ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1052/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1052/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4943 din 4 octombrie

2011, Tribunalul Constanța a respins excepția calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâtului Orașul Eforie, prin primar, ca

nefondate; a respins acțiunea reclamantei N.S., în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul local al orașului Eforie, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără capacitate de folosință; a respins cererea de intervenție accesorie

formulată de intervenienta SC M.T. SRL ca fiind lipsită de interes și a admis

acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții Orașul Eforie, prin primar și

SC M.T. SRL.

Societatea pârâtă a

fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în Eforie Nord, str. O., compus din teren în suprafață de 385

mp și construcție Hotel P., St+P+3E, cu nr. cadastral aaa, înscris în CF nr.

xxx a localității Eforie.

Pârâtul Orașul Eforie

a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în Eforie Nord, str. O., compus din teren în suprafață de

482,63 mp, reprezentând diferența dintre suprafața totală de 867,63 mp

determinată prin aliniamentele de punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 și 8, și cea de

385 mp arătată mai sus, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză

întocmit de ing. M.V.

A fost respinsă

acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.

Pârâții Orașul Eforie

și SC M.T. SRL au fost obligați să plătească reclamantei suma de 2.100 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5925/1935, P.I. a cumpărat suprafața de

867,63 mp situată în comuna Eforie, județul Constanța, pe care a edificat o

construcție denumită Vila M., ce a fost ocupată în anul 1941 de trupele germane

și care, în anul 1948, a fost preluată de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale.

Imobilul teren în suprafață de 867,63 mp și construcție - Vila M. - au fost

naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din

certificatul nr. 6517/1996.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. vv/1963 și a certificatului de calitate de

legatar universal nr. bb/1999, rectificat prin procesul-verbal din 20 iulie

2000, unica moștenitoare a defunctului P.I. este reclamanta, în calitate de

legatară universală.

Reclamanta a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la întregul imobil, emițându-se

de către pârâta SC E. SA (actuala SC T.H.R. M.N. SA) Decizia nr. 626 din 14

septembrie 2001, prin care s-a respins notificarea.

Prin Sentința civilă

nr. 392/2003, Tribunalul Constanța a admis în parte contestația reclamantei, a

anulat Decizia nr. 626/2001, a obligat pârâta SC E. SA să facă contestatoarei o

ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului și a

respins cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. și a Statului Român.

Prin Decizia nr.

91/C/2003, Curtea de Apel Constanța a admis apelul pârâtei SC E. SA, a schimbat

în parte Sentința civilă nr. 392/2003, în sensul că a înlăturat obligația de a

face oferta prin echivalent și a menținut restul dispozițiilor. Recursul

declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 91/2003 a Curții de Apel

Constanța s-a perimat, constatarea perimării făcându-se de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9336/2006.

Au fost înlăturate

susținerile pârâților referitoare la faptul că Hotelul P. nu este aceeași

clădire cu cea care a fost preluată de către stat, anume Vila M., instanța

arătând că din procesul-verbal nr. 2807/1948 încheiat între delegatul

Prefecturii jud. Constanța și delegații Casei Centrale a Asigurărilor Sociale

cu ocazia predării-primirii Vilei M. rezultă că aceasta era o construcție tip

S+P+3E, în care la etajul 3 numărul de camere era mai mic.

Aceste date au fost

coroborate cu expertiza tehnică efectuată în cauză de ing. C.M., P.N. și N.D.,

care a stabilit că Hotelul P. are compunerea S+P+3E, în care subsolul este

parțial, iar etajul 3 mai scurt decât celelalte 2, construcția având o vechime

de 72 - 74 ani, perioada de executare a acesteia stabilindu-se între anii 1936

- 1940.

A fost totodată

înlăturată susținerea pârâților potrivit căreia reclamanta nu a făcut dovada

proprietății autorului său asupra construcției Vila M. Instanța a avut în

vedere că deși la dosar nu există o autorizație de construire referitoare la

acest imobil, el a fost edificat în perioada 1936 - 1940, când nu era

obligatorie emiterea unui asemenea act, impus abia după intrarea în vigoare a

Decretului nr. 221/1950 și doar pentru anumite localități.

Judecătorul fondului

a făcut trimitere la documentele ce atestă înscrierea autorului reclamantei ca

proprietar al acestei construcții, dar și la prezumția dedusă din dispozițiile

art. 492 C. civ.

În ceea ce privește

modalitatea de preluare a imobilului, instanța de fond a arătat că prin

aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a realizat o privare a autorului reclamantei

de dreptul său de proprietate fără nici o indemnizație, fapt contrar dispozițiilor

Constituției din 1948 și ale art. 480 C. civ. Mai mult, actul normativ de

preluare, Decretul nr. 92/1950, a fost declarat ca fiind abuziv prin Legea nr.

10/2001.

În legătură cu

apărările pârâtei SC M.T. SRL privind trecerea imobilului-teren și construcție

în proprietatea statului în mod valabil, astfel cum a stabilit curtea de apel

în Decizia nr. 91/C/2003, bunul intrând în mod corect și valabil ulterior în

patrimoniul vânzătoarei SC T.H.R. M.N. SA, instanța de fond le-a considerat ca

fiind pertinente în raport de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

și a apreciat că hotărârea judecătorească menționată face ca problema

valabilității titlului statului asupra imobilului preluat abuziv să nu mai fie

pusă în discuție pentru a doua oară.

În speță, însă, a

arătat instanța de fond, se pune problema comparării titlurilor, acestea

provenind de la autori diferiți, iar în legătură cu modalitatea de transmitere

a imobilului ulterior preluării lui de către stat, s-a reținut că acesta a fost

dat inițial în administrarea întreprinderii de Hoteluri și Restaurante E., care

a suferit o reorganizare în baza Legii nr. 15/1990, înființându-se, conform

H.G. nr. 1041/1990, SC E. SA, imobilul construcție Hotel P. trecând în

patrimoniul acesteia.

Prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria qqq nr. ccc/1999,

terenul în suprafață de 385,47 mp a fost atestat ca fiind proprietatea

exclusivă a acestei societăți.

Pârâtul Orașul Eforie

a dobândit terenul în suprafață de 482,63 mp în baza dispozițiilor Legii nr.

18/1991, iar pârâta SC M.T. SRL a dobândit imobilul format din teren de 385 mp

și construcție - Hotel P., prin cumpărare de la SC T.H.R. M.N. SA (fosta SC E.

SA) în baza contractului de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2009.

Tribunalul a stabilit

astfel, pe baza probelor administrate, că ambele părți prezintă titluri de

proprietate asupra aceluiași imobil, motiv pentru care urmează a se stabili

care este verus dominus.

Pornind de la aceste

premise, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

5925/1935 al autorului reclamantei, care a fost și transcris în registrul de

inscripțiuni și transcripțiuni sub nr. 1932 din 9 aprilie 1935, este mai vechi

și mai bine caracterizat decât titlul autorului pârâtului Orașul Eforie (în

speță statul), care nici nu a efectuat operațiunile de publicitate spre

opozabilitate.

În raport cu titlul

societății pârâte, instanța de fond a reținut că aceasta a dobândit dreptul de

proprietate prin cumpărare de la SC T.H.R. M.N. SA, iar în compararea de

titluri urmează a fi aplicate aceleași criterii, anume cel al publicității și

al datei dobândirii proprietății.

Instanța de fond a

făcut trimitere la problema conflictului de interese legitime dintre adevăratul

proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului imobil preluat de

stat, arătând că în jurisprudență s-a statuat constant asupra preferabilității

celui din urmă, această prevalență impunându-se ca urmare a necesității

asigurării securității circuitului civil și a stabilității raporturilor

juridice, și că această soluție are suport în rațiuni de ordin pragmatic,

concretizate în principiul validității aparenței în drept - principiu ce se

regăsește în adagiul error communis facit jus.

Pentru a se aplica

acest principiu este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: eroarea

subdobânditorului cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie

să fie o eroare comună și invincibilă, iar buna-credință a subdobânditorului

trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă

acestuia.

În speță, nu este

îndeplinită cea de-a doua condiție, pârâta cumpărătoare nefiind de

bună-credință la momentul încheierii contractului, câtă vreme avea

reprezentarea faptului că nu tranzacționează cu adevăratul proprietar al bunului,

societatea pârâtă fiind înștiințată (astfel cum reiese din declarația de

martor), înainte de încheierea actului, că pentru imobil s-a formulat cerere de

restituire de către reclamantă. în antecontract, s-a specificat faptul că

promitentul cumpărător ia cunoștință de faptul că activul Hotel P. are un dosar

de revendicare pe rolul Tribunalului Constanța.

Prin urmare, s-a

negat faptul că societatea pârâtă are un bun în sensul Convenției ori o

speranță legitimă corelată cu o jurisprudență constantă, câtă vreme acestea

sunt recunoscute doar în favoarea subdobânditorilor de bună-credință.

Curtea de Apel

Constanța, secția I Civilă, prin Decizia nr. 42/C din 12 martie 2012, a admis

apelurile declarate de pârâții Orașul Eforie, prin primar, și de SC

"M.T." SRL; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că

a respins acțiunea reclamantei față de pârâții Orașul Eforie și SC

"M.T." SRL, a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată către reclamantă și a menținut restul

dispozițiilor sentinței apelate, reținând, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție - Secțiile Unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea

dreptului de opțiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință (Legea nr. 10/2001) și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, deoarece o asemenea viziune

ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și

legea generală.

În egală măsură, s-au

reiterat considerațiile făcute prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, care au

statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare, dreptul

comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate abuziv

de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reținându-se că,

de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele

care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita ulterior acțiuni

în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța supremă a

stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiție și

a dreptului reclamantului de a se adresa unei instanțe, consacrate prin art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului, nu se poate susține în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în

orice situație - a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o

încălcare flagrantă a acestui drept.

Pe raționamentul

relevat de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că deși instanțele care au admis

acțiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat

exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, cu

nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale și cu încălcarea

principului specialia generalibus derogant, nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Curtea a avut în

vedere - în acest context - că după intrarea în vigoare a normei speciale în

materie, reclamanta pretins titulară a unui drept ce ar fi putut fi recunoscut

și valorificat în reglementarea anterioară, nu mai putea apela la construcția

juridică a clasicei acțiuni în revendicare fondate pe dispozițiile art. 480 C.

civ., pretinzând să i se compare titlul cu cel al pârâților după ce în prealabil

uzase fără succes de prevederile Legii nr. 10/2001.

Reglementând un cadru

juridic nou pentru pretențiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate

abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a

părăsit norma generală pentru acest tip de spețe, fiind mai presus de orice

îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este aceea ca această nouă

cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins să fie și

efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacție echitabilă

reclamantului, în măsura în care i se recunoaște existența dreptului subiectiv.

Privită din această

perspectivă, metoda comparării de titluri nu își mai găsește configurația sub

noua reglementare, iar din acest punct de vedere în mod greșit prima instanță a

aplicat tehnică juridică a definirii titlului cel mai vechi și mai bine

caracterizat al părților, în raport de titlul statului, ajungând să impute

statului lipsa formalităților de publicitate.

Procedând în acest

mod și având reflexul comparării titlurilor pentru a identifica pe verus

dominus, instanța de fond s-a aflat în dificultate când a pus problema

verificării titlului preferabil, stabilind în final că pârâtul Orașul Eforie nu

putea obține valabil bunul de la stat, iar pârâta SC M.T. SRL nu poate fi

considerată subdobânditor de bună-credință, luând în considerare declarația

unui martor care a afirmat că societatea a urmărit să cumpere imobilul de la

reclamantă și pe anumite prevederi ale contractului.

Judecătorul fondului

a ignorat faptul că în prezent societatea pârâtă are asupra bunului un titlu

valabil, în baza unui contract translativ de drepturi care nu a fost declarat

ca lovit de nulitate și care creează în patrimoniul acesteia un drept de

proprietate protejat la rândul său prin art. 1 din Protocolul I adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În realitate,

instanța de fond nu avea decât a verifica, în lumina dezlegării obligatorii

statuate, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sub un prim aspect, dacă

reclamanta se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, recunoscut printr-o hotărâre anterioară (astfel cum se

arată de altfel în cauza Atanasiu c. România, parag. 140 - 143), iar sub un al doilea

aspect, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea, ocrotit ori securității raporturilor

juridice.

Nu era din acest

punct de vedere lipsită de relevanță împrejurarea că, în speță, reclamanta N.S.

a inițiat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, contestând Decizia nr.

626 din 14 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, prin care s-a respins cererea de

restituire în natură a imobilului Hotel P. și a terenului de 867,6 mp, pe motiv

că imobilul intră sub incidența art. 27 din legea specială.

Această decizie a

fost inițial anulată, conform Sentinței civile nr. 32 din 24 martie 2003 a

Tribunalului Constanța, în sensul că unitatea deținătoare a fost obligată să

facă reclamantei o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii întregului imobil, iar prin Decizia civilă nr. 91C din 17 septembrie

2003 a Curții de Apel Constanța s-a admis apelul SC E. SA și a schimbat în

parte hotărârea, în sensul că a înlăturat obligația impusă pârâtei apelante.

Prin urmare, intimata reclamantă nu a obținut recunoașterea, mai înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a unui drept care să fie privit ca

"bun" în înțelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție, pentru a se legitima într-o veritabilă acțiune în revendicare

pornită asupra terțului subdobânditor.

În privința

existenței, în sensul arătat de Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unui drept de proprietate al

subdobânditorului de bună-credință, Curtea a reținut că acesta nu poate fi

ignorat și nici apreciat, astfel cum s-a arătat, în absența unui petit distinct

în nulitate, ca lipsit de orice efecte în planul raporturilor juridice.

Împrejurarea că

apelanta SC M.T. SRL are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție nu poate fi negată pe anumite prevederi contractuale

care ar induce conivența frauduloasă a părților contractante, ori pe declarația

testimonială a soției procuristului reclamantei, care nu poate fi considerată

ca obiectivă, dat fiind raportul juridic de mandat dintre soțul martorei și

reclamanta intimată, precum și pe teza probatorie afirmată, anume existența

unor discuții între reprezentanții societății și reclamanta N. pentru a

achiziționa imobilul direct de la aceasta.

Faptul că o persoană

înțelege să cumpere un bun aflat în acel moment în litigiu nu atestă în orice

situație reaua-credință a cumpărătorului, cum arată judecătorul fondului,

pentru că, după cum s-a dovedit, dreptul de proprietate asupra bunului al

societății vânzătoare s-a consolidat, fiind transmis în mod valabil terțului

subdobânditor SC M.T. SRL.

Deși au fost inițiate

demersurile specifice pe temeiul legii noi, reclamanta a înțeles să sesizeze

ulterior instanța cu o acțiune în revendicare clasică, pentru a pretinde

compararea titlurilor, urmărind în această modalitate să înlăture titlurile

constituite pe cel al statului, fără a pretinde și obține nulitatea titlului

societății apelante și nesocotind în acest mod aplicarea principiului electa

una via.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta N.S., iar în dezvoltarea criticilor

formulate, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat următoarele;

Decizia recurată este

netemeinică și nelegală, întrucât s-a pornit de la ideea că prin Deciziile nr.

XX/2007 și nr. 33/2008 ale Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost înlăturat fără echivoc dreptul reclamantei de a formula o

acțiune în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., dacă aceasta a formulat

notificare și a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar și în

ipoteza de față, în care, prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

acesteia nu i s-a restituit nici imobilul în natură și nici în echivalent.

În motivarea

deciziei, s-a menționat că respingerea ca inadmisibilă în orice situație a

acțiunii în revendicare nu ar echivala cu o încălcare flagrantă a respectării

liberului acces la justiție, deși în dispozitivul deciziei recurate nu s-a

făcut precizarea dacă acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă sau ca

neîntemeiată.

De asemenea, s-a mai

arătat că, trecând peste dreptul constituțional privitor la liberal acces la

justiție, acest principiu este consacrat și prin art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și că decizia

recurată este nelegală și pentru că reclamanta posedă un bun, în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, iar cererea de chemare în judecată

a fost respinsă, cu motivarea că este inadmisibilă, întrucât normele convenționale

prevalează față de dispozițiile Deciziilor nr. 33/2008 și nr. XX/2007,

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

Ulterior, peste

termenul legal de motivare a recursului, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., la

7 noiembrie 2012, deci tardiv, reclamanta N.S. a completat criticile formulate

împotriva deciziei recurate, fără ca prin acestea să se invoce motive de ordine

publică, astfel că sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării lor.

De altfel, cu privire

la aceste critici formulate de reclamantă peste termenul legal, apărătorul

reclamantei, cu ocazia dezbaterilor, le-a calificat note scrise.

În ceea ce privește

excepția nulității recursului declarat de reclamantă, invocată de intimata

pârâtă SC M.T. SRL prin întâmpinare, pentru neindicarea unor motive de

nelegalitate, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă în

consecință, pentru cele ce succed:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, următoarele mențiuni: a) motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Or, cererea de recurs

formulată de reclamantă cuprinde motivul de nelegalitate pe care aceasta se

întemeiază, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dezvoltarea sa.

Prin urmare,

instanța, analizând recursul declarat de recurenta reclamantă, întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele;

Obiectul acțiunii

deduse judecății la prima instanță îl constituie acțiunea în revendicare, pe

dreptul comun, a imobilului în litigiu, ce a fost preluat de stat abuziv, în

baza Decretului nr. 92/1950, prin naționalizare.

În drept, acțiunea

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Instanța de fond a

respins excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiu pe fond, în

sensul că a admis în parte acțiunea având ca obiect revendicarea imobiliară,

iar instanța de apel, prin decizia recurată, a admis apelul declarat de pârâți,

a schimbat în parte sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea

reclamantei față de pârâții Orașul Eforie și SC M.T. SRL, a înlăturat

dispoziția privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, pronunțându-se

asupra fondului pretențiilor deduse judecății.

Potrivit art. 6 (2)

din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație".

Față de aceste

dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile

preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi,

care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod

abuziv, în sensul legii.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de

reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării

în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin

O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.

În speță, așa cum s-a

arătat mai sus, pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu,

reclamanta a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin decizia

emisă în baza acestui act normativ, ce a fost supusă controlului jurisdicțional,

a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume

"Specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în

situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt

incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea

specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În acest sens,

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii vizând chiar problema

în discuție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a

stabilit, în urma admiterii recursului, că, "potrivit principiului enunțat

mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii

speciale".

Cu toate aceste,

acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

situație în care aceasta din urmă are aplicabilitate.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la

rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în

același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență

constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține, că decizia

dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de

titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali

proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte,

prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a reținut că

este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau principiului securității

raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește

noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât

bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul

actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești

definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de

proprietate (a se vederea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva

României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005,

cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva

României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009,

parag. 23, etc).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția

și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului

din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și

Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului

din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag. 29, etc).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar cauza

Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin

care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu

pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului

din 12 octombrie 2010), către reclamant, care în dovedirea dreptului său de

proprietate asupra imobilului în litigiu a invocat titlul originar al autorului

său.

Față de aceste

considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare.

Referitor la

preferabilitatea titlurilor pârâților SC M.T. SRL și Orașul Eforie, se constată

că, într-adevăr, aceștia justifică titlurile de proprietate, consolidate prin

neatacarea lor înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce

pot fi opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că

legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea

unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a

raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții

Europene.

Prin urmare,

reclamanta, care nu deține un "bun actual", potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la imobilul în litigiu nu are

un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv

pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și

în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor

arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de

considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă potrivit

cărora instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile

Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt

nefondate.

Pentru considerentele

expuse, instanța va respinge excepția nulității recursului, iar în baza art.

312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta N.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimata pârâtă SC M.T. SRL.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva Deciziei nr. 42/C din 12 martie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN