ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2252/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 670 din 22 martie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului orașului Eforie, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea lipsei răspunsului pârâtului la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001; a admis excepția inadmisibilității aceleiași cereri și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții P.M.V., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I. și P.T.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul orașului Eforie, cu obiectul sus-menționat; a admis excepția prematurității formulării cererii, în ceea ce privește obligarea la restituirea în natură sau atribuirea de terenuri, în compensare; a respins, ca prematur, acest capăt de cerere.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente: Excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Primarul orașului Eforie, în ceea ce privește primul capăt de cerere, s-a respins în raport de dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația primarilor localităților, de a emite dispoziție motivată de soluționare a notificării. Ca urmare, constatarea lipsei unui răspuns, în principiu, vizează omisiunea primarului, de a emite o asemenea dispoziție. Calitatea procesual pasivă presupune identitatea între persoana chemată în judecată, ca pârâtă, și persoana căreia îi incumbă obligația corelativă dreptului protejat prin acțiune.

Prin notificarea înregistrată sub nr. xx din 30 iulie 2001, la B.E.J. D.V., reclamanții au solicitat Primăriei Eforie restituirea imobilelor în cauză sau atribuirea unor terenuri în echivalent ori acțiuni la SC C.S. SA. Cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, s-a reținut că, la termenul de judecata din 05 octombrie 2006, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință, apărătorul reclamanților, prezent în fața instanței, a precizat că primul capăt de cerere este un capăt de cerere distinct. Acțiunea în constatare, reglementată de art. 111 C. proc. civ., este acea acțiune prin care se solicită numai constatarea existenței unui drept subiectiv sau inexistenței unui drept al pârâtului, cu alte cuvinte, existența sau inexistența unui raport juridic.

Pe calea acestei acțiuni, nu se poate solicita constatarea unor situații de fapt, o asemenea cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibilă. Or, în cauză, reclamanții solicită constatarea unei situații de fapt, respectiv o inacțiune a pârâtului. Referitor la excepția prematurității acțiunii, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a reținut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Identificarea bunului care a făcut obiectul proprietății autorilor persoanelor ce se consideră îndreptățite este esențială pentru a se putea soluționa notificarea formulată, soluția depinzând de această identificare, respectiv de stabilirea faptului dacă terenul este liber sau ocupat, măsura în care este ocupat și construcțiile sau lucrările utilitare de care este grevat. De asemenea, pentru soluționarea notificării, este esențial a se stabili cine deține imobilul în cauză, astfel încât să se determine persoana obligată la emiterea deciziei sau dispoziției de soluționare a notificării.

În cauză, reclamanții nu au depus înscrisuri suficiente sau alte mijloace de probă, la organul învestit cu soluționarea notificării, în vederea identificării exacte a terenurilor a căror restituire o reclamă, deși, din adresele nr. A și nr. B din 28 februarie 2001 emise de SC P. SA Constanța, rezultă necesitatea analizării planului de parcelare Tuzla, din 1926, întocmit de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, aprobat cu jurnalul nr. 1593/1926, solicitat de instanță și depus abia în fața acesteia. Necesitatea probei menționate rezultă din chiar formularea notificării, în care se identifică terenurile respective prin număr de lot, iar nu prin vecinătăți, numere de lot care, astfel cum rezultă din adresele SC P. SA, corespund planului de parcelare din 1926, fiind necesară realizarea de către autoritatea administrativă a unei expertize pentru identificarea terenurilor respective, expertiză care, în lipsa documentației complete, nu era posibilă.

Mai mult, în interogatoriul depus pentru pârâți, reclamanții au solicitat, prin prima întrebare, să se răspundă dacă loturile de teren în cauză sunt identificate corect în adresele nr. A și B din 28 februarie 2001, care, însă, fac o identificare generică, prin încadrarea în zone, iar nu una precisă, prin vecinătăți, și nu raportat la schițele cadastrale; planurile de situație, depuse în anexă, au un caracter informativ și neoficial. Aceasta vădește împrejurarea că reclamanții nu cunosc, cu exactitate, locația terenurilor și tind să deplaseze sarcina probei către organul administrativ învestit cu soluționarea notificării, deși, potrivit normelor juridice expuse anterior, sarcina probei le incumbă.

În consecință, nu se poate reține refuzul nejustificat al pârâților, de a soluționa notificarea, acțiunea fiind prematură, în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ. Prin decizia nr. 303 C din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile sus-menționate, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza, pentru soluționarea fondului, la aceeași instanță. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Obiectul cererii de chemare judecată a fost clar precizat, în sensul că apelanții reclamanți au solicitat, în primul rând, să se constate că Primarul orașului Eforie nu a răspuns la notificarea formulată.

De asemenea, s-a mai solicitat obligarea pârâților la restituirea, în natură, a terenului în suprafață totală de 1.500 m.p., situat în Eforie Sud. Art. 25 din Legea nr. 10/2001 are caracter imperativ pentru unitățile administrativ-teritoriale și trebuie respectat de toate părțile din litigiu, aspect pe care prima instanță nu l-a avut în vedere. Apelanții reclamanți au notificat Primăria orașului Eforie, conform notificării înregistrate sub nr. 1079/2001, la B.E.J. D.V., și au anexat acestei notificări o parte din înscrisuri. În temeiul art. 129 C. proc.

civ., Tribunalul avea obligația să analizeze, la momentul înregistrării notificării, ce acte au fost depuse de părți, iar, în cazul în care considera că se impunea completarea probatoriilor, trebuia să le pună în vedere acest aspect și, de asemenea, în raport de data notificării, respectiv anul 2001, și de data introducerii acțiunii - 04 septembrie 2006, să aprecieze dacă Primarul orașului Eforie și-a îndeplinit sau nu obligațiile legale. Din moment ce s-a luat părților un interogatoriu, în instanță au fost depuse acte în completare, se putea verifica dacă există elemente suficiente pentru ca prima instanță să se pronunțe asupra fondului.

Prin sentința civilă nr. 1555 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să le atribuie, în natură, în compensare, un teren cu aceleași caracteristici urbanistice edilitare cu terenul preluat, în suprafață de 1.500 m.p., ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol, întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza orașului Eforie, propuse pentru acordarea de teren în compensare; cu obligarea celor din urmă la cheltuieli de judecată în cuantum de 5.700 RON.

Prima instanță a reținut că, prin notificarea înregistrată sub nr. xx din 30 iulie 2001, reclamanții au solicitat, în condițiile Legii nr. 10/2001, restituirea unor terenuri în suprafață totală de 1.500 m.p., identificate drept loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din Eforie Sud, sau, dacă retrocedarea în natură nu mai este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Tribunalul a constatat că reclamanții intră în sfera de aplicare a prevederilor legii speciale, întrucât, făcând dovada titlului de proprietate al autorilor lor asupra terenurilor în suprafață totală de 1.500 m.p., preluate în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950 - preluarea fiind, prin urmare, una abuzivă - aceștia au calitatea de persoane îndreptățite, în înțelesul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că sunt incidente, în cauză, și dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 25 din aceeași lege. Pe aspectul situației juridice actuale a loturilor, s-a reținut că, din concluziile raportului de expertiză întocmit de ing. M.C.R., a rezultat că terenurile ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509 sunt ocupate de complexul de cazare (căsuțe) și un restaurant, aflate în administrarea SC C.S. SA, gradul de ocupare fiind de 100%, astfel încât acestea nu mai pot fi restituite în natură, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În această ipoteză, instanța i-a obligat pe pârâți să atribuie, în natură, în compensare, un teren cu aceleași caracteristici urbanistice edilitare cu terenul preluat, în suprafață de 1.500 m.p., ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol, întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza orașului Eforie, propuse pentru acordarea de teren în compensare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 179/C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a constatat că art. 1 din Legea nr. 10/2001 generează, prin interpretare literală și sistematică, înțelesul statuat constant în doctrina și în jurisprudența instanței supreme, în legătură cu caracterul subsecvent, etapizat, al măsurilor reparatorii consacrate de legea specială. Prin urmare, imposibilitatea restituirii, în natură, a imobilului supus reglementării actului normativ sus-menționat deschide, în mod direct, dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea, în echivalent, a altor bunuri sau servicii, de valoare egală cu cea a bunului nerestituit, iar, în imposibilitatea acordării unor astfel de beneficii, dreptul la despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Susținerile apelanților pârâți, potrivit cu care autoritatea publică locală deținătoare are atributul stabilirii modalității de despăgubire efectivă, sunt, parțial, întemeiate, însă, își găsesc fundamentul în sensul arătat de aplicare a legii, iar nu în viziunea unei libertăți arbitrare a entității publice respective. Ori de câte ori nu se probează de către persoana deținătoare că este imposibilă alocarea unor bunuri în compensare - ceea ce nu echivalează cu dovada unui fapt negativ, ci cu valorificarea materialului probator în acest sens - ea va fi ținută să acorde măsurile reparatorii prin echivalent, sub forma atribuirii de bunuri și servicii în compensare, fără a se putea prevala de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În speță, în absența unor înscrisuri care să ateste că a fost finalizată procedura de identificare și evaluare a acelor bunuri ce pot fi atribuite în compensare (atribut exclusiv al autorității locale) și că, prin măsurile reparatorii luate în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost alocate toate aceste resurse, apelanții nu pot evoca interesul comunității locale și necesitățile de dezvoltare regională. Instanțele de judecată au obligația de a statua, în fapt și în drept, asupra situațiilor deduse judecății, iar simpla raportare a autorității la imperativul rezervării unor locații pentru obiective de interes social nu este de natură să prezume temeinicia unor astfel de susțineri, câtă vreme nu își găsește fundamentarea în baza probelor administrate.

În acest context, a fost evaluată, sub aspect probator, și adresa din 26 iunie 2009 a Primăriei orașului Eforie - Direcția de Administrație Publică Locală, care atestă că, în perioada 2002 - 2008, au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent, conform hotărârilor judecătorești pronunțate, ceea ce poate prezuma că pronunțarea unei asemenea soluții, în speță, nu constituie decât premisa restituirii, în această modalitate, a terenurilor preluate abuziv. Soluția Curții de Apel a fost casată, cu trimitere spre rejudecare, conform deciziei nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâți.

În pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, că măsura compensării cu alte bunuri nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare, ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca, atunci când deține bunuri sau servicii disponibile, să le înscrie în tabelul ce trebuie întocmit potrivit art. 1 alin. (5) din același act normativ și să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii. În speță, instanța de apel nu s-a preocupat să asigure premisa unei judecăți concrete și efective, neindividualizând terenul atribuit în compensare și nestabilind regimul juridic actual al bunului, inclusiv valoarea de circulație a acestuia, și nici motivele pentru care nu a fost înscris în tabelul întocmit de pârât.

Confirmarea soluției primei instanțe nu poate fi acceptată drept modalitate rezonabilă de soluționare a pricinii, întrucât dispoziția instanței este strict formală, nu se sprijină pe probe concludente și pertinente, în contextul unor norme legale care pot fi valorificate în cauză. Aceste argumente conduc la admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare. Înalta Curte a stabilit că instanța de apel, în rejudecare, va solicita unității deținătoare dovada finalizării procedurilor de identificare și de evaluare a bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, cu atât mai mult cu cât, la dosar, s-a reținut existența adresei din 26 iunie 2009 a Primăriei orașului Eforie - Direcția de Administrație Publică Locală, care atestă că, în perioada 2002 - 2008, au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în acest sens.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, la 07 iulie 2010, iar, prin încheierea din 18 octombrie 2010, în raport de considerentele deciziei de casare, s-a dispus completarea probelor care să răspundă îndrumărilor menționate. Autoritatea publică locală a comunicat, prin adresa din 28 ianuarie 2011, care zonă permite acordarea de teren în compensare - anume, partea de nord-vest din Eforie Nord. După exprimarea de către intimații reclamanți a opțiunii personale cu privire la loturile identificate în lotizarea indicată, ca acceptate în compensare, instanța a dispus administrarea unei expertize tehnice imobiliare, vizând evaluarea terenurilor imposibil a fi restituite în natură și a celor acceptate de intimați în compensare.

Expertiza C.C. a stabilit, însă, că, în timp ce terenul de 1.500 m.p., situat în centrul Eforie Sud (compus din 5 loturi a câte 300 m.p. fiecare) avea o valoare de 1.546.773 RON (respectiv, de 364.650,14 euro, reprezentând 243,10 euro/m.p.), loturile din Eforie Nord, propuse pentru compensare și acceptate de intimații reclamanți, cu suprafețe similare, sunt propuse a fi trecute în intravilan, sunt nesistematizate și fără utilități, având o valoare unitară de 3,477 euro/m.p.; astfel, o suprafață de 368 m.p. în această ultimă locație a fost evaluată la 1.279,55 euro.

Intimații reclamanți au consimțit la concluziile raportului de expertiză, vizând discrepanța valorică majoră între suprafața ce nu mai poate fi restituită în natură și cea a loturilor ce ar putea fi atribuite în compensare, aceste părți arătând, la termenul din 16 mai 2011, că acceptă, în limita a 1/3 din valoarea imobilelor propuse în compensare, loturile 267 (419 m.p.), 268 (413 m.p.) și 550 (771 m.p.), pentru restul de 2/3 din terenul imposibil de restituit în natură (800 m.p. situați în centrul Eforie Sud), solicitându-se acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Pe parcursul judecății a fost depusă, la dosar, dispoziția nr. 430 din 3 noiembrie 2011 emisă de Primarul Orașului Eforie, prin care s-a dispus: - restituirea, în natură, către intimații reclamanți a terenului de 300 m.p.

(lotul 420 din parcelarea Tuzla-Techirghiol, Eforie Sud), afectat de construcția Vilei A. și de servitutea de trecere pentru loturile 419, 410 și 411 din aceeași parcelare, precum și de celelalte servituți legale; - restituirea, în natură, către intimații reclamanți a terenului de 290 m.p., reprezentând lotul 509 din parcelarea Tuzla-Techirghiol, afectat, pe o porțiune de 10 m.p., de construcția blocului de locuințe 2 B din Eforie Sud, precum și de servitutea de trecere, întreținere, intervenție și acces; - formularea propunerii de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru restul loturilor 410, 411 și 419, în suprafață de câte 300 m.p.

Întrucât această dispoziție a fost contestată separat, printr-un proces inițiat pe rolul Tribunalului Constanța (Dosar nr. 14381/118/2011), și având în vedere că situația juridică a lotului 420 - anume, dacă putea sau nu face obiect al restituirii în natură - depindea de modul în care se soluționa, irevocabil, litigiul purtat între reclamanți și SC C.S. 2000 SA, cu privire la construcția situată pe acel lot (Vila A.), fiind înregistrat, în acest ultim caz, dosarul civil nr. 4540/36/2005, prin încheierea din 13 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța a suspendat judecata prezentului apel, în raport de dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Judecata a fost reluată la 20 mai 2013, fiind depusă decizia civilă nr. 213/C din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în Dosarul nr. 14381/118/2011, privind soluționarea contestației formulate împotriva dispoziției din 3 noiembrie 2011. Potrivit acestei hotărâri irevocabile, a fost anulată, în cea mai mare parte, dispoziția Primarului orașului Eforie, menținându-se doar posibilitatea restituirii în natură către intimați a suprafeței totale de 275 m.p. din amplasamentul inițial (13 m.p. din lotul 410 și 262 m.p. din lotul 420), conform expertizei efectuate de expert B.M.

Atât Tribunalul, cât și instanța de recurs, au apreciat că dispoziția nu putea fi emisă în condițiile în care se afla, în derulare, procesul de față, în care se punea în discuție, după casare, existența unor măsuri compensatorii și după ce, deja, se statuase cu putere de lucru judecat că cea mai mare parte a suprafeței pentru care s-a depus notificarea nu putea fi restituită în natură. Întrucât, la data de 20 mai 2013 - data reluării judecății, intrase în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist, în România, instanța a pus în discuția părților modalitatea în care operează, în procesul pendinte, noile reglementări, părțile formulând concluzii orale și scrise în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 77/C din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâții Primarul orașului Eforie, Orașul Eforie, prin Primar, și Consiliul local Eforie împotriva sentinței civile sus-menționate; a fost schimbată, în parte, hotărârea atacată, în sensul că s-a respins cererea privind restituirea în natură pentru suprafețele de 262 m.p. din lotul 420 și, respectiv, de 13 m.p. din lotul 410, ca rămasă fără obiect. Au fost obligați pârâții să propună, în favoarea reclamanților, acordarea măsurii reparatorii a compensării prin puncte, în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist, în România, pentru terenul imposibil a fi restituit în natură, de 1.225 m.p.

(reprezentând loturile 411, 419, 509, de câte 300 m.p. fiecare și, respectiv, suprafețele de 287 m.p. și 38 m.p. nerestituite în natură, din loturile 410 și 420, evidențiate pe planul parcelar Tuzla Techirghiol). Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut următoarele: Probele administrate în rejudecare au demonstrat că nu există terenuri cu caracteristici similare celui de 1.500 m.p. din centrul localității Eforie Sud, identificat a fi ocupat, în cea mai mare parte, de construcțiile complexului de cazare administrat de SC C.S. SA, ci loturi de teren limitrofe localității Eforie Nord, cu o valoare mult mai redusă decât terenul imposibil a fi restituit în natură, nesistematizate și fără utilități.

Raportul valoric rezultat conform expertizei tehnice imobiliare de evaluare ANEVAR este estimat ca fiind de cca. 1,40 % (în sensul că 70 metri pătrați din lotizarea propusă pentru compensare echivalează valoric cu un metru pătrat din terenul imposibil de restituit în natură). Prin urmare, problema rămasă în soluționare, urmare a deciziei de casare, și anume identificarea posibilităților reale de acordare de teren în compensare, în modalitatea stabilită prin sentința civilă nr. 1555 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, a fost analizată în cauză, instanța constatând că înșiși intimații reclamanți au arătat, în rejudecare, că diferența valorică substanțială implică nu doar o compensare cu loturile acceptate, ci și acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru cea mai mare parte a valorii de compensat (2/3), cu înaintarea propunerii la Comisia Centrală pentru aceasta din urmă.

La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a devenit, însă, operant textul art. 4, în raport de care „d ispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Fiind adoptată ca act normativ de imediată aplicare, ale cărui prevederi sunt, prin urmare, impuse în orice cauză pendinte și indiferent de stadiul procesual (așadar, și în rejudecare după casare, în măsura în care nu există o excepție), Legea nr. 165/2013 aduce o serie de modificări legislative, de natură să reevalueze soluțiile jurisprudențiale în materia Legii nr. 10/2001.

O primă modificare adusă prin noua lege este cea de ordin terminologic, Legea nr. 165/2013 prevăzând explicit că „În înțelesul prezentei legi, noțiunea de restituire în natură are semnificația restituirii imobilului preluat în mod abuziv; în ceea ce privește terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament” - art. 3 pct. 6. Intimații reclamanți au arătat, sub un prim aspect, că această lege nu poate fi incidentă în speță, întrucât actul normativ nu poate înfrânge dezlegarea, cu putere de lucru judecat, dispusă conform deciziei de casare nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărarea nu a fost primită, deoarece instanța de apel a considerat că, prin decizia de casare pronunțată în litigiul de față, nu s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că intimații au dreptul la măsuri reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri, în accepțiunea dată de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acest aspect rămânând în discuție și generând trimiterea, pentru continuarea judecății, în vederea identificării posibilităților reale ale Orașului Eforie în a acorda asemenea măsuri reparatorii. Ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, în prezentul proces, se raportează la calitatea intimaților reclamanți și la dreptul evocat, iar, prin pronunțarea deciziei civile nr. 213/C din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța în Dosarul nr. 14381/118/2011, a rămas, irevocabil, dezlegată chestiunea restituirii, parțiale, în natură din terenul aflat pe amplasamentul notificat.

Prin urmare, nu s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă - astfel cum susțin intimații reclamanți - că sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce, prin voința legiuitorului, lasă deschisă posibilitatea aplicării, în speță, a prevederilor noii reglementări. Sub un al doilea aspect, intimații reclamanți au arătat că noua lege nu modifică viziunea dată prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin textul art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013, se menține măsura acordării alternative a măsurii reparatorii prin echivalent cu cea a despăgubirii, sub forma compensării prin puncte. Acest punct de vedere nu poate fi, însă, reținut, întrucât Legea nr. 165/2013 operează, astfel cum rezultă din întreg conținutul său, cu noțiuni consacrate definitiv în vechile legi reparatorii.

Astfel, cu referire la situațiile supuse Legii nr. 10/2001, legiuitorul utilizează expresia „imobile preluate abuziv”, în timp ce referirile făcute la terenuri supuse Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 folosesc sintagma „reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament’’. Împrejurarea că legiuitorul a urmărit să reglementeze în mod unitar, printr-un singur act normativ, diferitele situații juridice ivite sub imperiul legilor reparatorii anterioare nu este de natură să inducă o confuziune între termenii și expresiile uzitate.

În acest context, norma instituită prin art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 nu dă o definiție nouă sintagmei „restituire în natură” din Legea nr. 10/2001, prin extinderea posibilității de atribuire a unui alt teren, pe un alt amplasament; această viziune este transpusă, exclusiv, în cadrul Legii nr. 18/1991, deoarece legiuitorul a prevăzut-o explicit doar în cazul „reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament” - sintagmă utilizată doar în sfera fondului funciar, de unde și terminologia tezei a doua a textului analizat („în ceea ce privește terenurile...”).

Este indubitabil că, în noțiunea de „imobil”, se includ, din punct de vedere al înțelesului juridic, atât construcțiile, cât și terenurile, însă, nu trebuie pierdut din vedere că legiuitorul se raportează, în cadrul Legii nr. 10/2001, la noțiunea de „imobil” - referindu-se, astfel, atât la terenuri, cât și la construcții - iar, în cadrul Legii nr. 18/1991, la cea de „teren", disociere terminologică pe care o menține și în noua reglementare din 2013. Prin urmare, strict din punct de vedere al interpretării gramaticale a textului indicat, Legea nr. 165/2013 nu a extins, ci a menținut, interpretarea dată prin art. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de stat echivalează, exclusiv, cu atribuirea lui către persoana îndreptățită, în măsura în care este liber de construcții sau servituți administrative și nu a intrat, legal, în patrimoniul unui terț.

În cazul în care nu este posibilă restituirea în natură (în această accepțiune) a unui imobil supus Legii nr. 10/2001, operează, de la data intrării în vigoare a legii noi, textul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, anume, unica măsură reparatorie în echivalent va fi cea a compensării prin puncte, conform cap. III. Intimații reclamanți au susținut teza menținerii posibilității atribuirii de terenuri, în compensare, dintre cele identificate și inventariate de autoritatea locală, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013; argumentul adus a fost acela de text - art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 arătând că „ Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege”.

Această apărare a fost înlăturată, întrucât norma evocată se referă la deciziile/dispozițiile emise anterior intrării în vigoare a noii legi, când exista posibilitatea compensării totale/parțiale cu alte imobile/bunuri/servicii disponibile, așa cum indica art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și când entitatea învestită avea această obligație, de a indica, în propunerea de acordare de despăgubiri, a imposibilității oferirii, în echivalent, de bunuri sau servicii sau a neaccceptării lor de către cel îndreptățit. O atare posibilitate nu mai este prevăzută prin noua lege, operantă din 20 mai 2013, textul art. 1 alin. (1) și (2) fiind neechivoc sub aspectul naturii măsurilor ce se prevăd pentru imobilul preluat abuziv și supus Legii nr. 10/2001 - anume, restituirea lui sau compensarea prin puncte.

De altfel, în ce privește aplicabilitatea noii legi în procesele aflate pe rolul instanțelor, viziunea legiuitorului român a reprezentat transpunerea, în legislația națională, a măsurilor cu caracter general, prefigurate prin hotărârea-pilot Maria Athanasiu și alții contra României, 2010, menite să garanteze, prin mijloace legale și administrative adecvate, respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei analizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ținând seama de principiile enunțate în jurisprudența privitoare la aplicarea art. 1 din Protocolul nr.