ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2290/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2290/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

la 4 mai 2008, reclamanții G.D. și G.I.D. au solicitat - cu evocarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 - obligarea pârâților Statului Român, Consiliul

Local Eforie, Primarul Orașului Eforie și Orașul Eforie la contravaloarea

terenului în suprafață de 300 m.p. (parcela 21 din parcelarea Tuzla

Techirghiol) în temeiul art. 480 C. civ. și al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și

respectiv art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, apreciind că nerestituirea terenului în absența oricăror

despăgubiri, reprezintă o ingerință în dreptul reclamanților cu privire la

bunul arătat.

S-a arătat că

reclamanții au adresat notificare Primarului Orașului Eforie pentru acest

imobil ce a aparținut autoarei lor, B.M., iar prin dispoziția nr. 610/2002 a

fost respinsă cererea de restituire în natură, constatându-se că această măsură

reparatorie este imposibilă. Autoritatea locală a propus însă plata

echivalentului bănesc de

15

.

000 dolari SUA (25

dolari SUA/mp).

Reclamanții au contestat

această dispoziție, întrucât au apreciat că este posibilă măsura prevalentă a atribuirii

unui bun în compensare, iar prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003

a Tribunalului Constanța a fost admisă contestația, dispunându-se conform solicitării

lor atribuirea în compensare a unei suprafețe de teren de 300 m.p., cu caracteristici

similare terenului situat în Eforie Sud, fostul lot 21. Soluția a rămas irevocabilă.

În procedura executării

acestei hotărâri, prin Hotărârea de Consiliu Local al orașului Eforie nr. 430

din 29 noiembrie 2006 s-a dispus atribuirea către reclamanți a unui teren în compensare

(loturile 30 și 31 din parcelarea PUZ – cartier de locuințe), însă actul administrativ

a fost contestat în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 și anulat conform

sentinței civile nr. 712 din 28 februarie 2008 a Tribunalului Constanța, secția

contencios administrativ și fiscal, (Dosar nr. 4620/118/2007), pe considerentul

că terenul conferit în compensare nu are caracteristici similare celui imposibil

a fi atribuit în natură. Soluția a rămas irevocabilă.

Reclamanții din prezenta

cauză au susținut că, din moment ce titlul lor nu a fost pus în executare până la

momentul sesizării instanței, le este încălcat dreptul de proprietate și este adusă

atingere principiilor ce decurg din art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, existând premisele transformării

creanței de restituire într-una în despăgubire, impusă deopotrivă statului și autorităților

locale culpabile. Temeiul de drept invocat de reclamanți vizează dispozițiile

art. 480 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și respectiv dispozițiile art. 1 din Protocolul

1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel prin sentința civilă

nr. 1009 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Orașului Eforie, Consiliului Local și Primarului orașului

Eforie, și pe cale de consecință s-a admis acțiunea reclamanților, fiind obligați

pârâții la plata echivalentului în RON, la data plății, a sumei de 90.000 euro cu

titlul de despăgubiri.

Prima instanță a evaluat

situația de fapt din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Dumitrescu C. României,

2008; cauza Viașu c. României 2008) și a apreciat că prejudiciul pentru lipsa oricărei

despăgubiri trebuie să se raporteze la valoarea de circulație stabilită pentru terenul

imposibil a fi restituit în natură în cauza de contencios administrativ - respectiv,

90.000 euro în evaluarea expertizei B.

Prin decizia civilă

nr. 381/C din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța au fost admise apelurile

formulate de pârâți, fiind schimbată în parte hotărârea primei instanțe și stabilindu-se

că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, Primarul Orașului Eforie a fost obligat să înainteze propunere de

despăgubiri către Comisia Centrală, potrivit legii speciale.

În apel s-a avut în vedere

că pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de restituire

a imobilelor preluate abuziv de stat a fost instituit un sistem unitar prin procedura

consacrată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, derogatorie de la dreptul comun.

Că așa cum s-a arătat

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și chiar în hotărârea pilot

din 2010 în cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, în situația unor modificări

fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția

de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii

politice, juridice și economice a statului, adoptarea unor legi economice și sociale

pe scară largă în materie de restituire de proprietăți, nu poate asigura o dreptate

completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în

cauză. De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație

integrală în orice circumstanțe, o compensație parțială justificată de obiective

legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică

sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea

de piață integrală.

Instanța de apel a arătat

că aplicarea acestor principii la situația concretă a reclamanților impune concluzia

că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor bănești

nu constituie o nouă nedreptate disproporționată, în condițiile în care este justificată

de reforma radicală a sistemului politic și economic din România și de situația

finanțelor țării.

Prin decizia civilă

nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, a fost admis recursul reclamanților, s-a casat decizia Curții de Apel, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel prin decizia de

casare s-a statuat că finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea acțiunii

a fost aceea de a-i obliga pe pârâți la contravaloarea terenului imposibil de restituit

în natură și nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanților

prin lipsirea acestora de suprafața de 300 m.p. ce formează lotul nr 21 din parcelarea

Tuzla-Techirghiol și pentru care prima instanță a dispus efectuarea unei expertize

tehnice, necontestată de reclamanți.

S-a mai reținut că instanța

de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300 m.p., lot 21 din

parcelarea Tuzla-Techirghiol, deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv

sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, și că procedând în acest mod instanța

de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal obiectul cererii deduse judecății

încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora

în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Instanța de casare a mai

statuat că obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare,

în natură, obținut pe calea Legii nr.10/2001, într-un drept de creanță și că trimiterea

spre rejudecare se impunea pentru soluționarea apelurilor în raport de obiectul

cererii de chemare în judecată.

În rejudecare prin decizia

nr. 17 din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța s-au admis apelurile, s-a

schimbat în tot hotărârea instanței de fond în sensul admiterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și respingerii acțiunii față

de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,

fiind respinsă acțiunea reclamantei împotriva pârâților orașul Eforie, Consiliul

local și Primarul orașului Eforie, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții G.D. și G.I.D.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel au vizat următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că

instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivele de apel decât parțial,

fără a face referire la temeiurile de drept invocate și la obiectul dedus judecății,

astfel cum a fost identificat și stabilit prin decizia de casare a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, susținându-se astfel încălcarea dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ.

S-a mai susținut că, în

condițiile în care terenul este imposibil de restituit, imposibilitate ce există

și în ce privește măsura compensării, s-a apreciat greșit că ar exista posibilitatea

executării hotărârii prin acordarea unui teren în compensare.

Din această perspectivă

s-a învederat că cererea lor de obligare a pârâților la contravaloarea terenului

este admisibilă, sens în care s-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, pe care instanța de apel ar fi ignorat-o.

O altă critică a vizat

neexaminarea motivului de apel cu privire la cuantumul despăgubirii acordate, cu

atât mai mult cu cât pârâții orașul Eforie, Consiliul local Eforie și Primarul orașului,

au fost de acord cu valoarea stabilită de instanța de fond în baza unei expertize

efectuate în alt proces, respectiv cu valoarea de 90.000 euro.

Reclamanții au mai arătat

că în mod greșit instanța de apel a reținut că Statul Român nu are calitatea procesuală

pasivă, în condițiile în care speța nu se încadrează în ipotezele avute în vedere

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011

dată în recurs în interesul legii de secțiile unite.

Din perspectiva celor

expuse, reclamanții au solicitat în principal modificarea soluției pronunțate de

instanța de apel în sensul respingerii apelurilor declarate și, pe cale de consecință,

menținerea soluției instanței de fond.

În subsidiar, reclamanții

au solicitat modificarea sentinței tribunalului numai cu privire la cuantumul sumei

la care urmează să fie obligați pârâții, respectiv 87.600 euro, așa cum a fost stabilită

de expertiza efectuată de S.T.

Reclamanții au mai solicitat

ca în măsura în care instanța va reține că Statul Român nu are calitate procesuală

pasivă și se va menține soluția instanței de apel cu privire la această pârâtă,

să se dispună modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului

declarat de Primarul orașului Eforie, orașul Eforie și Consiliul local Eforie.

Prin decizia nr. 5553

din 2 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.D. și G.I.D.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut

următoarele:

Prin decizia de casare

nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut

că prin acțiunea introductivă de instanță din 4 mai 2009, reclamanții au solicitat

obligarea pârâților la contravaloarea terenului ce se dovedește a fi imposibil de

restituit în compensare și că în drept reclamanții au invocat dispozițiile art.

480 C. civ., dispozițiile Legii nr 10/2001 și încălcarea art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin decizia de

casare s-a statuat (cu putere obligatorie pentru instanță în rejudecare în condițiile

art. 315 C. proc. civ.), că finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea acțiunii

a fost aceea de a-i obliga pe pârâți la contravaloarea terenului imposibil de restituit

în natură și nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanților

prin lipsirea acestora de suprafața de 300 mp ce formează lotul nr. 21 din parcelarea

Tuzla-Techirghiol.

S-a mai reținut că instanța

de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300 m.p., lot 21 din

parcelarea Tuzla-Techirghiol, deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv

sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 și că procedând în acest mod, instanța

de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal obiectul cererii deduse judecății

încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora

în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Instanța de casare a mai

statuat că obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare,

în natură, obținut pe calea Legii nr. 10/2001, într-un drept de creanță.

Față de dispozițiile obligatorii

ale deciziei de casare, este de reținut că obiectul acțiunii formulate de reclamanți

îl constituie plata contravalorii imobilului imposibil de restituit în natură, iar

temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ., temei

invocat în acțiunea introductivă, or, în aceste limite instanța de apel a examinat

cauza în rejudecare, conformându-se deciziei de casare, motiv pentru care sunt nefondate

susținerile recurenților legate de încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

De asemenea față de obiectul

dedus judecății și în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanți (art. 480

C. civ.) este de reținut că problema de drept care se pune în prezenta cauză, este

aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului

comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de

legea specială.

Or, această problemă a

fost dezlegată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru

instanță potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia sus evocată

s-a stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești

pentru imobilele preluate în mod abuziv, și imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate

direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, și respectiv ale art. 13 din Convenție.

S-a reținut astfel că

raționamentul în justificarea acestei soluții este identic cu cel cuprins în Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin această decizie a

fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

În cauză se analizează

posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri

în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este

așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire

constând în privința măsurii reparatorii solicitate.

Prin decizia sus evocată

s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin

urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând

în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul „specialia generalibus

derogant,” că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că jurisprudența instanței

de contencios european lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva

României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate

fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile

în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea (fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități) este un factor

important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16

alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul

sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect

trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit în hotărârea - pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României (parag. 115).

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudență, că în ceea ce privește

adoptarea măsurilor respective pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură, sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Astfel, raportat la considerentele

deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii, față de

aplicarea cu prioritate a legii speciale în concurs cu dreptul comun, conform principiului

„specialia generalibus derogant”, în condițiile în care imobilul din litigiu face

parte din categoria imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea

a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, reclamanții nu au posibilitatea

folosirii căii de drept comun pentru obținerea de despăgubiri bănești pentru imobilul

ce intră sub incidența legii noi.

Din această perspectivă

și raportat la problema de drept ce se pune în cauză, față de obiectul dedus judecății,

sunt nefondate criticile legate de examinarea doar parțială a motivelor de apel.

Nefondate sunt și criticile

legate de ignorarea jurisprudenței CEDO în materie, raportat tot la decizia nr.

27/2011 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel în considerentele

deciziei sus evocate au fost reținute următoarele:

„De fapt cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenție, anterior hotărârii - pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct

un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen

rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt

inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea instituit prin Legea nr. 247/2005

nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se

poate vorbi de o încălcare sau ignorare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea

hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul

Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

instanței europene, să ia măsurile care să garanteze prestația efectivă a dispozițiilor

enunțate de art. 6 parag. 1 și respectiv art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție,

în contextul tuturor cauzelor similare, cu prezenta cauză, conform principiilor

consacrate de Convenție.

În hotărârea - pilot sus

evocată, C.E.D.O. a statuat (în parag. 233) că „statului pârât trebuie să i se lase

o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară

și pentru punerea lor în aplicare și că „punerea în balanță a dispozițiilor cauzei

și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare

a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate

deosebită presupunând intervenția diverselor autorități interne”.

De altfel, chiar dacă,

în situația existenței unei decizii sau a unei dispoziții administrative, ori a

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul

de despăgubiri, părțile se pot prevala de existența „unui bun” în sensul Convenției,

garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, trebuie să

fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel

stabilite.

Or, este de reținut că

mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție

și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în hotărârea pilot sus evocată, presupune tocmai stabilirea unei

sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și

dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.

Din perspectiva celor

expuse, în condițiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor

ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea

în vigoare a acestei legi, este de reținut că procedura legii speciale de reparație,

este obligatoriu de urmat în ce privește obținerea măsurilor reparatorii, motiv

pentru care reclamanții nu își pot valorifica pretențiile referitor la imobilul

din litigiu, pe calea dreptului comun.

Ca atare, acțiunea în

despăgubiri bănești promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, potrivit statuărilor obligatorii din decizia

nr. 27/2001 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite.

Din perspectiva celor

expuse, a obligativității statuărilor din decizia sus evocată dată în recurs în

interesul legii, raportat la obiectul dedus judecății și la temeiul de drept invocat

art. 480 C. civ., celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.

La data de 02 aprilie

2014, contestatorii G.D. și G.I.D. au formulat contestație în anulare împotriva

deciziei nr. 5553 din 02 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 2029/1/2013, întemeiată pe dispozițiile

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În motivarea cererii,

contestatorii au arătat că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată în recursul

în interesul legii, la care face referire instanța de recurs, nu își avea aplicabilitatea

în cauză și nu făcea obiectul recursului dedus judecății, câtă vreme așa cum s-a

statuat, în mod obligatoriu, în primul ciclu procesual, reclamanții nu mai pot apela

la procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Referirea la inadmisibilitatea

acordării de despăgubiri în cadrul acestei proceduri nu are legătură cu motivele

de recurs cu care instanța a fost învestită și pe care nu le-a mai analizat, înlăturându-le

prin invocarea unor dispoziții inaplicabile.

Epuizând toate mijloacele

de realizare a dreptului, recunoscut prin hotărâre judecătorească, contestatorii

nu mai pot apela la Titlul VII la care face referire instanța în soluționarea recursului

și nu mai pot obține despăgubiri pe această cale.

Observând ineditul situației,

alimentate de refuzul autorităților locale administrative de a respecta hotărârea

judecătorească, contestatorii apreciază că nu putem vorbi despre o reglementare

internă a acestei situații, cu referire la transformarea dreptului acordat la compensare

într-un drept de creanță.

În această împrejurare

a fost invocată Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența acestei

instanțe cu referire la cele două cauze Dragomir și Viașu, care reglementează tocmai

această ipoteză.

Referindu-se și la acest

temei juridic, instanța de recurs recalifică acțiunea ca fiind una în revendicare

și face trimitere la cele două decizii date în interesul legii, inaplicabile speței

în litigiu cu referire la deciziile nr. 27/2011 și 33/2008 pronunțate în recursul

în interesul legii,

Contestatorii apreciază

că motivarea deciziei este străină de obiectul de dedus judecății și de temeiul

juridic invocat, fiind evident că motivele de recurs invocate efectiv nu au fost

analizate, abordarea acestora fiind făcută dintr-o altă perspectivă decât cea generată

de situația de fapt dedusă judecății.

Intimații nu au depus

întâmpinare.

Examinând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

Textul menționat are în

vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural, săvârșite

involuntar cu ocazia judecății or, potrivit hotărârii atacate, nu a existat o asemenea

greșeală materială.

Contestația în anulare

specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare

de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute de acest text,

motivele acesteia neputând fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele

vizate în mod expres de legiuitor.

În speță,

criticile formulate de

contestatori vizează fondul cauzei și se referă la pretinse greșeli de judecată,

respectiv greșita interpretare și aplicare a legii.

Astfel, se constată că,

deși contestatorii invocă necercetarea, din omisiune, a motivelor de recurs, în

fapt, criticile din contestația în anulare se referă la modul greșit de aplicare

a legii de către instanța de recurs, arătându-se că instanța de recurs a recalificat

acțiunea ca fiind una în revendicare și a făcut trimitere la două decizii date în

recursul în interesul legii, inaplicabile speței în litigiu.

În plus, cu referire la

omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele de recurs, se constată că, de

fapt, contestatorii sunt nemulțumiți de modul în care instanța de recurs a motivat

soluția cu privire la acele critici din recurs față de care s-a reținut că nu pot

fi analizate pe fond, deoarece au fost tranșate anterior, în mod irevocabil, prin

hotărâri judecătorești, astfel că exced cadrului procesual actual și nu mai pot

fi reanalizate în prezenta cauză.

De altfel, instanța de

recurs a reținut că majoritatea criticilor aduse hotărârii atacate nu se referă

la argumentele și concluziile cuprinse în considerentele acesteia, ci vizează aspecte

stabilite anterior, cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare.

În acest sens, instanța

de recurs a reținut că, prin decizia de casare s-a statuat (cu putere obligatorie

pentru instanță în rejudecare în condițiile art. 315 C. proc. civ.), că finalitatea

urmărită de reclamanți prin promovarea acțiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâți

la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură și nu modalitatea în

care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsirea acestora

de suprafața de 300 m.p. ce formează lotul nr. 21 din parcelarea Tuzla-Techirghiol.

Față de dispozițiile obligatorii

ale deciziei de casare, instanța de recurs a mai reținut că obiectul acțiunii formulate

de reclamanți îl constituie plata contravalorii imobilului imposibil de restituit

în natură, iar temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 480

C. civ., temei invocat în acțiunea introductivă și în raport de care a statuat că

sunt incidente

deciziile

nr. 27/2011 și 33/2008 pronunțate în recursul în interesul legii, situație în care

instanța de recurs a apreciat că

celelalte critici din recurs nu se mai impun a

fi analizate.

Or, în acest context,

nu se poate reține o omisiune din greșeală a instanței de recurs de a analiza vreunul

din motivele de recurs, ci este vorba despre o omisiune motivată, deliberată, datorată

regulilor și limitărilor procesuale menționate, care a împiedicat instanța de recurs

să reanalizeze pe fond aspectele invocate de contestatori.

Drept urmare, nu se poate

reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui motiv de recurs,

în condițiile art. 318 C. proc. civ.

În consecință, se constată

că aspectele invocate nu pot constitui motive ale contestației în anulare pe temeiul

cărora să fie retractată hotărârea.

Ca atare, calea de atac

fiind exercitată în afara ipotezelor strict reglementate prin dispozițiile art.

318 C. proc. civ., urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorii G.D. și G.I.D. împotriva deciziei

nr. 5553 din 02 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 septembrie 2014.