ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1186/2010

Asupra recursului de față ; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 670 din 22 martie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului Orașului Eforie, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea faptului că pârâtul nu a răspuns notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a admis excepția inadmisibilității cererii referitoare la constatarea faptului că pârâtul primarul Orașului Eforie nu a răspuns notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanții P.M.V., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I.

și P.T.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Orașului Eforie, referitoare la constatarea faptului că pârâtul Primarul Orașului Eforie nu a răspuns notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a admis excepția prematurității formulării cererii în ceea ce privește obligarea la restituirea în natură sau atribuirea de terenuri în compensare, a respins ca prematur formulată cererea reclamanților P.M.V., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I. și P.T.E., în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul Local Eforie de obligare a pârâților la restituirea în natură a unor terenuri sau atribuirea de terenuri în compensare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Primarul orașului Eforie în ceea ce privește primul capăt de cerere, s-a avut in vedere conținutul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabilește obligația primarilor localităților de a emite dispoziția motivată de soluționare a notificării. Ca urmare, constatarea lipsei unui răspuns, în principiu, vizează omisiunea primarului de a emite dispoziția motivată în temeiul Legii nr. 10/2001. Calitatea procesual pasivă presupune identitatea dintre persoana chemată în judecată în calitate de pârâta și persoana căreia îi incumbă obligația corelativă dreptului protejat prin acțiune.

Prin notificarea înregistrată sub nr. 1079 din 30 iulie 2001 la B.E.J. D.V., reclamanții au solicitat Primăriei Eforie restituirea imobilelor în cauză sau atribuirea unor terenuri în echivalent ori acțiuni la SC C.S. SA. Cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, s-a reținut ca, la termenul de judecata din 05 octombrie 2006, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință, apărătorul reclamanților, prezent în fața instanței, a precizat că primul capăt de cerere este un capăt de cerere distinct. Acțiunea în constatare reglementată de art. 111 din C. proc. civ. este acea acțiune prin care se solicită numai constatarea existenței unui drept subiectiv sau inexistența unui drept al pârâtului, cu alte cuvinte existența sau inexistența unui raport juridic.

Pe calea acestei acțiuni nu se poate solicita constatarea unor situații de fapt, o asemenea cerere întemeiată pe dispozițiile art. 111 din C. proc. civ., fiind inadmisibilă. Or, în cauză, reclamanții solicită constatarea unei situații de fapt, respectiv o inacțiune a pârâtului. Cu privire la excepția prematurității acțiunii în ceea ce privește capătul doi de cerere, s-a arătat ca, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Ca urmare, obligația primarului în cazul de față, de a răspunde notificării se naște la data înregistrării notificării, sau, după caz, la data depunerii tuturor actelor doveditoare. Identificarea bunului care a făcut obiectul proprietății autorilor persoanelor ce se consideră îndreptățite este esențială pentru a se putea soluționa notificarea formulată, soluția depinzând de această identificare, respectiv de stabilirea faptului dacă terenul este liber sau ocupat, măsura în care este ocupat și construcțiile sau lucrările utilitare de care acesta este grevat. De asemenea, pentru soluționarea notificării este esențial a se stabili cine deține imobilul în cauză, astfel încât să se determine cine este obligat la emiterea deciziei sau dispoziției de soluționare a notificării.

În cauză, s-a constatat că reclamanții nu au depus înscrisuri suficiente sau alte mijloace de probă la organul învestit cu soluționarea notificării, în vederea identificării exacte a terenurilor a căror restituire o reclamă, deși din adresele din 28 februarie 2001 și din 28 februarie 2001 emise de SC P. SA Constanța rezultă necesitatea analizării planului de parcelare Tuzla din 1926, întocmit de M.A.D., aprobat cu jurnalul nr. 1593/1926, solicitat de instanță și depus abia în fața acesteia. Necesitatea acestei probe rezultă din chiar formularea notificării, în care se identifică terenurile respective prin număr de lot, iar nu prin vecinătăți, numere de lot care, astfel cum rezultă din adresele SC P. SA menționate, corespund planului de parcelare din 1926, fiind necesară realizarea de către autoritatea administrativă a unei expertize pentru identificarea terenurile respective, expertiză care în lipsa documentației complete nu era posibilă.

Mai mult, în interogatoriul depus pentru pârâți, reclamanții au solicitat prin prima întrebare să se răspundă dacă loturile de teren în cauză sunt identificate corect în adresele din 28 februarie 2001 care însă fac o identificare generică, prin încadrarea în zone, iar nu una precisă prin vecinătăți și nu raportat la schițele cadastrale, planurile de situație depuse în anexă având un caracter informativ și neoficial. Aceasta vădește împrejurarea că reclamanții nu cunosc cu exactitate locația terenurilor respective și tind la a deplasa sarcina probei către organul administrativ învestit cu soluționarea notificării, deși potrivit normelor juridice expuse anterior, sarcina probei le incumba. Prin Decizia nr. 303/ C din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul civil formulat de reclamanții P.M.V., I.C.A., S.M.I.

și P.T.E., în contradictoriu cu intimații pârâți Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul Local Eforie, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza pentru soluționarea fondului la aceeași instanță. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Obiectul cererii de chemare judecată a fost foarte clar precizat, în sensul că apelanții reclamanți au solicitat, în primul rând, să se constate că Primarul Orașului Eforie nu a răspuns la notificarea formulată. De asemenea, s-a mai solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață totală de 1.500 m.p., teren situat în Eforie Sud.

Art. 25 din Legea nr. 10/2001 are caracter imperativ pentru unitățile administrativ-teritoriale și el trebuie respectat de toate părțile din litigiu, aspect pe care instanța nu l-a avut in vedere. Apelanții reclamanți au notificat Primăria Orașului Eforie, conform notificării înregistrate sub nr. 1079/2001 la B.E.J. D.V. si au anexat acestei notificări o parte din înscrisuri. În temeiul art. 129 din C. proc. civ., instanța de fond avea obligația să analizeze la momentul depunerii notificării, ce acte au fost depuse de părți, iar în cazul în care considera că se impunea completarea probatoriilor trebuia să le pună în vedere acest lucru și, de asemenea, în raport de data notificării, respectiv anul 2001, și de data introducerii acțiunii - 04 septembrie 2006, să aprecieze dacă Primarul Orașului Eforie si-a îndeplinit sau nu obligațiile legale.

Din moment ce s-a luat părților un interogatoriu în instanță, au fost depuse acte în completare, se putea aprecia dacă există elemente suficiente pentru a se pronunța asupra fondului. Legea nr. 10/2001 are un caracter profund reparatoriu, legiuitorul urmând să înlăture prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de stat, iar termenul de 60 de zile este un termen imperativ, nefiind un termen de recomandare. Nimic nu poate împiedica apelanții să solicite în instanță obligarea persoanei deținătoare să răspundă la notificare. Chiar dacă actele erau incomplete, unitatea deținătoare avea obligația să pună în vedere apelanților reclamanți completarea acestora.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1555 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților, a obligat pârâții să atribuie reclamanților în compensare, un teren cu aceleași caracteristici urbanistice edilitare cu terenul preluat în suprafață de 1500 mp, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol, întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza orașului Eforie propuse pentru acordarea de teren în compensare, a respins ca nefondate pretențiile vizând restituirea în natură a loturilor menționate.

Prima instanță a reținut, din analiza coroborată a probelor administrate in cauza că, prin notificarea înregistrată sub nr. 1079 din 30 iulie 2001, reclamanții au solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001, restituirea unor terenuri în suprafață totală de 1500 mp, identificate drept loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din Eforie Sud sau, dacă retrocedarea în natură nu mai este posibilă, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent. Tribunalul a constatat că reclamanții intra in sfera de aplicare a prevederilor legii speciale, întrucât, făcând dovada titlului de proprietate al autorilor lor asupra terenurilor în suprafață totală de 1500 mp, preluate în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 - preluarea fiind, prin urmare, una abuzivă - aceștia au calitatea de persoane îndreptățite, în înțelesul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că sunt incidente în cauză si dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 25 din Legea nr. 10/2001. Pe aspectul situației juridice actuale a loturilor, s-a reținut că, din concluziile raportului de expertiză întocmit de ing. M.C.R., a rezultat că terenurile, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509, sunt ocupate de complexul de cazare (căsuțe) și un restaurant, aflate în administrarea SC C.S. SA, gradul de ocupare fiind de 100%, astfel încât acestea nu mai pot fi restituite în natură, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În această situație, instanța a obligat pârâții să atribuie, în natură, în compensare, un teren cu aceleași caracteristici urbanistice, edilitare cu terenul preluat în suprafață de 1500 mp, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza orașului Eforie, propuse pentru acordarea de teren în compensare. Prin Decizia civila nr. 179/ C din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța a respins apelul pârâților, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Art. 1 din Legea nr. 10/2001 generează, prin interpretarea lui literală și sistematică, înțelesul statuat constant in doctrina și în jurisprudența instanței supreme în legătură cu caracterul subsecvent etapizat al măsurilor reparatorii consacrate de legea specială.

Prin urmare, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului supus reglementării Legii nr. 10/2001 deschide în mod direct dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea în echivalent a altor bunuri sau servicii de valoare egală bunului nerestituit, iar în imposibilitatea acordării unor astfel de beneficii, dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Susținerile apelanților pârâți, potrivit cu care autoritatea publică locala deținătoare are atributul stabilirii modalității de despăgubire efectivă, sunt parțial întemeiate, însă ele își găsesc fundamentul în sensul arătat de aplicare a legi, iar nu în viziunea unei libertăți arbitrare a entității publice respective.

Prin urmare, ori de câte ori nu se probează de către persoana deținătoare că este imposibilă alocarea unor bunuri în compensare -ceea ce nu echivalează cu dovada unui fapt negativ, ci cu valorificarea materialului probator în acest sens - ea va fi ținută să acorde măsurile reparatorii prin echivalent sub forma atribuirii de bunuri și servicii în compensare, fără a se putea prevala de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În speță, în absența unor înscrisuri care să ateste că a fost finalizata procedura de identificare și evaluare a acelor bunuri ce pot fi atribuite in compensare (atribut exclusiv al autorității locale) și că, prin măsurile reparatorii luate în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost alocate toate aceste resurse, apelanții nu pot evoca interesul comunității locale și necesitățile de dezvoltare regională.

Instanțele de judecată au obligația de a statua în fapt și în drept asupra situațiilor deduse judecății, iar simpla raportare a autorității la imperativul rezervării unor locații pentru obiective de interes social nu este de natură să prezume temeinicia unor astfel de susțineri, câtă vreme ea nu își găsește fundamentarea în baza probelor administrate. În acest context a fost evaluată sub aspect probator și adresa din 26 iunie 2009 a Primăriei Orașului Eforie - Direcția de Administrație Publică Locală, care atestă că în perioada 2002 - 2008 au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent conform hotărârilor judecătorești pronunțate în acest sens, ceea ce poate prezuma că pronunțarea unei asemenea soluții în speță nu constituie decât premisa restituirii, în această modalitate, a terenurilor preluate abuziv.

Împotriva decimei instanței de apel au formulat cerere de recurs, la data de 17 august 2009, pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul Local al orașului Eforie, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: S-a susținut ca instanța de apel a făcut o greșita aplicare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - textul de lege conține posibilitatea pentru entitatea învestită, ca atunci când restituirea în natură a bunului nu este posibilă, să acorde persoanei îndreptățite în compensare bunuri sau servicii ori să facă propunere de despăgubiri în măsura în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Prin urmare, legiuitorul a prevăzut și a luat în considerare și varianta în care nu ar exista posibilitatea acordării de bunuri și servicii în compensare, situație în care soluția ce va fi adoptata va fi aceea de propunere de despăgubiri. Scopul pentru care a fost inserată o astfel de prevedere a fost acela de a se evita pronunțarea unei hotărâri a cărei executare să fie imposibil de realizat. În practica instanței supreme s-a statuat ca identificarea unor astfel de bunuri și aprecierea asupra caracterului lor disponibil sunt în competența entității învestite cu soluționarea notificării, soluție care decurge din necesitatea urbanistică și edilitară a unităților administrativ-teritoriale respective.

Or, s-a adus la cunoștința instanței de apel că nu mai există terenuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel încât o soluție care să ii oblige sa acorde în compensare un teren în suprafața de 1500 mp, având aceleași caracteristici urbanistice și edilitare, este imposibil de realizat, cu atât mai mult cu cât caracteristicile pe care va trebui să le aibă terenul, impuse de instanță, nu vor putea fi niciodată îndeplinite, soluția fiind fără finalitate, imposibil de executat. Și în jurisprudența C.E.D.O. s-a impus punctul de vedere potrivit cu care soluția instanțelor interne trebuie să aibă o finalitate precisă, fără să instituie drepturi iluzorii ce nu ar putea fi niciodată realizate.

Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează: în drept, potrivit art. 26 (1) din Legea nr. 10/2001, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după ce entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după ca% prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită." Măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, conferă entității investite cu soluționarea notificării prerogativa reala si concreta de a oferi persoanei îndreptățite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deține, care se află în circuitul civil și, respectiv, sunt acceptate de persoana îndreptățită.

Dat fiind acest context legislativ favorabil restabilirii situației anterioare pentru foștii proprietari sau moștenitorii acestora, inclusiv prin modalitatea compensării cu alte bunuri, jurisprudența instanțelor de judecata a statuat in mod constant ca persoana îndreptățită este în drept să solicite, iar instanțele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deținătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare, inclusiv motivele pentru care anumite bunuri - uneori identificate chiar de către persoana îndreptățită ca fiind disponibile -nu sunt înscrise în tabelul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din lege.

S-a stabilit astfel ca, măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare ci, dimpotrivă aceasta este obligată ca atunci când deține bunuri sau servicii disponibile să le înscrie în tabelul mai sus arătat și să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii. În cauza de față, instanța de apel nu s-a preocupat sa asigure premisa unei judecați concrete si efective in recurs - dispozițiile art. 314 din C. proc. prescriu condiția existentei unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite, in măsura sa asigure cercetarea tuturor criticilor de nelegalitate din recurs - respectiv nu a individualizat terenul atribuit in compensare, nu a stabilit regimul său juridic actual, inclusiv valoarea de circulație a acestuia, nici motivele pentru care acesta nu a fost înscris în tabelul întocmit de pârât conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Confirmarea soluției primei instanțe de atribuire a unui teren cu aceleași caracteristici urbanistice, edilitare cu terenul preluat în suprafață de 1500 mp, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 și 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza orașului Eforie, nu poate fi acceptata drept modalitate rezonabila de soluționare a pricinii, întrucât dispoziția instanței este strict formala, nu se sprijină pe probe concludente si pertinente cauzei - in contextul unor norme legale ce ar putea fi valorificate in cauza -singurele in măsura sa confere temeinicie soluției propuse. În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți de fond, instanța de judecata trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.

Toate aceste considerații de fapt si de drept redate in paragrafele anterioare au menirea sa justifice soluția propusa, respectiv admiterea recursului formulat de pârâți, casarea deciziei instanței de apel si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța. Este nevoie, așadar, de o preocupare reala din partea instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu probele pe care le va ordona din oficiu sau le va încuviința la solicitarea părților din dosar, pentru a clarifica chestiunile relevante pentru cauza, prezentate in paragrafele anterioare, respectiv cu susținerile părților - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanța, in mod argumentat - toata aceasta preocupare in scopul realizării unei judecăți echitabile in sensul dispozițiilor legale interne si internaționale (prevederile art. 6 din C.E.D.O.).

Instanța de apel va solicita unității deținătoare dovada finalizării procedurilor de identificare și evaluare a bunurilor ce pot fi atribuite in compensare, cu atât mai mult cu cat la dosarul cauzei s-a reținut existenta adresei din 26 iunie 2009 a Primăriei Orașului Eforie - Direcția de Administrație Publică Locală, care atestă că în perioada 2002-2008 au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent conform hotărârilor judecătorești pronunțate în acest sens, edificatoare in cauza, in acest moment procesual, doar sub aspect informativ, al preocupării paratei de a executa hotărâri judecătorești de aceeași natura, intrate in puterea lucrului judecat.

Prin omisiunea instanței de apel de a analiza chestiunile relevante pentru soluția propusa - atribuirea de terenuri in compensare pentru reclamanți - fapt ce echivalează cu o nesoluționarea a fondului pretenției deduse judecății, în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (3) si (5) din C. proc., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâții Primarul orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul local al orașului Eforie împotriva Deciziei nr. 179/ C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va analiza și celelalte critici formulate de pârâți prin recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Primarul orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul local al orașului Eforie împotriva Deciziei nr. 179/ C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.