ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5553/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5553/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată formulată la 4 mai 2008, reclamanții G.D. și G.I.D. au

solicitat – cu evocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 – obligarea pârâților

Statului Român, Consiliul Local Eforie, Primarul Orașului Eforie și Orașul Eforie

la contravaloarea terenului în suprafață de 300 mp (parcela 21 din parcelarea T.T.)

în temeiul art. 480 C. civ. și al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și respectiv

art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

apreciind că nerestituirea terenului în absența oricăror despăgubiri, reprezintă

o ingerință în dreptul reclamanților cu privire la bunul arătat.

S-a arătat că

reclamanții au adresat notificare Primarului Orașului Eforie pentru acest

imobil ce a aparținut autoarei lor, B.M., iar prin dispoziția nr. 610/2002 a

fost respinsă cererea de restituire în natură, constatându-se că această măsură

reparatorie este imposibilă. Autoritatea locală a propus însă plata

echivalentului bănesc de 15.000 dolari S.U.A. (25 dolari S.U.A./mp).

Reclamanții au

contestat această dispoziție, întrucât au apreciat că este posibilă măsura

prevalentă a atribuirii unui bun în compensare, iar prin sentința civilă nr. 1464

din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța a fost admisă contestația,

dispunându-se conform solicitării lor atribuirea în compensare a unei suprafețe

de teren de 300 mp, cu caracteristici similare terenului situat în Eforie Sud,

fostul lot 21. Soluția a rămas irevocabilă.

În procedura

executării acestei hotărâri, prin Hotărârea de Consiliu Local al orașului

Eforie nr. 430 din 29 noiembrie 2006 s-a dispus atribuirea către reclamanți a

unui teren în compensare (loturile 30 și 31 din parcelarea PUZ – cartier de

locuințe), însă actul administrativ a fost contestat în procedura prevăzută de

Legea nr. 554/2004 și anulat conform sentinței civile nr. 712 din 28 februarie 2008

a Tribunalului Constanța - Secția contencios administrativ și fiscal (dosar nr.

4620/118/2007), pe considerentul că terenul conferit în compensare nu are

caracteristici similare celui imposibil a fi atribuit în natură. Soluția a rămas

irevocabilă.

Reclamanții din

prezenta cauză au susținut că, din moment ce titlul lor nu a fost pus în

executare până la momentul sesizării instanței, le este încălcat dreptul de

proprietate și este adusă atingere principiilor ce decurg din art. 1 din Protocolul

1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, existând premisele transformării creanței de restituire într-una

în despăgubire, impusă deopotrivă statului și autorităților locale culpabile. Temeiul

de drept invocat de reclamanți vizează dispozițiile art. 480 C. civ., ale Legii

nr. 10/2001 și respectiv dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel prin sentința

civilă nr. 1009 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Orașului Eforie, Consiliului

Local și Primarului orașului Eforie, și pe cale de consecință s-a admis

acțiunea reclamanților,fiind obligați pârâții la plata echivalentului în lei,

la data plății, a sumei de 90.000 euro cu titlul de despăgubiri.

Prima instanță a

evaluat situația de fapt din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. (cauza

Dumitrescu C. României, 2008; cauza Viașu c. României 2008) și a apreciat că

prejudiciul pentru lipsa oricărei despăgubiri trebuie să se raporteze la

valoarea de circulație stabilită pentru terenul imposibil a fi restituit în

natură în cauza de contencios administrativ – respectiv, 90.000 euro în

evaluarea expertizei B.

Prin decizia civilă nr.

381/C din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța au fost admise

apelurile formulate de pârâți, fiind schimbată în parte hotărârea primei

instanțe și stabilindu-se că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Primarul Orașului Eforie a fost

obligat să înainteze propunere de despăgubiri către Comisia Centrală, potrivit

legii speciale.

În apel s-a avut în

vedere că pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor

de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost instituit un sistem

unitar prin procedura consacrată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

derogatorie de la dreptul comun.

Că așa cum s-a arătat

în jurisprudența C.E.D.O. și chiar în hotărârea pilot din 2010 în cauza M.

Atanasiu ș.a. contra României, în situația unor modificări fundamentale ale

sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un

regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii

politice, juridice și economice a statului, adoptarea unor legi economice și

sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăți, nu poate

asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află

numeroasele persoane în cauză. De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o

compensație parțială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”,

precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială

putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală.

Instanța de apel a

arătat că aplicarea acestor principii la situația concretă a reclamanților

impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul

despăgubirilor bănești nu constituie o nouă nedreptate disproporționată, în

condițiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic și

economic din România și de situația finanțelor țării.

Prin decizia civilă nr.

5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I

civilă a fost admis recursul reclamanților, s-a casat decizia Curții de Apel,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel prin decizia

de casare s-a statuat că finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea

acțiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâți la contravaloarea terenului

imposibil de restituit în natură și nu modalitatea în care se impune a fi

reparat prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsirea acestora de suprafața de

300 mp ce formează lotul nr 21 din parcelarea T.T. și pentru care prima

instanță a dispus efectuarea unei expertize tehnice, necontestată de

reclamanți.

S-a mai reținut că

instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300

mp, lot 21 din parcelarea T.T., deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest

sens, respectiv sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, și că procedând

în acest mod instanța de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal

obiectul cererii deduse judecății încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății.

Instanța de casare a

mai statuat că obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la

compensare, în natură, obținut pe calea Legii nr. 10/2001, într-un drept de

creanță și că trimiterea spre rejudecare se impunea pentru soluționarea

apelurilor în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

În rejudecare prin

decizia nr. 17 din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța s-au admis

apelurile, s-a schimbat în tot hotărârea instanței de fond în sensul admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și respingerii

acțiunii față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, fiind respinsă acțiunea reclamantei împotriva

pârâților orașul Eforie, Consiliul local și Primarul orașului Eforie, ca

nefondată.

Astfel instanța în

rejudecare a reținut următoarele:

Potrivit art. 1073 C.

civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației,

dreptul la dezdăunare născându-se în ipoteza imposibilității executării ei.

Doctrina consfințește

așadar, în acord cu voința legiuitorului, că executarea obligației prin

echivalent constituie o excepție de la regula executării în natură, cele două

modalități de îndeplinire a obligației nefiind conjuncte sau alternative, dacă

titlul nu le conferă această calitate.

Atât în jurisprudență

cât și în literatura juridică s-a statuat asupra faptului că nici un debitor nu

se va putea sustrage de la obligația ce îi incumbă, oferind creditorului,

contrar voinței acestuia, echivalentul a ceea ce are de executat.

Tot doctrina arată că

despăgubirile pe care le-ar putea pretinde creditorul în caz de neexecutare

trebuie raportate la disp. art. 1082 C. civ. (respectiv, dovada unui prejudiciu

ca urmare a faptei ilicite a debitorului), executarea indirectă, prin

echivalent, a obligațiilor fiind însă subsidiară atât executării directe, cât

și eventualelor despăgubiri ce ar putea fi pretinse în caz de neexecutare

culpabilă.

Pornind de la aceste

considerații preliminare, instanța a reținut că în cauză primarul a propus,

prin dispoziția nr. 610 din 22 august 2002, acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent constând în despăgubiri cuantificate la 25 dolari S.U.A./mp, în

considerarea imposibilității atribuirii în natură a imobilului ce a aparținut

autoarei reclamanților (lotul 21 din planul de parcelare T.T., în suprafață de

300 mp, situat în Eforie Sud).

Persoanele

îndreptățite nu au contestat împrejurarea că bunul pentru care s-a depus

notificarea nu este susceptibil de restituire în natură, însă au refuzat

soluția prefigurată prin dispoziția Primarului, contestând-o în instanță și

solicitând atribuirea unui teren în compensare. Prin sentința civilă nr. 1464

din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța, pronunțată în dosarul nr. 4579/2002,

această pretenție a fost admisă, reținându-se în considerente că autoritățile

pârâte sunt de acord să acorde teren în compensare, după inventarierea

terenurilor rămase disponibile.

Rămânând irevocabilă,

această statuare a impus autorităților locale obligația executării întocmai a

dispozitivului hotărârii, prin atribuirea către reclamanți a unei suprafețe de

teren în compensare, cu caracteristici similare terenului imposibil a fi

restituit în natură.

Prin urmare,instanța a

reținut că titlul executoriu nu a stabilit o obligație de executare

alternativă, în acord cu prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

ci dimpotrivă, una clară de realizare a dreptului prin echivalent, apreciată

prin hotărârea irevocabilă, ca fiind posibil de executat.

Această hotărâre,

intrată în puterea lucrului judecat, a fost pronunțată așadar în considerarea

dreptului de opțiune conferit de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

persoanei îndreptățite cât privește alegerea modalității de reparație, anume,

compensarea prin bunuri și servicii în echivalent valoric ori despăgubiri bănești.

Hotărârea a tranșat

modalitatea de obținere de către reclamanți a unei satisfacții echitabile în

procedura legii speciale, lămurind că executarea prin echivalent este posibilă

în acest caz, dar ținând efectiv de finalizarea operațiunilor de identificare,

inventariere și evaluare a bunurilor ce ar putea face obiectul compensării.

Astfel fiind,

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a relevat că, într-o atare

situație, debitorul obligației de a da nu se poate sustrage de la executare

prin manevre care implică faptul personal, prin înlocuirea dispozitivului

hotărârii ce se execută cu o nouă decizie a autorității locale care nu își

găsește fundamentul în titlu; că în raport de dispozițiile art. 371

1

C. proc. civ., debitorul unei asemenea obligații este răspunzător de asigurarea

mijloacelor necesare punerii în executare a titlului.

S-a reținut astfel

că, dacă debitorului nu îi este deschisă posibilitatea modificării unilaterale

a obligației statuate prin titlul executoriu, în realitate nici creditorul nu

va putea pretinde debitorului său echivalentul obligației neexecutate, atunci

când este posibil ca ea să fie îndeplinită întocmai titlului.

A pretinde, pe

rațiuni legate de oportunitate și de beneficiu financiar, echivalentul valoric

al bunului după ce în prealabil s-a contestat în instanță aceeași măsură

propusă de unitatea deținătoare, înseamnă o nesocotire – de această dată – de

către creditor, a naturii obligației impuse debitorului său, ceea ce legea nu

permite.

În cauză, așa cum s-a

arătat și în decizia de casare nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, reclamanții au sesizat tribunalul cu o cerere vizând

obligarea pârâților la contravaloarea terenului imposibil de restituit în

natură, nu despăgubiri pentru perioada îndelungată de neexecutare și

cuantificate prin raportare la pierderile suportate în acest sens.

Or, în aceste

condiții, (așa cum a arătat instanța supremă) trimiterea la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 viza o altă modalitate de executare decât cea dispusă

irevocabil prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului

Constanța, care nu respecta nici principiul disponibilității consacrat prin art.

129 alin. (6) C. proc. civ. și nici puterea lucrului judecat derivând din

titlul neexecutat.

Cum, în rejudecare

s-a dovedit, prin probele administrate, că Orașul Eforie are bunuri imobile ce

ar putea fi atribuite în echivalent (adresele 737 din 09 ianuarie 2013 și nr. 7001

din 22 ianuarie 2013), este fără dubiu că executarea întocmai a titlului este

posibilă, reclamanții urmând să conteste, în procedurile legale, o eventuală

îndeplinire a obligației neconformă titlului.

Nu vor putea, însă,

așa cum au solicitat în cauză, obligarea directă a Orașului Eforie, Primarului

și Consiliului Local la plata contravalorii terenului imposibil a fi restituit

în natură – ipoteză posibilă până la modificarea Legii nr. 10/2001 prin Titlul

I al Legii nr. 247/2005, pusă în practică prin dispoziția nr. 610/2002, dar

înlăturată irevocabil prin sentința nr. 1464/2003 a Tribunalului Constanța.

În raport de toate

aceste considerente, instanța de apel a reținut că soluția pronunțată în primă

instanță nu este în acord cu dispozițiile legale enunțate.

Este real că printr-o

serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a

apreciat că întârzierea deliberată a autorităților în a pune în executare

titlul face derizorie garanția unui proces echitabil pentru justițiabilul ce

așteaptă o satisfacție în procesul judiciar. Aceeași viziune se regăsește și în

jurisprudența națională, etapa executării fiind privită ca parte integrantă a

procesului civil, cu toate garanțiile procesuale ce decurg din aceasta.

În cauză, însă,

reclamanții nu au pretins despăgubiri pentru neîndeplinirea exactă a obligației

statuate prin titlu, deși există o jurisprudență constantă și relevantă în

acest sens, prin hotărâri irevocabile pronunțate inclusiv de către instanța

supremă. S-a reținut astfel că intimații au cerut direct schimbarea naturii

obligației și plata unei sume de 90.000 euro rezultată din hotărârea pronunțată

în contencios administrativ la 28 februarie 2008, alegând prin urmare în mod

unilateral o altă modalitate de punere în aplicare a titlului, precum și

cuantumul despăgubirii, stabilit în raport de o anume circumstanță temporală.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții G.D. și G.I.D.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că

instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivele de apel decât parțial,

fără a face referire la temeiurile de drept invocate și la obiectul dedus

judecății, astfel cum a fost identificat și stabilit prin decizia de casare a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținându-se astfel încălcarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Se susține astfel că,

în condițiile în care terenul este imposibil de restituit, imposibilitate ce

există și în ce privește măsura compensării, s-a apreciat greșit că ar exista

posibilitatea executării hotărârii prin acordarea unui teren în compensare.

Din această

perspectivă se învederează că cererea lor de obligare a pârâților la

contravaloarea terenului este admisibilă, sens în care se invocată

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care instanța de apel ar

fi ignorat-o.

O altă critică

vizează neexaminarea motivului de apel cu privire la cuantumul despăgubirii

acordate, cu atât mai mult cu cât pârâții orașul Eforie, Consiliul local Eforie

și Primarul orașului, au fost de acord cu valoarea stabilită de instanța de

fond în baza unei expertize efectuate în alt proces, respectiv cu valoarea de

90.000 euro.

Reclamanții au mai

arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că Statul Român nu are

calitatea procesuală pasivă, în condițiile în care speța nu se încadrează în

ipotezele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.

27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite.

Din perspectiva celor

expuse, reclamanții solicită în principal

modificarea

soluției pronunțate de instanța de apel în sensul

respingerii apelurilor

declarate și pe cale de consecință menținerea soluției instanței de fond.

În

subsidiar, reclamanții solicită modificarea sentinței

tribunalului numai

cu privire la cuantumul sumei la care urmează să fie obligați pârâții,

respectiv 87.600 euro, așa cum a fost stabilită de expertiza efectuată de S.T.

Reclamanții mai

solicită ca în măsura în măsura care instanța va reține că Statul Român nu are

calitate procesuală pasivă și se va menține soluția instanței de apel cu

privire la această pârâtă, să se dispună modificarea hotărârii instanței de

apel în sensul respingerii apelului declarat de Primarul orașului Eforie,

orașul Eforie și Consiliul local Eforie.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia de

casare nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță din 4 mai 2009,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților la contravaloarea terenului ce se

dovedește a fi imposibil de restituit în compensare și că în drept reclamanții

au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., dispozițiile Legii nr 10/2001 și

încălcarea art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel prin decizia

de casare s-a statuat ( cu putere obligatorie pentru instanță în rejudecare în

condițiile art. 315 C. proc. civ.), că finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea

acțiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâți la contravaloarea terenului

imposibil de restituit în natură și nu modalitatea în care se impune a fi

reparat prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsirea acestora de suprafața de

300 mp ce formează lotul nr. 21 din parcelarea T.T.

S-a mai reținut că

instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300

mp, lot 21 din parcelarea T.T., deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest

sens, respectiv sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 și că procedând

în acest mod, instanța de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal obiectul

cererii deduse judecății încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății.

Instanța de casare a

mai statuat că obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la

compensare, în natură, obținut pe calea Legii nr .10/2001, într-un drept de

creanță.

Față de dispozițiile

obligatorii ale deciziei de casare, este de reținut că obiectul acțiunii

formulate de reclamanți îl constituie plata contravalorii imobilului imposibil

de restituit în natură, iar temeiul de drept al acțiunii îl constituie

dispozițiile art. 480 C. civ., temei invocat în acțiunea introductivă, or, în

aceste limite instanța de apel a examinat cauza în rejudecare, conformându-se

deciziei de casare, motiv pentru care sunt nefondate susținerile recurenților

legate de încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

De asemenea față de

obiectul dedus judecății și în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanți

(art. 480 C. civ.) este de reținut că problema de drept care se pune în prezenta

cauză, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în

justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri

de drept decât cele deschise de legea specială.

Or, această problemă

a fost dezlegată prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii,

obligatorie pentru instanță potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Prin decizia sus

evocată s-a stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor

bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, și imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, și respectiv ale art. 13 din Convenție.

S-a reținut astfel că

raționamentul în justificarea acestei soluții este identic cu cel cuprins în

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile

Unite.

Prin această decizie

a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cauză se

analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială. Este așadar evidentă

similitudinea

problemei de drept în discuție, singura deosebire

constând în privința

măsurii reparatorii solicitate.

Prin

decizia sus evocată s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia

generalibus derogant”, concursul

dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut

expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu

se poate susține, fără a încălca principiul „specialia generalibus derogant,”

că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că

jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor

legislative pe care le

găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a

reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât

posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de

drept la care se referă măsurile de aplicare a

acestei soluții.

Incertitudinea

(fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de

autorități) este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de

modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de

stabilire și acordare

a

acestora.

Astfel, potrivit art.

1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit

acestei legi cu

soluționarea notificării, cu acordul

persoanei

îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005,

se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia

Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor

care, pe

baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei

reprezentând titlul de

despăgubire.

În

ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul

de analiză al instanței de

contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că

parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este

compatibilă cu

limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit în

hotărârea - pilot pronunțată în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudență, că în

ceea ce privește adoptarea măsurilor respective pentru bunurile preluate în mod

abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură, sau

aplicarea de măsuri reparatorii.

Astfel, raportat la

considerentele Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în

interesul legii, față de aplicarea cu prioritate a legii speciale în concurs cu

dreptul comun, conform principiului

„specialia

generalibus derogant”,

în condițiile în care imobilul din litigiu face

parte din categoria imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar

acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, reclamanții nu

au posibilitatea folosirii căii de drept comun pentru obținerea de despăgubiri

bănești pentru imobilul ce intră sub incidența legii noi.

Din această

perspectivă și raportat la problema de drept ce se pune în cauză, față de

obiectul dedus judecății, sunt nefondate criticile legate de examinarea doar

parțială a motivelor de apel.

Nefondate sunt și

criticile legate de ignorarea jurisprudenței CEDO în materie, raportat tot la Decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel în

considerentele deciziei sus evocate au fost reținute următoarele:

„De fapt cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii – pilot pronunțate în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României rezidă din faptul că Statul

Român nu a pus la

punct un mecanism apt să

asigure despăgubirea persoanelor

îndreptățite într-un termen rezonabil,

deoarece CEDO nu a constatat că soluțiile

legislative

adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul

Proprietatea

instituit prin Legea nr. 247/2005 nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare sau ignorare a jurisprudenței CEDO după

pronunțarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din

moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să

garanteze prestația efectivă a dispozițiilor enunțate de art. 6 paragraful 1 și

respectiv art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare, cu prezenta cauză, conform principiilor

consacrate de Convenție.

În hotărârea – pilot

sus evocată, CEDO a statuat (în paragraful 233) că „statului pârât trebuie să i

se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să

garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile

de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare și că „punerea în

balanță a dispozițiilor cauzei și a câștigurilor și pierderilor diferitelor

persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului

juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită

presupunând intervenția diverselor autorități interne”.

De altfel, chiar

dacă, în situația existenței unei decizii sau a unei dispoziții administrative,

ori a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a

stabilit dreptul de despăgubiri, părțile se pot prevala de existența „unui bun”

în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii

patrimoniale” astfel stabilite.

Or, este de reținut

că mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din

Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pilot sus evocată, presupune tocmai

stabilirea unei sistem eficient și previzibil de executare într-un timp

rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor

judecătorești irevocabile”.

Din perspectiva celor

expuse, în condițiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria

imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost

introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, este de reținut că procedura

legii speciale de reparație, este obligatoriu de urmat în ce privește obținerea

măsurilor reparatorii, motiv pentru care reclamanții nu își pot valorifica

pretențiile referitor la imobilul din litigiu, pe calea dreptului comun.

Ca atare, acțiunea în

despăgubiri bănești promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, potrivit statuărilor obligatorii

din Decizia nr. 27/2001 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de

Casație și Justiție Secțiile Unite.

Din perspectiva celor

expuse, a obligativității statuărilor din decizia sus evocată dată în recurs în

interesul legii, raportat la obiectul dedus judecății și la temeiul de drept

invocat art. 480 C. civ., celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.

Astfel nefiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.D. și G.I.D. împotriva deciziei

civile nr. 17 C din 25 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

Secția I Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2013.