ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5553/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la 4 mai 2008, reclamanții G.D. și G.I.D. au solicitat – cu evocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 – obligarea pârâților Statului Român, Consiliul Local Eforie, Primarul Orașului Eforie și Orașul Eforie la contravaloarea terenului în suprafață de 300 mp (parcela 21 din parcelarea T.T.) în temeiul art. 480 C. civ. și al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și respectiv art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că nerestituirea terenului în absența oricăror despăgubiri, reprezintă o ingerință în dreptul reclamanților cu privire la bunul arătat. S-a arătat că reclamanții au adresat notificare Primarului Orașului Eforie pentru acest imobil ce a aparținut autoarei lor, B.M., iar prin dispoziția nr. 610/2002 a fost respinsă cererea de restituire în natură, constatându-se că această măsură reparatorie este imposibilă.

Autoritatea locală a propus însă plata echivalentului bănesc de 15.000 dolari S.U.A. (25 dolari S.U.A./mp). Reclamanții au contestat această dispoziție, întrucât au apreciat că este posibilă măsura prevalentă a atribuirii unui bun în compensare, iar prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța a fost admisă contestația, dispunându-se conform solicitării lor atribuirea în compensare a unei suprafețe de teren de 300 mp, cu caracteristici similare terenului situat în Eforie Sud, fostul lot 21. Soluția a rămas irevocabilă.

În procedura executării acestei hotărâri, prin Hotărârea de Consiliu Local al orașului Eforie nr. 430 din 29 noiembrie 2006 s-a dispus atribuirea către reclamanți a unui teren în compensare (loturile 30 și 31 din parcelarea PUZ – cartier de locuințe), însă actul administrativ a fost contestat în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 și anulat conform sentinței civile nr. 712 din 28 februarie 2008 a Tribunalului Constanța - Secția contencios administrativ și fiscal (dosar nr. 4620/118/2007), pe considerentul că terenul conferit în compensare nu are caracteristici similare celui imposibil a fi atribuit în natură. Soluția a rămas irevocabilă.

Reclamanții din prezenta cauză au susținut că, din moment ce titlul lor nu a fost pus în executare până la momentul sesizării instanței, le este încălcat dreptul de proprietate și este adusă atingere principiilor ce decurg din art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, existând premisele transformării creanței de restituire într-una în despăgubire, impusă deopotrivă statului și autorităților locale culpabile. Temeiul de drept invocat de reclamanți vizează dispozițiile art. 480 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și respectiv dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel prin sentința civilă nr. 1009 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Orașului Eforie, Consiliului Local și Primarului orașului Eforie, și pe cale de consecință s-a admis acțiunea reclamanților,fiind obligați pârâții la plata echivalentului în lei, la data plății, a sumei de 90.000 euro cu titlul de despăgubiri. Prima instanță a evaluat situația de fapt din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

(cauza Dumitrescu C. României, 2008; cauza Viașu c. României 2008) și a apreciat că prejudiciul pentru lipsa oricărei despăgubiri trebuie să se raporteze la valoarea de circulație stabilită pentru terenul imposibil a fi restituit în natură în cauza de contencios administrativ – respectiv, 90.000 euro în evaluarea expertizei B. Prin decizia civilă nr. 381/C din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța au fost admise apelurile formulate de pârâți, fiind schimbată în parte hotărârea primei instanțe și stabilindu-se că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Primarul Orașului Eforie a fost obligat să înainteze propunere de despăgubiri către Comisia Centrală, potrivit legii speciale.

În apel s-a avut în vedere că pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost instituit un sistem unitar prin procedura consacrată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, derogatorie de la dreptul comun. Că așa cum s-a arătat în jurisprudența C.E.D.O. și chiar în hotărârea pilot din 2010 în cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăți, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză.

De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație parțială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală. Instanța de apel a arătat că aplicarea acestor principii la situația concretă a reclamanților impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor bănești nu constituie o nouă nedreptate disproporționată, în condițiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic și economic din România și de situația finanțelor țării.

Prin decizia civilă nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă a fost admis recursul reclamanților, s-a casat decizia Curții de Apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel prin decizia de casare s-a statuat că finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea acțiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâți la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură și nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsirea acestora de suprafața de 300 mp ce formează lotul nr 21 din parcelarea T.T. și pentru care prima instanță a dispus efectuarea unei expertize tehnice, necontestată de reclamanți.

S-a mai reținut că instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300 mp, lot 21 din parcelarea T.T., deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, și că procedând în acest mod instanța de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal obiectul cererii deduse judecății încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Instanța de casare a mai statuat că obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare, în natură, obținut pe calea Legii nr. 10/2001, într-un drept de creanță și că trimiterea spre rejudecare se impunea pentru soluționarea apelurilor în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

În rejudecare prin decizia nr. 17 din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța s-au admis apelurile, s-a schimbat în tot hotărârea instanței de fond în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și respingerii acțiunii față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fiind respinsă acțiunea reclamantei împotriva pârâților orașul Eforie, Consiliul local și Primarul orașului Eforie, ca nefondată. Astfel instanța în rejudecare a reținut următoarele: Potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, dreptul la dezdăunare născându-se în ipoteza imposibilității executării ei.

Doctrina consfințește așadar, în acord cu voința legiuitorului, că executarea obligației prin echivalent constituie o excepție de la regula executării în natură, cele două modalități de îndeplinire a obligației nefiind conjuncte sau alternative, dacă titlul nu le conferă această calitate. Atât în jurisprudență cât și în literatura juridică s-a statuat asupra faptului că nici un debitor nu se va putea sustrage de la obligația ce îi incumbă, oferind creditorului, contrar voinței acestuia, echivalentul a ceea ce are de executat. Tot doctrina arată că despăgubirile pe care le-ar putea pretinde creditorul în caz de neexecutare trebuie raportate la disp. art. 1082 C. civ. (respectiv, dovada unui prejudiciu ca urmare a faptei ilicite a debitorului), executarea indirectă, prin echivalent, a obligațiilor fiind însă subsidiară atât executării directe, cât și eventualelor despăgubiri ce ar putea fi pretinse în caz de neexecutare culpabilă.

Pornind de la aceste considerații preliminare, instanța a reținut că în cauză primarul a propus, prin dispoziția nr. 610 din 22 august 2002, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri cuantificate la 25 dolari S.U.A./mp, în considerarea imposibilității atribuirii în natură a imobilului ce a aparținut autoarei reclamanților (lotul 21 din planul de parcelare T.T., în suprafață de 300 mp, situat în Eforie Sud). Persoanele îndreptățite nu au contestat împrejurarea că bunul pentru care s-a depus notificarea nu este susceptibil de restituire în natură, însă au refuzat soluția prefigurată prin dispoziția Primarului, contestând-o în instanță și solicitând atribuirea unui teren în compensare.

Prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța, pronunțată în dosarul nr. 4579/2002, această pretenție a fost admisă, reținându-se în considerente că autoritățile pârâte sunt de acord să acorde teren în compensare, după inventarierea terenurilor rămase disponibile. Rămânând irevocabilă, această statuare a impus autorităților locale obligația executării întocmai a dispozitivului hotărârii, prin atribuirea către reclamanți a unei suprafețe de teren în compensare, cu caracteristici similare terenului imposibil a fi restituit în natură. Prin urmare,instanța a reținut că titlul executoriu nu a stabilit o obligație de executare alternativă, în acord cu prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, ci dimpotrivă, una clară de realizare a dreptului prin echivalent, apreciată prin hotărârea irevocabilă, ca fiind posibil de executat.

Această hotărâre, intrată în puterea lucrului judecat, a fost pronunțată așadar în considerarea dreptului de opțiune conferit de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 persoanei îndreptățite cât privește alegerea modalității de reparație, anume, compensarea prin bunuri și servicii în echivalent valoric ori despăgubiri bănești. Hotărârea a tranșat modalitatea de obținere de către reclamanți a unei satisfacții echitabile în procedura legii speciale, lămurind că executarea prin echivalent este posibilă în acest caz, dar ținând efectiv de finalizarea operațiunilor de identificare, inventariere și evaluare a bunurilor ce ar putea face obiectul compensării.

Astfel fiind, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a relevat că, într-o atare situație, debitorul obligației de a da nu se poate sustrage de la executare prin manevre care implică faptul personal, prin înlocuirea dispozitivului hotărârii ce se execută cu o nouă decizie a autorității locale care nu își găsește fundamentul în titlu; că în raport de dispozițiile art. 371 1 C. proc. civ., debitorul unei asemenea obligații este răspunzător de asigurarea mijloacelor necesare punerii în executare a titlului. S-a reținut astfel că, dacă debitorului nu îi este deschisă posibilitatea modificării unilaterale a obligației statuate prin titlul executoriu, în realitate nici creditorul nu va putea pretinde debitorului său echivalentul obligației neexecutate, atunci când este posibil ca ea să fie îndeplinită întocmai titlului.

A pretinde, pe rațiuni legate de oportunitate și de beneficiu financiar, echivalentul valoric al bunului după ce în prealabil s-a contestat în instanță aceeași măsură propusă de unitatea deținătoare, înseamnă o nesocotire – de această dată – de către creditor, a naturii obligației impuse debitorului său, ceea ce legea nu permite. În cauză, așa cum s-a arătat și în decizia de casare nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanții au sesizat tribunalul cu o cerere vizând obligarea pârâților la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură, nu despăgubiri pentru perioada îndelungată de neexecutare și cuantificate prin raportare la pierderile suportate în acest sens.

Or, în aceste condiții, (așa cum a arătat instanța supremă) trimiterea la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 viza o altă modalitate de executare decât cea dispusă irevocabil prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța, care nu respecta nici principiul disponibilității consacrat prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și nici puterea lucrului judecat derivând din titlul neexecutat. Cum, în rejudecare s-a dovedit, prin probele administrate, că Orașul Eforie are bunuri imobile ce ar putea fi atribuite în echivalent (adresele 737 din 09 ianuarie 2013 și nr. 7001 din 22 ianuarie 2013), este fără dubiu că executarea întocmai a titlului este posibilă, reclamanții urmând să conteste, în procedurile legale, o eventuală îndeplinire a obligației neconformă titlului.

Nu vor putea, însă, așa cum au solicitat în cauză, obligarea directă a Orașului Eforie, Primarului și Consiliului Local la plata contravalorii terenului imposibil a fi restituit în natură – ipoteză posibilă până la modificarea Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, pusă în practică prin dispoziția nr. 610/2002, dar înlăturată irevocabil prin sentința nr. 1464/2003 a Tribunalului Constanța. În raport de toate aceste considerente, instanța de apel a reținut că soluția pronunțată în primă instanță nu este în acord cu dispozițiile legale enunțate. Este real că printr-o serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a apreciat că întârzierea deliberată a autorităților în a pune în executare titlul face derizorie garanția unui proces echitabil pentru justițiabilul ce așteaptă o satisfacție în procesul judiciar.

Aceeași viziune se regăsește și în jurisprudența națională, etapa executării fiind privită ca parte integrantă a procesului civil, cu toate garanțiile procesuale ce decurg din aceasta. În cauză, însă, reclamanții nu au pretins despăgubiri pentru neîndeplinirea exactă a obligației statuate prin titlu, deși există o jurisprudență constantă și relevantă în acest sens, prin hotărâri irevocabile pronunțate inclusiv de către instanța supremă. S-a reținut astfel că intimații au cerut direct schimbarea naturii obligației și plata unei sume de 90.000 euro rezultată din hotărârea pronunțată în contencios administrativ la 28 februarie 2008, alegând prin urmare în mod unilateral o altă modalitate de punere în aplicare a titlului, precum și cuantumul despăgubirii, stabilit în raport de o anume circumstanță temporală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții G.D. și G.I.D. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivele de apel decât parțial, fără a face referire la temeiurile de drept invocate și la obiectul dedus judecății, astfel cum a fost identificat și stabilit prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținându-se astfel încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Se susține astfel că, în condițiile în care terenul este imposibil de restituit, imposibilitate ce există și în ce privește măsura compensării, s-a apreciat greșit că ar exista posibilitatea executării hotărârii prin acordarea unui teren în compensare.

Din această perspectivă se învederează că cererea lor de obligare a pârâților la contravaloarea terenului este admisibilă, sens în care se invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care instanța de apel ar fi ignorat-o. O altă critică vizează neexaminarea motivului de apel cu privire la cuantumul despăgubirii acordate, cu atât mai mult cu cât pârâții orașul Eforie, Consiliul local Eforie și Primarul orașului, au fost de acord cu valoarea stabilită de instanța de fond în baza unei expertize efectuate în alt proces, respectiv cu valoarea de 90.000 euro. Reclamanții au mai arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că Statul Român nu are calitatea procesuală pasivă, în condițiile în care speța nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite.

Din perspectiva celor expuse, reclamanții solicită în principal modificarea soluției pronunțate de instanța de apel în sensul respingerii apelurilor declarate și pe cale de consecință menținerea soluției instanței de fond. În subsidiar, reclamanții solicită modificarea sentinței tribunalului numai cu privire la cuantumul sumei la care urmează să fie obligați pârâții, respectiv 87.600 euro, așa cum a fost stabilită de expertiza efectuată de S.T. Reclamanții mai solicită ca în măsura în măsura care instanța va reține că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă și se va menține soluția instanței de apel cu privire la această pârâtă, să se dispună modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului declarat de Primarul orașului Eforie, orașul Eforie și Consiliul local Eforie.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia de casare nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță din 4 mai 2009, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la contravaloarea terenului ce se dovedește a fi imposibil de restituit în compensare și că în drept reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., dispozițiile Legii nr 10/2001 și încălcarea art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel prin decizia de casare s-a statuat ( cu putere obligatorie pentru instanță în rejudecare în condițiile art. 315 C. proc.

civ.), că finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea acțiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâți la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură și nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsirea acestora de suprafața de 300 mp ce formează lotul nr. 21 din parcelarea T.T. S-a mai reținut că instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300 mp, lot 21 din parcelarea T.T., deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 și că procedând în acest mod, instanța de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal obiectul cererii deduse judecății încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., potrivit cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Instanța de casare a mai statuat că obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare, în natură, obținut pe calea Legii nr .10/2001, într-un drept de creanță. Față de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, este de reținut că obiectul acțiunii formulate de reclamanți îl constituie plata contravalorii imobilului imposibil de restituit în natură, iar temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ., temei invocat în acțiunea introductivă, or, în aceste limite instanța de apel a examinat cauza în rejudecare, conformându-se deciziei de casare, motiv pentru care sunt nefondate susținerile recurenților legate de încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. De asemenea față de obiectul dedus judecății și în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanți (art. 480 C. civ.) este de reținut că problema de drept care se pune în prezenta cauză, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. Or, această problemă a fost dezlegată prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanță potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia sus evocată s-a stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, și imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, și respectiv ale art. 13 din Convenție. S-a reținut astfel că raționamentul în justificarea acestei soluții este identic cu cel cuprins în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite. Prin această decizie a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în privința măsurii reparatorii solicitate. Prin decizia sus evocată s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul „specialia generalibus derogant,” că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea (fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități) este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea - pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudență, că în ceea ce privește adoptarea măsurilor respective pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură, sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Astfel, raportat la considerentele Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii, față de aplicarea cu prioritate a legii speciale în concurs cu dreptul comun, conform principiului „specialia generalibus derogant”, în condițiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, reclamanții nu au posibilitatea folosirii căii de drept comun pentru obținerea de despăgubiri bănești pentru imobilul ce intră sub incidența legii noi. Din această perspectivă și raportat la problema de drept ce se pune în cauză, față de obiectul dedus judecății, sunt nefondate criticile legate de examinarea doar parțială a motivelor de apel.

Nefondate sunt și criticile legate de ignorarea jurisprudenței CEDO în materie, raportat tot la Decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel în considerentele deciziei sus evocate au fost reținute următoarele: „De fapt cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii – pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece CEDO nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea instituit prin Legea nr. 247/2005 nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare sau ignorare a jurisprudenței CEDO după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze prestația efectivă a dispozițiilor enunțate de art. 6 paragraful 1 și respectiv art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare, cu prezenta cauză, conform principiilor consacrate de Convenție.

În hotărârea – pilot sus evocată, CEDO a statuat (în paragraful 233) că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare și că „punerea în balanță a dispozițiilor cauzei și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită presupunând intervenția diverselor autorități interne”.

De altfel, chiar dacă, în situația existenței unei decizii sau a unei dispoziții administrative, ori a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul de despăgubiri, părțile se pot prevala de existența „unui bun” în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite. Or, este de reținut că mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pilot sus evocată, presupune tocmai stabilirea unei sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, este de reținut că procedura legii speciale de reparație, este obligatoriu de urmat în ce privește obținerea măsurilor reparatorii, motiv pentru care reclamanții nu își pot valorifica pretențiile referitor la imobilul din litigiu, pe calea dreptului comun. Ca atare, acțiunea în despăgubiri bănești promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, potrivit statuărilor obligatorii din Decizia nr. 27/2001 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite.

Din perspectiva celor expuse, a obligativității statuărilor din decizia sus evocată dată în recurs în interesul legii, raportat la obiectul dedus judecății și la temeiul de drept invocat art. 480 C. civ., celelalte critici nu se mai impun a fi analizate. Astfel nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.D. și G.I.D. împotriva deciziei civile nr. 17 C din 25 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția I Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2013.