ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2252/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2252/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 670 din 22 martie

2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondată, excepția

lipsei calității procesuale pasive a Primarului orașului Eforie, în ceea ce

privește capătul de cerere referitor la constatarea lipsei răspunsului

pârâtului la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001; a admis

excepția inadmisibilității aceleiași cereri și, în consecință, a respins,

ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții P.M.V., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I.

și P.T.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul orașului Eforie, cu obiectul

sus-menționat; a admis excepția prematurității formulării cererii, în ceea ce

privește obligarea la restituirea în natură sau atribuirea de terenuri, în

compensare; a respins, ca prematur, acest capăt de cerere.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:

Excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâtului Primarul orașului Eforie, în ceea ce

privește primul capăt de cerere, s-a respins în raport de dispozițiile art. 21

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația primarilor

localităților, de a emite dispoziție motivată de soluționare a notificării.

Ca urmare,

constatarea lipsei unui răspuns, în principiu, vizează omisiunea primarului, de

a emite o asemenea dispoziție.

Calitatea procesual

pasivă presupune identitatea între persoana chemată în judecată, ca pârâtă, și

persoana căreia îi incumbă obligația corelativă dreptului protejat prin

acțiune.

Prin notificarea

înregistrată sub nr. xx din 30 iulie 2001, la B.E.J. D.V., reclamanții au

solicitat Primăriei Eforie restituirea imobilelor în cauză sau atribuirea unor

terenuri în echivalent ori acțiuni la SC C.S. SA.

Cu privire la

excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, s-a reținut că, la

termenul de judecata din 05 octombrie 2006, astfel cum s-a consemnat în

încheierea de ședință, apărătorul reclamanților, prezent în fața instanței, a

precizat că primul capăt de cerere este un capăt de cerere distinct.

Acțiunea în constatare,

reglementată de art. 111 C. proc. civ., este acea acțiune prin care se solicită

numai constatarea existenței unui drept subiectiv sau inexistenței unui drept al

pârâtului, cu alte cuvinte, existența sau inexistența unui raport juridic.

Pe calea acestei acțiuni,

nu se poate solicita constatarea unor situații de fapt, o asemenea cerere, întemeiată

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibilă.

Or, în cauză, reclamanții

solicită constatarea unei situații de fapt, respectiv o inacțiune a pârâtului.

Referitor la excepția

prematurității acțiunii, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța

a reținut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură.

Identificarea bunului

care a făcut obiectul proprietății autorilor persoanelor ce se consideră îndreptățite

este esențială pentru a se putea soluționa notificarea formulată, soluția depinzând

de această identificare, respectiv de stabilirea faptului dacă terenul este liber

sau ocupat, măsura în care este ocupat și construcțiile sau lucrările utilitare

de care este grevat. De asemenea, pentru soluționarea notificării, este esențial

a se stabili cine deține imobilul în cauză, astfel încât să se determine persoana

obligată la emiterea deciziei sau dispoziției de soluționare a notificării.

În cauză, reclamanții

nu au depus înscrisuri suficiente sau alte mijloace de probă, la organul învestit

cu soluționarea notificării, în vederea identificării exacte a terenurilor a căror

restituire o reclamă, deși, din adresele nr. A și nr. B din 28 februarie 2001 emise

de SC P. SA Constanța, rezultă necesitatea analizării planului de parcelare Tuzla,

din 1926, întocmit de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, aprobat cu jurnalul

nr. 1593/1926, solicitat de instanță și depus abia în fața acesteia. Necesitatea

probei menționate rezultă din chiar formularea notificării, în care se identifică

terenurile respective prin număr de lot, iar nu prin vecinătăți, numere de lot care,

astfel cum rezultă din adresele SC P. SA, corespund planului de parcelare din 1926,

fiind necesară realizarea de către autoritatea administrativă a unei expertize pentru

identificarea terenurilor respective, expertiză care, în lipsa documentației complete,

nu era posibilă.

Mai mult, în interogatoriul

depus pentru pârâți, reclamanții au solicitat, prin prima întrebare, să se răspundă

dacă loturile de teren în cauză sunt identificate corect în adresele nr. A și B

din 28 februarie 2001, care, însă, fac o identificare generică, prin încadrarea

în zone, iar nu una precisă, prin vecinătăți, și nu raportat la schițele cadastrale;

planurile de situație, depuse în anexă, au un caracter informativ și neoficial.

Aceasta vădește împrejurarea că reclamanții nu cunosc, cu exactitate, locația terenurilor

și tind să deplaseze sarcina probei către organul administrativ învestit cu soluționarea

notificării, deși, potrivit normelor juridice expuse anterior, sarcina probei le

incumbă.

În consecință, nu se poate

reține refuzul nejustificat al pârâților, de a soluționa notificarea, acțiunea fiind

prematură, în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 303 C

din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamanți împotriva

sentinței civile sus-menționate, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza,

pentru soluționarea fondului, la aceeași instanță.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut următoarele:

Obiectul cererii de chemare

judecată a fost clar precizat, în sensul că apelanții reclamanți au solicitat, în

primul rând, să se constate că Primarul orașului Eforie nu a răspuns la notificarea

formulată. De asemenea, s-a mai solicitat obligarea pârâților la restituirea, în

natură, a terenului în suprafață totală de 1.500 m.p., situat în Eforie Sud.

Art. 25 din Legea nr.

10/2001 are caracter imperativ pentru unitățile administrativ-teritoriale și trebuie

respectat de toate părțile din litigiu, aspect pe care prima instanță nu l-a avut

în vedere.

Apelanții reclamanți au

notificat Primăria orașului Eforie, conform notificării înregistrate sub nr. 1079/2001,

la B.E.J. D.V., și au anexat acestei notificări o parte din înscrisuri.

În temeiul art. 129 C.

proc. civ., Tribunalul avea obligația să analizeze, la momentul înregistrării notificării,

ce acte au fost depuse de părți, iar, în cazul în care considera că se impunea completarea

probatoriilor, trebuia să le pună în vedere acest aspect și, de asemenea, în raport

de data notificării, respectiv anul 2001, și de data introducerii acțiunii - 04

septembrie 2006, să aprecieze dacă Primarul orașului Eforie și-a îndeplinit sau

nu obligațiile legale.

Din moment ce s-a luat

părților un interogatoriu, în instanță au fost depuse acte în completare, se putea

verifica dacă există elemente suficiente pentru ca prima instanță să se pronunțe

asupra fondului.

Prin sentința civilă

nr. 1555 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă,

în parte, acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să le atribuie,

în natură, în compensare, un teren cu aceleași caracteristici urbanistice edilitare

cu terenul preluat, în suprafață de 1.500 m.p., ce reprezintă loturile 410, 411,

419, 420 și 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol, întocmit în anul 1926, în

zonele aflate pe raza orașului Eforie, propuse pentru acordarea de teren în compensare;

cu obligarea celor din urmă la cheltuieli de judecată în cuantum de 5.700 RON.

Prima instanță a reținut

că, prin notificarea înregistrată sub nr. xx din 30 iulie 2001, reclamanții au solicitat,

în condițiile Legii nr. 10/2001, restituirea unor terenuri în suprafață totală de

1.500 m.p., identificate drept loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din Eforie Sud,

sau, dacă retrocedarea în natură nu mai este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent.

Tribunalul a constatat

că reclamanții intră în sfera de aplicare a prevederilor legii speciale, întrucât,

făcând dovada titlului de proprietate al autorilor lor asupra terenurilor în suprafață

totală de 1.500 m.p., preluate în proprietatea statului, în baza Decretului nr.

92/1950 - preluarea fiind, prin urmare, una abuzivă - aceștia au calitatea de persoane

îndreptățite, în înțelesul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că sunt incidente,

în cauză, și dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 25 din aceeași lege.

Pe aspectul situației

juridice actuale a loturilor, s-a reținut că, din concluziile raportului de expertiză

întocmit de ing. M.C.R., a rezultat că terenurile ce reprezintă loturile 410, 411,

419, 420 și 509 sunt ocupate de complexul de cazare (căsuțe) și un restaurant, aflate

în administrarea SC C.S. SA, gradul de ocupare fiind de 100%, astfel încât acestea

nu mai pot fi restituite în natură, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu privire la acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent.

În această ipoteză, instanța

i-a obligat pe pârâți să atribuie, în natură, în compensare, un teren cu aceleași

caracteristici urbanistice edilitare cu terenul preluat, în suprafață de 1.500 m.p.,

ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol,

întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza orașului Eforie, propuse pentru

acordarea de teren în compensare.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 179/C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâți.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a constatat că art. 1 din Legea nr. 10/2001 generează, prin interpretare

literală și sistematică, înțelesul statuat constant în doctrina și în jurisprudența

instanței supreme, în legătură cu caracterul subsecvent, etapizat, al măsurilor

reparatorii consacrate de legea specială.

Prin urmare, imposibilitatea

restituirii, în natură, a imobilului supus reglementării actului normativ sus-menționat

deschide, în mod direct, dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea, în echivalent,

a altor bunuri sau servicii, de valoare egală cu cea a bunului nerestituit, iar,

în imposibilitatea acordării unor astfel de beneficii, dreptul la despăgubiri, în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Susținerile apelanților

pârâți, potrivit cu care autoritatea publică locală deținătoare are atributul stabilirii

modalității de despăgubire efectivă, sunt, parțial, întemeiate, însă, își găsesc

fundamentul în sensul arătat de aplicare a legii, iar nu în viziunea unei libertăți

arbitrare a entității publice respective.

Ori de câte ori nu se

probează de către persoana deținătoare că este imposibilă alocarea unor bunuri în

compensare - ceea ce nu echivalează cu dovada unui fapt negativ, ci cu valorificarea

materialului probator în acest sens - ea va fi ținută să acorde măsurile reparatorii

prin echivalent, sub forma atribuirii de bunuri și servicii în compensare, fără

a se putea prevala de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În speță, în absența unor

înscrisuri care să ateste că a fost finalizată procedura de identificare și evaluare

a acelor bunuri ce pot fi atribuite în compensare (atribut exclusiv al autorității

locale) și că, prin măsurile reparatorii luate în temeiul Legii nr. 10/2001, au

fost alocate toate aceste resurse, apelanții nu pot evoca interesul comunității

locale și necesitățile de dezvoltare regională.

Instanțele de judecată

au obligația de a statua, în fapt și în drept, asupra situațiilor deduse judecății,

iar simpla raportare a autorității la imperativul rezervării unor locații pentru

obiective de interes social nu este de natură să prezume temeinicia unor astfel

de susțineri, câtă vreme nu își găsește fundamentarea în baza probelor administrate.

În acest context, a fost evaluată, sub aspect probator, și adresa din 26 iunie 2009

a Primăriei orașului Eforie - Direcția de Administrație Publică Locală, care atestă

că, în perioada 2002 - 2008, au fost identificate terenuri pentru restituirea prin

echivalent, conform hotărârilor judecătorești pronunțate, ceea ce poate prezuma

că pronunțarea unei asemenea soluții, în speță, nu constituie decât premisa restituirii,

în această modalitate, a terenurilor preluate abuziv.

Soluția Curții de Apel

a fost casată, cu trimitere spre rejudecare, conform deciziei nr. 1186 din 24

februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâți.

În pronunțarea acestei

decizii, Înalta Curte a reținut, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (1) cu

referire la art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, că măsura compensării

cu alte bunuri nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare,

ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca, atunci când deține bunuri sau servicii

disponibile, să le înscrie în tabelul ce trebuie întocmit potrivit art. 1 alin.

(5) din același act normativ și să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptățite

la măsuri reparatorii.

În speță, instanța de

apel nu s-a preocupat să asigure premisa unei judecăți concrete și efective, neindividualizând

terenul atribuit în compensare și nestabilind regimul juridic actual al bunului,

inclusiv valoarea de circulație a acestuia, și nici motivele pentru care nu a fost

înscris în tabelul întocmit de pârât. Confirmarea soluției primei instanțe nu poate

fi acceptată drept modalitate rezonabilă de soluționare a pricinii, întrucât dispoziția

instanței este strict formală, nu se sprijină pe probe concludente și pertinente,

în contextul unor norme legale care pot fi valorificate în cauză. Aceste argumente

conduc la admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Înalta Curte a stabilit

că instanța de apel, în rejudecare, va solicita unității deținătoare dovada finalizării

procedurilor de identificare și de evaluare a bunurilor ce pot fi atribuite în compensare,

cu atât mai mult cu cât, la dosar, s-a reținut existența adresei din 26 iunie 2009

a Primăriei orașului Eforie - Direcția de Administrație Publică Locală, care atestă

că, în perioada 2002 - 2008, au fost identificate terenuri pentru restituirea prin

echivalent, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în acest sens.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel Constanța, la 07 iulie 2010, iar, prin încheierea din 18

octombrie 2010, în raport de considerentele deciziei de casare, s-a dispus completarea

probelor care să răspundă îndrumărilor menționate.

Autoritatea publică locală

a comunicat, prin adresa din 28 ianuarie 2011, care zonă permite acordarea de teren

în compensare - anume, partea de nord-vest din Eforie Nord.

După exprimarea de către

intimații reclamanți a opțiunii personale cu privire la loturile identificate în

lotizarea indicată, ca acceptate în compensare, instanța a dispus administrarea

unei expertize tehnice imobiliare, vizând evaluarea terenurilor imposibil a fi restituite

în natură și a celor acceptate de intimați în compensare. Expertiza C.C. a stabilit,

însă, că, în timp ce terenul de 1.500 m.p., situat în centrul Eforie Sud (compus

din 5 loturi a câte 300 m.p. fiecare) avea o valoare de 1.546.773 RON (respectiv,

de 364.650,14 euro, reprezentând 243,10 euro/m.p.), loturile din Eforie Nord, propuse

pentru compensare și acceptate de intimații reclamanți, cu suprafețe similare, sunt

propuse a fi trecute în intravilan, sunt nesistematizate și fără utilități, având

o valoare unitară de 3,477 euro/m.p.; astfel, o suprafață de 368 m.p. în această

ultimă locație a fost evaluată la 1.279,55 euro.

Intimații reclamanți au

consimțit la concluziile raportului de expertiză, vizând discrepanța valorică majoră

între suprafața ce nu mai poate fi restituită în natură și cea a loturilor ce ar

putea fi atribuite în compensare, aceste părți arătând, la termenul din 16 mai 2011,

că acceptă, în limita a 1/3 din valoarea imobilelor propuse în compensare, loturile

267 (419 m.p.), 268 (413 m.p.) și 550 (771 m.p.), pentru restul de 2/3 din terenul

imposibil de restituit în natură (800 m.p. situați în centrul Eforie Sud), solicitându-se

acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pe parcursul judecății

a fost depusă, la dosar, dispoziția nr. 430 din 3 noiembrie 2011 emisă de Primarul

Orașului Eforie, prin care s-a dispus:

- restituirea, în natură,

către intimații reclamanți a terenului de 300 m.p. (lotul 420 din parcelarea Tuzla-Techirghiol,

Eforie Sud), afectat de construcția Vilei A. și de servitutea de trecere pentru

loturile 419, 410 și 411 din aceeași parcelare, precum și de celelalte servituți

legale;

- restituirea, în natură,

către intimații reclamanți a terenului de 290 m.p., reprezentând lotul 509 din parcelarea

Tuzla-Techirghiol, afectat, pe o porțiune de 10 m.p., de construcția blocului de

locuințe 2 B din Eforie Sud, precum și de servitutea de trecere, întreținere, intervenție

și acces;

- formularea propunerii

de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru restul loturilor

410, 411 și 419, în suprafață de câte 300 m.p.

Întrucât această dispoziție

a fost contestată separat, printr-un proces inițiat pe rolul Tribunalului Constanța

(Dosar nr. 14381/118/2011), și având în vedere că situația juridică a lotului 420

- anume, dacă putea sau nu face obiect al restituirii în natură - depindea de modul

în care se soluționa, irevocabil, litigiul purtat între reclamanți și SC C.S. 2000

SA, cu privire la construcția situată pe acel lot (Vila A.), fiind înregistrat,

în acest ultim caz, dosarul civil nr. 4540/36/2005, prin încheierea din 13

februarie 2012, Curtea de Apel Constanța a suspendat judecata prezentului apel,

în raport de dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Judecata a fost reluată

la 20 mai 2013, fiind depusă decizia civilă nr. 213/C din 1 aprilie 2013 a Curții

de Apel Constanța, pronunțată în Dosarul nr. 14381/118/2011, privind soluționarea

contestației formulate împotriva dispoziției din 3 noiembrie 2011.

Potrivit acestei hotărâri

irevocabile, a fost anulată, în cea mai mare parte, dispoziția Primarului orașului

Eforie, menținându-se doar posibilitatea restituirii în natură către intimați a

suprafeței totale de 275 m.p. din amplasamentul inițial (13 m.p. din lotul 410 și

262 m.p. din lotul 420), conform expertizei efectuate de expert B.M.

Atât Tribunalul, cât și

instanța de recurs, au apreciat că dispoziția nu putea fi emisă în condițiile în

care se afla, în derulare, procesul de față, în care se punea în discuție, după

casare, existența unor măsuri compensatorii și după ce, deja, se statuase cu putere

de lucru judecat că cea mai mare parte a suprafeței pentru care s-a depus notificarea

nu putea fi restituită în natură.

Întrucât, la data de 20

mai 2013 - data reluării judecății, intrase în vigoare Legea nr. 165/2013 privind

măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent,

a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist, în România,

instanța a pus în discuția părților modalitatea în care operează, în procesul pendinte,

noile reglementări, părțile formulând concluzii orale și scrise în acest sens.

Prin decizia civilă

nr. 77/C din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a

admis apelul declarat de pârâții Primarul orașului Eforie, Orașul Eforie, prin Primar,

și Consiliul local Eforie împotriva sentinței civile sus-menționate; a fost schimbată,

în parte, hotărârea atacată, în sensul că s-a respins cererea privind restituirea

în natură pentru suprafețele de 262 m.p. din lotul 420 și, respectiv, de 13 m.p.

din lotul 410, ca rămasă fără obiect.

Au fost obligați pârâții

să propună, în favoarea reclamanților, acordarea măsurii reparatorii a compensării

prin puncte, în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului

de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv,

în perioada regimului comunist, în România, pentru terenul imposibil a fi restituit

în natură, de 1.225 m.p. (reprezentând loturile 411, 419, 509, de câte 300 m.p.

fiecare și, respectiv, suprafețele de 287 m.p. și 38 m.p. nerestituite în natură,

din loturile 410 și 420, evidențiate pe planul parcelar Tuzla Techirghiol).

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii apelate.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Probele administrate în

rejudecare au demonstrat că nu există terenuri cu caracteristici similare celui

de 1.500 m.p. din centrul localității Eforie Sud, identificat a fi ocupat, în cea

mai mare parte, de construcțiile complexului de cazare administrat de SC C.S. SA,

ci loturi de teren limitrofe localității Eforie Nord, cu o valoare mult mai redusă

decât terenul imposibil a fi restituit în natură, nesistematizate și fără utilități.

Raportul valoric rezultat

conform expertizei tehnice imobiliare de evaluare ANEVAR este estimat ca fiind de

cca. 1,40 % (în sensul că 70 metri pătrați din lotizarea propusă pentru compensare

echivalează valoric cu un metru pătrat din terenul imposibil de restituit în natură).

Prin urmare, problema

rămasă în soluționare, urmare a deciziei de casare, și anume identificarea posibilităților

reale de acordare de teren în compensare, în modalitatea stabilită prin sentința

civilă nr. 1555 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, a fost analizată

în cauză, instanța constatând că înșiși intimații reclamanți au arătat, în rejudecare,

că diferența valorică substanțială implică nu doar o compensare cu loturile acceptate,

ci și acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

pentru cea mai mare parte a valorii de compensat (2/3), cu înaintarea propunerii

la Comisia Centrală pentru aceasta din urmă.

La momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 165/2013 a devenit, însă, operant textul art. 4, în raport de

care „d

ispozițiile

prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile

învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi,

cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor,

precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate

în temeiul hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Fiind adoptată ca act

normativ de imediată aplicare, ale cărui prevederi sunt, prin urmare, impuse în

orice cauză pendinte și indiferent de stadiul procesual (așadar, și în rejudecare

după casare, în măsura în care nu există o excepție), Legea nr. 165/2013 aduce o

serie de modificări legislative, de natură să reevalueze soluțiile jurisprudențiale

în materia Legii nr. 10/2001.

O primă modificare adusă

prin noua lege este cea de ordin terminologic, Legea nr. 165/2013 prevăzând explicit

că „În înțelesul prezentei legi, noțiunea de restituire în natură are semnificația

restituirii imobilului preluat în mod abuziv; în ceea ce privește terenurile, reconstituirea

dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament” -

art. 3 pct. 6.

Intimații reclamanți au

arătat, sub un prim aspect, că această lege nu poate fi incidentă în speță, întrucât

actul normativ nu poate înfrânge dezlegarea, cu putere de lucru judecat, dispusă

conform deciziei de casare nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Apărarea nu a fost primită,

deoarece instanța de apel a considerat că, prin decizia de casare pronunțată în

litigiul de față, nu s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că intimații au dreptul

la măsuri reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri, în accepțiunea dată

de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acest aspect rămânând în discuție și

generând trimiterea, pentru continuarea judecății, în vederea identificării posibilităților

reale ale Orașului Eforie în a acorda asemenea măsuri reparatorii.

Ceea ce a intrat în puterea

lucrului judecat, în prezentul proces, se raportează la calitatea intimaților reclamanți

și la dreptul evocat, iar, prin pronunțarea deciziei civile nr.

213/C din 1 aprilie 2013

a Curții de Apel Constanța în Dosarul nr. 14381/118/2011, a rămas, irevocabil, dezlegată

chestiunea restituirii, parțiale, în natură din terenul aflat pe amplasamentul notificat.

Prin urmare, nu s-a statuat,

printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă - astfel cum susțin intimații

reclamanți - că sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

ceea ce, prin voința legiuitorului, lasă deschisă posibilitatea aplicării, în speță,

a prevederilor noii reglementări.

Sub un al doilea aspect,

intimații reclamanți au arătat că noua lege nu modifică viziunea dată prin art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin textul art. 3 pct. 6 din Legea

nr. 165/2013, se menține măsura acordării alternative a măsurii reparatorii prin

echivalent cu cea a despăgubirii, sub forma compensării prin puncte.

Acest punct de vedere

nu poate fi, însă, reținut, întrucât Legea nr. 165/2013 operează, astfel cum rezultă

din întreg conținutul său, cu noțiuni consacrate definitiv în vechile legi reparatorii.

Astfel, cu referire la situațiile supuse Legii nr. 10/2001, legiuitorul utilizează

expresia „imobile preluate abuziv”, în timp ce referirile făcute la terenuri supuse

Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 folosesc sintagma „reconstituirea dreptului

de proprietate pe vechiul amplasament’’.

Împrejurarea că legiuitorul

a urmărit să reglementeze în mod unitar, printr-un singur act normativ, diferitele

situații juridice ivite sub imperiul legilor reparatorii anterioare nu este de natură

să inducă o confuziune între termenii și expresiile uzitate.

În acest context, norma

instituită prin art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 nu dă o definiție nouă sintagmei

„restituire în natură” din Legea nr. 10/2001, prin extinderea posibilității de atribuire

a unui alt teren, pe un alt amplasament; această viziune este transpusă, exclusiv,

în cadrul Legii nr. 18/1991, deoarece legiuitorul a prevăzut-o explicit doar în

cazul „reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un

alt amplasament” - sintagmă utilizată doar în sfera fondului funciar, de unde și

terminologia tezei a doua a textului analizat („în ceea ce privește terenurile...”).

Este indubitabil că, în noțiunea de „imobil”, se includ, din punct de vedere al

înțelesului juridic, atât construcțiile, cât și terenurile, însă, nu trebuie pierdut

din vedere că legiuitorul se raportează, în cadrul Legii nr. 10/2001, la noțiunea

de „imobil” - referindu-se, astfel, atât la terenuri, cât și la construcții - iar,

în cadrul Legii nr. 18/1991, la cea de „teren", disociere terminologică pe

care o menține și în noua reglementare din 2013.

Prin urmare, strict din

punct de vedere al interpretării gramaticale a textului indicat, Legea nr. 165/2013

nu a extins, ci a menținut, interpretarea dată prin art. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001,

republicată, în sensul că restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv

de stat echivalează, exclusiv, cu atribuirea lui către persoana îndreptățită, în

măsura în care este liber de construcții sau servituți administrative și nu a intrat,

legal, în patrimoniul unui terț.

În cazul în care nu este

posibilă restituirea în natură (în această accepțiune) a unui imobil supus Legii

nr. 10/2001, operează, de la data intrării în vigoare a legii noi, textul art. 1

alin. (2) din Legea nr. 165/2013, anume, unica măsură reparatorie în echivalent

va fi cea a compensării prin puncte, conform cap. III.

Intimații reclamanți au

susținut teza menținerii posibilității atribuirii de terenuri, în compensare, dintre

cele identificate și inventariate de autoritatea locală, conform art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, republicată, și după intrarea în vigoare a Legii nr.

165/2013; argumentul adus a fost acela de text - art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 165/2013 arătând că

„

Deciziile entităților

învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii

în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile

deținute de entitatea învestită de lege”.

Această apărare a fost

înlăturată, întrucât norma evocată se referă la deciziile/dispozițiile emise anterior

intrării în vigoare a noii legi, când exista posibilitatea compensării totale/parțiale

cu alte imobile/bunuri/servicii disponibile, așa cum indica art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și când entitatea învestită avea această obligație, de a indica,

în propunerea de acordare de despăgubiri, a imposibilității oferirii, în echivalent,

de bunuri sau servicii sau a neaccceptării lor de către cel îndreptățit.

O atare posibilitate nu

mai este prevăzută prin noua lege, operantă din 20 mai 2013, textul art. 1

alin. (1) și (2) fiind neechivoc sub aspectul naturii măsurilor ce se prevăd pentru

imobilul preluat abuziv și supus Legii nr. 10/2001 - anume, restituirea lui sau

compensarea prin puncte.

De altfel, în ce privește

aplicabilitatea noii legi în procesele aflate pe rolul instanțelor, viziunea legiuitorului

român a reprezentat transpunerea, în legislația națională, a măsurilor cu caracter

general, prefigurate prin hotărârea-pilot Maria Athanasiu și alții contra României,

2010, menite să garanteze, prin mijloace legale și administrative adecvate, respectarea

dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară

celei analizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ținând seama de principiile

enunțate în jurisprudența privitoare la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea Europeană a arătat

că aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului

de restituire în aplicare la data pronunțării hotărârii-pilot, cu privire la care

s-au constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate

și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă

coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză

(cu trimitere la cauza Viașu contra României).

În consecință, adoptarea

Legii nr. 165/2013 a urmărit această finalitate, de consacrare legislativă unitară

și coerentă a diferitelor situații relevate în jurisprudența C.E.D.O., în materia

legilor reparatorii anterioare, care să asigure, totodată, un echilibru între necesitatea

adoptării unui „remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație”,

pe de o parte, și dificultățile de ordin financiar, generate de contextul economic

la nivel național, pe de altă parte.

Curtea Europeană a amintit,

cu trimitere la reglementările similare europene, că un asemenea deziderat poate

conduce la „refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură

clare și simplificate și ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea

sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai

multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe

o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze

un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al

colectivității”.

În raport de acest raționament,

art. 4 din Legea nr. 165/2013, care statuează că, de la data intrării în vigoare

a acestui act normativ, dispozițiile sale devin incidente și în

cauzele

în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, își găsește, pe deplin,

aplicabilitatea și în prezenta speță.

Având în vedere toate

aceste considerente, instanța a concluzionat că apelul pârâților este fondat, întrucât:

- petitul vizând

restituirea în natură

pentru suprafețele de 262 m.p. din lotul 420 și, respectiv, de 13 m.p. din lotul

410, a rămas fără obiect, urmare a dezlegării irevocabile date în dosarul civil

nr. 14381/118/2011 (nesubzistând măsura compensatorie dispusă de Tribunal, pentru

această parte a imobilului);

- pentru diferența de

teren ce nu poate fi restituită în natură (1.225 m.p.) operează măsura prevăzută

prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a compensării prin puncte, conform

cap. III.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței apelate, în ceea ce privește respingerea pretenției legate

de restituirea în natură pentru restul de teren, de 1.225 m.p., și plata cheltuielilor

de judecată.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții P.M.A., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I. și P.T.E., criticând-o

pentru următoarele motive:

Soluția de acordare a

măsurii reparatorii prin puncte este nelegală pentru cele ce se succed:

Art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 315 din același Cod.

Decizia nr. 1186 din

24 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a produs, conform art.

315 C. proc. civ., efecte obligatorii, irevocabile, asupra modului în care instanța

de recurs a rezolvat problema de drept din speță, urmând ca doar situația de fapt

să fie stabilită de instanța de rejudecare, precum și asupra necesității administrării

anumitor probe în ceea ce privește situația de fapt.

În mod concret, Înalta

Curte a constatat că reclamanții sunt în drept să solicite restabilirea situației

anterioare prin modalitatea compensării cu alte bunuri, iar „instanțele de judecată

sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deținătoare refuză atribuirea

de bunuri în compensare...”.

Ca atare, instanța de

rejudecare trebuia să verifice dacă există sau nu astfel de bunuri și, în cazul

unui răspuns afirmativ, cum s-a și stabilit după administrarea probelor, soluția

în drept trebuia să fie cea de obligare la atribuirea acelor bunuri concrete, în

compensare.

În ipoteza în care s-ar

fi demonstrat că nu mai există bunuri pentru a fi date în compensare, abia atunci

soluția ar fi fost de trimitere la despăgubiri, conform Legii nr. 247/2005.

În consecință, motivarea

instanței de apel, în sensul că „nu s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească

anterioară, irevocabilă, că sunt îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent” contrazice conținutul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție

(în mod special, considerentele de la pag. 9 și 10).

proc. civ. - hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

2.1. În decizie se menționează

că „probele administrate în rejudecare au demonstrat că nu există terenuri cu caracteristici

similare celui de 1.500 m.p. din centrul localității (...), ci loturi de teren limitrofe

localității Eforie Nord, cu o valoare mult mai redusă (...)”.

Practic, se recunoaște

că există bunuri în compensare (împrejurarea că terenurile respective nu s-ar afla

în centrul localității, ci la periferie și că, fiind în altă zonă, ar fi mai puțin

valoroase, este irelevantă, din moment ce se pot accepta terenuri în compensare,

în altă zonă).

În consecință, terenurile

concrete ce pot face obiectul Legii nr. 10/2001, ca terenuri în compensare, au existat

și existau și la momentul rejudecării cauzei.

2.2. Sub un alt aspect,

punerea în discuție a Legii nr. 165/2013 și motivarea în temeiul acestei legi nu

se puteau face decât dacă, în prealabil, instanța ajungea la concluzia, prin stabilirea

situației de fapt concrete, că există bunuri în compensare.

În cazul inexistenței

unor asemenea bunuri, problema aplicării Legii nr. 165/2013 este irelevantă.

proc. civ., raportat la art. 1 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În mod greșit, instanța

de apel a considerat că:

- există terenuri în compensare,

în sensul Legii nr. 10/2001, doar dacă un m.p. de teren imposibil de restituit în

natură ar echivala, practic, cu un m.p. de teren în compensare (în altă zonă);

- nu ar fi posibil ca,

pentru terenul imposibil de restituit în natură, să se acorde, în parte, bunuri

în compensare, în parte, despăgubiri (contrar art. 1 alin. (4) din Legea nr. 10/2001).

proc. civ., raportat la aplicarea Legii nr. 165/2013, sub două aspecte:

- dacă legea nouă permite

sau nu măsura compensării cu alte bunuri;

- în ce limite se aplică

legea nouă proceselor în curs de soluționare.

4.1. Ambele legi - Legea

nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013 - consacră principiul prevalenței restituirii

în natură.

În art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, se

acordă, cu titlu de „măsuri reparatorii prin echivalent”, bunuri în compensare sau

despăgubiri (conform legii speciale), într-o ordine obligatorie și cu o procedură

specială - alin. (3).

În Legea nr. 165/2013,

intitulată „lege privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în

natură sau prin echivalent (...)”, în art. 3, se definesc termenii și expresiile

din lege, dându-li-se „următoarele semnificații”:

- pct. 6: „restituirea

în natură - restituirea imobilului preluat în mod abuziv; în ceea ce privește terenurile,

reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament”.

Analizând comparativ cele

două legi, rezultă că măsura acordării de teren în compensare nu a dispărut. În

Legea nr. 10/2001, această măsură era inclusă sub titulatura „măsuri reparatorii

prin echivalent”, iar, în Legea nr. 165/2013, este inclusă sub titulatura „restituirea

în natură”.

Curtea de Apel Constanța

interpretează definiția de la art. 3 pct. 6 ca fiind diferențiată: „în ceea ce privește

terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe

un alt amplasament” s-ar referi, în exclusivitate, la Legea nr. 18/1991, și nu la

Legea nr. 10/2001, deoarece această exprimare ar fi caracteristică doar Legii fondului

funciar.

Dispoziția dintr-un anume

text se corelează cu toate celelalte dispoziții ale legii respective (Legea nr.

165/2013).

Noțiunile tipice, cu care

s-a operat în Legea nr. 10/2001 sau în Legea nr. 18/1991, primesc alte explicații

în cuprinsul art. 3.

Noțiunea de „persoană

îndreptățită” este tipică Legii nr. 10/2001, și nu Legii nr. 18/1991, care operează,

în art. 8 alin. (2), cu „membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă

sau cărora li s-a preluat, în orice mod, teren de către aceasta, precum și moștenitorii

acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă și alte persoane

anume stabilite”.

„Entitatea învestită de

lege” este, de asemenea, tipică pentru Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (2), (5),

Legea nr. 18/1991 folosind o cu totul altă terminologie („comisiile de fond funciar”).

În concepția Legii

nr. 165/2013, dat fiind ca o astfel de lege s-a intenționat să acopere toate legile

de reparație (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991, O.U.G. nr. 83/1999, O.U.G.

nr. 94/2000), termenii definiți la art. 3 nu și-au mai păstrat configurația din

legile respective, ci au căpătat un înțeles nou, apt să acopere toate situațiile

din cele patru legi de reparație.

Dacă raționamentul pentru

interpretarea art. 3 pct. 7 (în realitate, pct. 6) ar fi cel folosit de instanță,

acest raționament ar trebui să funcționeze, de exemplu, și pentru art. 3 pct. 3

(„persoana îndreptățită”), în sensul că persoana îndreptățită s-ar referi doar

la solicitanții pentru Legea nr. 10/2001, nu și la cei pentru Legea nr. 18/1991.

Pe de altă parte, Curtea

analizează art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ajungând la concluzia că acest

text „se referă la deciziile/dispozițiile emise anterior intrării în vigoare a noii

legi”.

Concluzia este eronată,

întrucât:

- nu rezultă că ar exista

o procedură diferită, în sensul stabilirii unor anumite acte pentru situațiile în

care aceste decizii/dispoziții s-au emis înainte de Legea nr. 165/2013 și a altor

acte, dacă deciziile/dispozițiile se emit după apariția actului normativ indicat;

- o asemenea obligație

(existența unor „înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare

totală sau parțială, a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile, deținute de

entitatea învestită de lege”) ar fi absolut inutilă, dacă compensarea nu ar mai

fi posibilă în viziunea Legii nr. 165/2013.

4.2. Art. 4 din Legea

nr. 165/2013 trebuie aplicat nuanțat, chiar instanța de apel pornind de la hotărârea

pilot Maria Athanasiu, care a declanșat obligația identificării unui sistem

juridic care să înlăture neajunsurile precedente.

S-a reținut, corect, împrejurarea

că hotărârea C.E.D.O. a evidențiat necesitatea implementării unei proceduri simplificate

și eficiente, care ar face sistemul de despăgubiri previzibil.

În esență, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a criticat sistemul de despăgubiri (în orice formă: acțiuni

la Fondul Proprietatea, contravaloarea efectivă în bani...), și nicidecum soluțiile

legislative și de practică judiciară vizând restituirea efectivă a bunului sau a

altui bun concret, material, acordat în compensare.

În aceste condiții, Legea

nr. 165/2013 (care este consecința hotărârii pilot Athanasiu) nu avea de ce să renunțe

la acordarea de bunuri în compensare, cu atât mai mult cu cât orice bun oferit în

compensare nu putea fi impus unilateral, ci doar acceptat de persoana îndreptățită.

Chiar argumentul folosit

de Curtea de Apel se referă la „sistemul de despăgubiri”, acceptându-se că „plafonarea

despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte,

de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor

proprietari și interesul general al colectivității”.

Prin urmare, sub acest

aspect, se impune aplicarea Legii nr. 165/2013 (cauzelor aflate pe rolul instanțelor)

- acordarea de puncte - nu în situațiile în care se discută existența unor bunuri

în compensare, bunuri evaluate, concrete și pe care notificatorii le acceptă.

În speța de față, prin

hotărârea pronunțată, recurenții se află în situația în care, într-un litigiu demarat

de părți în anul 2006, foștii proprietari sunt „trimiși” pentru minim 60 de

luni de aici înainte la Comisia Națională, pentru a obține niște puncte, cu care,

ulterior, (termen imposibil de prevăzut), se va putea participa la o licitație

sau se vor putea transfera în numerar (împovărând, evident, bugetul statului).

Nici hotărârea Maria Athanasiu,

nici Legea nr. 165/2013, nu au fost emise în acest spirit, o astfel de soluție transformându-se

în contrariul motivației ce a determinat adoptarea unei noi legi.

proc. civ., raportat la abuzul de drept; art. 20 din Constituție, coroborat cu

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reținut, prin decizia

civilă nr. 77/C din 17 septembrie 2013, că, în Dosarul nr. 14381/118/2011, care

a vizat dispoziția Primarului, emisă în timpul rejudecării prezentei cauze, instanța

de fond și de recurs „au apreciat că dispoziția nu putea fi emisă în condițiile

în care se afla în derulare procesul de față, în care se punea în discuție, după

casare, existența unor măsuri compensatorii și după ce, deja, se statuase, cu putere

de lucru judecat, că cea mai mare parte a suprafeței pentru care s-a depus notificarea

nu putea fi restituită în natură”.

Aceasta reprezintă, juridic,

consacrarea unui abuz de drept.

Instanța de apel nu sancționează

conduita pârâților, ci, dimpotrivă, prin soluția adoptată, validează o astfel de

atitudine, pronunțând o hotărâre prin care, în final, pârâții nu mai au obligația

de a acorda, în compensare, terenurile concret individualizate, trimițând dosarul

la Comisia Națională.

Intimații pârâți nu au

depus întâmpinare.

Analizând decizia civilă

recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7

și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele

considerente:

Toate susținerile recurenților

trebuie examinate prin raportare la legislația actuală în materia restituirii, în

natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în regimul politic trecut,

mai precis la modificările și completările aduse Legii nr. 165/2013, prin Legea

nr. 368/2013, chestiune supusă dezbaterii în recursul de față. Astfel:

la încălcarea deciziei de casare nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată

în ciclul procesual anterior al prezentului dosar, vor fi avute în vedere din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu din cea a

pct. 9 din același text de lege. Aceasta, deoarece recurenții nu invocă nerespectarea

unor dispoziții de drept substanțial sau de drept procesual, dar nereglementate

sub condiția vătămării, ci încălcarea unor forme de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce se circumscrie motivului

de casare reglementat de art. 304 pct. 5.

Contrar celor susținute

de reclamanți, prin decizia de casare sus-menționată, nu s-a stabilit dreptul acestor

părți la măsura reparatorie prin echivalent a compensării, ceea ce presupunea, în

mod evident, identificarea, la acel moment, a unor bunuri susceptibile de o asemenea

formă de reparație, ci s-a dispus casarea hotărârii instanței de apel, pronunțată

în ciclul procesual anterior, tocmai în vederea efectuării unor verificări suplimentare,

privind existența unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. Prin urmare,

prin decizia instanței de recurs, s-a recunoscut, în mod implicit, doar o vocație

a reclamanților la măsura compensării, determinată de identificarea unor astfel

de bunuri, iar nu dreptul părților respective la forma de reparație în discuție.

Pe de altă parte, intrarea

în vigoare, pe parcursul rejudecării cauzei în apel, a unei noi legi, Legea nr.

165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură

sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist

în România, cu privire la care instanța de apel a considerat, în temeiul art. 4,

că este de imediată aplicare, aspect necontestat de recurenți, fundamentează argumentul

juridic pentru care Curtea de Apel era obligată să țină seama de acest act normativ,

indiferent de ceea ce s-ar fi stabilit printr-o decizie irevocabilă anterioară.

Într-un asemenea caz nu s-ar putea invoca încălcarea puterii de lucru judecat a

hotărârii instanței de recurs, întrucât legea în discuție, fiind ulterioară pronunțării

deciziei irevocabile, constituie un element neanalizat de această instanță. Prin

urmare, chestiunea referitoare la formele de reparație stabilite de noul act normativ,

neformând, în mod firesc, obiect de examinare al instanței care a pronunțat hotărârea

irevocabilă, efectele puterii de lucru judecat ale acestei decizii nu se pot întinde

și asupra aspectului juridic în discuție.

În consecință, nu se poate

reține că, prin decizia recurată în prezentul dosar, s-ar fi încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

cu referire la obligația instanței de rejudecare, de a respecta dispozițiile obligatorii

ale instanței de recurs, în condițiile art. 315 din același Cod. Nu sunt întrunite,

deci, cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În prezent, însă, urmare

a modificării art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin art. I pct. 1 din Legea

nr. 368/2013, intrată în vigoare la data de 24 decembrie 2013, deci, ulterior pronunțării

deciziei atacate și pe parcursul prezentului recurs, s-a prevăzut, ca formă de reparație

în echivalent, și măsura compensării cu bunuri oferite de entitatea învestită cu

soluționarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Această modificare

legislativă va determina admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, determinat de împrejurarea că

modificarea respectivă, fiind ulterioară deciziei recurate, instanța care a pronunțat-o

nu a fost în măsură să o aibă în vedere la pronunțarea soluției.

2.1. Critica vizând motivarea

contradictorie a hotărârii recurate, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

nu este întemeiată.

În susținerea acestei

afirmații, recurenții menționează, în esență, că, deși Curtea recunoaște, în urma

probelor administrate, că există terenuri ce pot fi atribuite în compensare, a pronunțat

o soluție greșită, în sensul respingerii cererii reclamanților, de acordare a acestei

forme de reparație, contradictorie considerentului amintit. Critica nu poate fi

primită, deoarece, cum s-a arătat deja, deși a stabilit, ca situație de fapt, că

există terenuri ce pot fi atribuite în compensare, Curtea nu a dispus măsura reparatorie

în echivalent solicitată de reclamanți, în raport de dispozițiile art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data pronunțării deciziei. Prin

urmare, instanța de apel, verificând, în urma suplimentării probatoriului, dacă

există sau nu terenuri care să poată fi atribuite în compensare, nu a făcut decât

să respecte dispozițiile deciziei de casare. Totodată, a înlăturat această formă

de reparație în echivalent, argumentat de modificarea legislativă intervenită pe

parcursul rejudecării apelului, și care, în opinia instanței, nu putea conduce decât

la respingerea măsurii compensării cu alte bunuri și la obligarea pârâților la propunere

de acordare a compensării prin puncte. Cum acest argument de drept, potrivit expunerii

instanței, justifica măsura reparatorie în echivalent dispusă și, de asemenea, respingerea

pretențiilor reclamanților în ceea ce privește compensarea cu terenurile reținute

ca fiind disponibile, nu se poate considera că motivarea instanței în acest sens

ar fi contradictorie, potrivit art. 304 pct. 7