar din acest punct de vedere în mod greșit prima instanță a aplicat tehnică juridică a definirii titlului cel mai vechi și mai bine caracterizat al părților, în raport de titlul statului, ajungând să impute statului lipsa formalităților de publicitate.

Procedând în acest mod și având reflexul comparării titlurilor pentru a identifica pe verus dominus, instanța de fond s-a aflat în dificultate când a pus problema verificării titlului preferabil, stabilind în final că pârâtul Orașul Eforie nu putea obține valabil bunul de la stat, iar pârâta SC M.T. SRL nu poate fi considerată subdobânditor de bună-credință, luând în considerare declarația unui martor care a afirmat că societatea a urmărit să cumpere imobilul de la reclamantă și pe anumite prevederi ale contractului. Judecătorul fondului a ignorat faptul că în prezent societatea pârâtă are asupra bunului un titlu valabil, în baza unui contract translativ de drepturi care nu a fost declarat ca lovit de nulitate și care creează în patrimoniul acesteia un drept de proprietate protejat la rândul său prin art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În realitate, instanța de fond nu avea decât a verifica, în lumina dezlegării obligatorii statuate, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sub un prim aspect, dacă reclamanta se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, recunoscut printr-o hotărâre anterioară (astfel cum se arată de altfel în cauza Atanasiu c. România, parag. 140 - 143), iar sub un al doilea aspect, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit ori securității raporturilor juridice. Nu era din acest punct de vedere lipsită de relevanță împrejurarea că, în speță, reclamanta N.S. a inițiat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, contestând Decizia nr. 626 din 14 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului Hotel P. și a terenului de 867,6 mp, pe motiv că imobilul intră sub incidența art. 27 din legea specială.

Această decizie a fost inițial anulată, conform Sentinței civile nr. 32 din 24 martie 2003 a Tribunalului Constanța, în sensul că unitatea deținătoare a fost obligată să facă reclamantei o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii întregului imobil, iar prin Decizia civilă nr. 91C din 17 septembrie 2003 a Curții de Apel Constanța s-a admis apelul SC E. SA și a schimbat în parte hotărârea, în sensul că a înlăturat obligația impusă pârâtei apelante. Prin urmare, intimata reclamantă nu a obținut recunoașterea, mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a unui drept care să fie privit ca "bun" în înțelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, pentru a se legitima într-o veritabilă acțiune în revendicare pornită asupra terțului subdobânditor.

În privința existenței, în sensul arătat de Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unui drept de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, Curtea a reținut că acesta nu poate fi ignorat și nici apreciat, astfel cum s-a arătat, în absența unui petit distinct în nulitate, ca lipsit de orice efecte în planul raporturilor juridice. Împrejurarea că apelanta SC M.T. SRL are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție nu poate fi negată pe anumite prevederi contractuale care ar induce conivența frauduloasă a părților contractante, ori pe declarația testimonială a soției procuristului reclamantei, care nu poate fi considerată ca obiectivă, dat fiind raportul juridic de mandat dintre soțul martorei și reclamanta intimată, precum și pe teza probatorie afirmată, anume existența unor discuții între reprezentanții societății și reclamanta N. pentru a achiziționa imobilul direct de la aceasta.

Faptul că o persoană înțelege să cumpere un bun aflat în acel moment în litigiu nu atestă în orice situație reaua-credință a cumpărătorului, cum arată judecătorul fondului, pentru că, după cum s-a dovedit, dreptul de proprietate asupra bunului al societății vânzătoare s-a consolidat, fiind transmis în mod valabil terțului subdobânditor SC M.T. SRL. Deși au fost inițiate demersurile specifice pe temeiul legii noi, reclamanta a înțeles să sesizeze ulterior instanța cu o acțiune în revendicare clasică, pentru a pretinde compararea titlurilor, urmărind în această modalitate să înlăture titlurile constituite pe cel al statului, fără a pretinde și obține nulitatea titlului societății apelante și nesocotind în acest mod aplicarea principiului electa una via.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.S., iar în dezvoltarea criticilor formulate, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat următoarele; Decizia recurată este netemeinică și nelegală, întrucât s-a pornit de la ideea că prin Deciziile nr. XX/2007 și nr. 33/2008 ale Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înlăturat fără echivoc dreptul reclamantei de a formula o acțiune în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., dacă aceasta a formulat notificare și a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar și în ipoteza de față, în care, prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, acesteia nu i s-a restituit nici imobilul în natură și nici în echivalent.

În motivarea deciziei, s-a menționat că respingerea ca inadmisibilă în orice situație a acțiunii în revendicare nu ar echivala cu o încălcare flagrantă a respectării liberului acces la justiție, deși în dispozitivul deciziei recurate nu s-a făcut precizarea dacă acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată. De asemenea, s-a mai arătat că, trecând peste dreptul constituțional privitor la liberal acces la justiție, acest principiu este consacrat și prin art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și că decizia recurată este nelegală și pentru că reclamanta posedă un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă, cu motivarea că este inadmisibilă, întrucât normele convenționale prevalează față de dispozițiile Deciziilor nr. 33/2008 și nr. XX/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

Ulterior, peste termenul legal de motivare a recursului, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., la 7 noiembrie 2012, deci tardiv, reclamanta N.S. a completat criticile formulate împotriva deciziei recurate, fără ca prin acestea să se invoce motive de ordine publică, astfel că sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării lor. De altfel, cu privire la aceste critici formulate de reclamantă peste termenul legal, apărătorul reclamantei, cu ocazia dezbaterilor, le-a calificat note scrise. În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de reclamantă, invocată de intimata pârâtă SC M.T. SRL prin întâmpinare, pentru neindicarea unor motive de nelegalitate, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință, pentru cele ce succed: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: a) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Or, cererea de recurs formulată de reclamantă cuprinde motivul de nelegalitate pe care aceasta se întemeiază, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dezvoltarea sa. Prin urmare, instanța, analizând recursul declarat de recurenta reclamantă, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele; Obiectul acțiunii deduse judecății la prima instanță îl constituie acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, prin naționalizare.

În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiu pe fond, în sensul că a admis în parte acțiunea având ca obiect revendicarea imobiliară, iar instanța de apel, prin decizia recurată, a admis apelul declarat de pârâți, a schimbat în parte sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea reclamantei față de pârâții Orașul Eforie și SC M.T. SRL, a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor deduse judecății.

Potrivit art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Față de aceste dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G.

nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002. În speță, așa cum s-a arătat mai sus, pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanta a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin decizia emisă în baza acestui act normativ, ce a fost supusă controlului jurisdicțional, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă. Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume "Specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În acest sens, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, "potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale". Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care aceasta din urmă are aplicabilitate. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține, că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv. Astfel, Înalta Curte, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau principiului securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vederea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009, parag.

23, etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag.

29, etc). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010), către reclamant, care în dovedirea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu a invocat titlul originar al autorului său. Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare.

Referitor la preferabilitatea titlurilor pârâților SC M.T. SRL și Orașul Eforie, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică titlurile de proprietate, consolidate prin neatacarea lor înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare, reclamanta, care nu deține un "bun actual", potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la imobilul în litigiu nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă potrivit cărora instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate. Pentru considerentele expuse, instanța va respinge excepția nulității recursului, iar în baza art. 312 (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă SC M.T. SRL. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva Deciziei nr. 42/C din 12 martie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013. Procesat de GGC - NN