ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2924/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 433 din 27 martie 2009 a admis excepția lipsei de interes formulată de pârâți și a respins acțiunea reclamanților. În motivarea acestei soluții s-a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții R.I.H. și G.M. au chemat în judecată Primarul orașului Eforie, Consiliul Local și Orașul Eforie pentru obligarea acestora la acordarea de măsuri reparatorii prin atribuirea unui teren în compensare pentru terenul imposibil de restituit în natură, în suprafață de 618,45 mp situat în Eforie Nord.

Acțiunea a fost motivată în fapt pe împrejurarea că prin dispoziția nr. 238 din 24 martie 2005 Primarul Orașului Eforie a respins notificarea de restituire în natură a terenului iar contestația formulată împotriva acestei dispoziții a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1017 din 9 mai 2006 a Tribunalului Constanța (soluție rămasă definitivă prin decizia nr. 178 din 21 mai 2007 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin decizia nr. 1567 din 6 martie 2008 a I.C.C.J.) prin admiterea contestației și obligarea pârâtului să emită o dispoziție motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri.

S-a invocat împrejurarea că pe parcursul soluționării procesului de contestație împotriva dispoziției Primarului, reclamanții nu au solicitat niciodată atribuirea unui alt teren în compensare dar nici nu au fost interogați asupra acestui aspect și au cerut ca instanța să analizeze posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent sub forma atribuirii în compensare a unui teren având aceleași caracteristici. În drept s-au invocat disp. art. 10, art. 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ. și jurisprudența C.E.D.O. în cauzele purtate în contradictoriu cu Statul Român. Instanța a constatat că din punct de vedere formal o cerere de acordare de măsuri reparatorii prev. de Legea nr. 10/2001 este admisibilă.

Cererea reclamanților nu se încadrează însă în niciuna din cele două ipoteze în care se poate recurge la sesizarea instanței de judecată fie contestația împotriva dispoziției prin care a fost soluționată notificarea fie însăși soluționarea pe fond a notificării. S-a constatat că prin cererea de față se invocă hotărâri judecătorești pronunțate în cauză și se urmărește încălcarea autorității de lucru judecat de care acestea se bucură. S-a reținut că modalitatea în care reclamanților li se asigură reparația prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a fost analizată de instanță la momentul soluționării contestației formulate împotriva dispoziției nr. 238 din 24 martie 2005 și sub acest aspect pretențiile reclamanților au luat sfârșit odată cu pronunțarea deciziei nr. 1567 din 6 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea ulterioară nu este justificată de faptul că în procesele anterioare o atare cerere nu a fost formulată, întrucât ea se circumscrie analizei legalității și temeiniciei modului în care s-a soluționat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Orice nemulțumire cât privește stabilirea modalității de reparație acordată putea face obiect de eventuale critici pe căile de atac prevăzute de lege. Analizându-se excepția invocată de pârâți instanța a constatat că definiția dată de doctrină interesului se referă la interes drept condiție de exercițiu a acțiunii civile respectiv folosul practic pe care partea îl urmărește la momentul punerii în mișcare a procedurii judiciare.

Or s-a constatat că în concret interesul reclamanților a fost acela de a obține măsuri reparatorii pentru prejudiciul rezultat din preluarea abuzivă a imobilului interes ce a fost realizat o dată cu soluționarea irevocabilă a litigiului în care s-a stabilit dreptul acestora la despăgubiri bănești. Instanța de fond a mai reținut că și în măsura în care s-ar putea admite teoretic că reclamanții păstrează în continuare un interes pentru obținerea unor măsuri reparatorii în altă formă decât cea dispusă de instanță, în nici un caz nu se poate aprecia că un asemenea interes este unul legitim câtă vreme părțile care îl susțin nesocotesc unul dintre efectele cele mai importante ale unei hotărâri judecătorești și anume autoritatea de lucru judecat.

1. Instanța de apel Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 233/C din 14 octombrie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamanților. Criticile formulate de apelanți în sensul – restrângerii accesului la justiție prin admiterea excepției lipsei de interes; eroarea de interpretare a instanței cu privire la esența acțiunii care a avut în vedere soluționarea notificării nr. 1147 din 1 august 2001 și nu s-a urmărit rezolvarea notificării în alt sens decât cel stabilit în soluționarea primei contestații; neobservarea că nu se soluționase notificarea până la introducerea prezentei acțiuni și aprecierea , în alegerea măsurilor potrivit Legii nr. 10/2001, care trebuia să se facă în conformitate cu dreptul comunitar – au fost considerate nefondate.

Instanța de apel a reținut că interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, se verifică în legătură cu finalitatea procesului, respectiv cu dreptul a cărui recunoaștere se cere. Prin acțiunea în cauză s-a constatat că reclamanții în fapt solicită ca instanța să revină asupra modalității în care urmează să se facă restituirea terenului și consideră că se impune în acest proces aplicarea principiului prevalenței restituirii în natură și verificarea acordului expres al reclamanților în privința modalității de restituire. S-a apreciat corect raționamentul instanței de fond care chiar dacă nu a putut reține în cauză autoritate de lucru judecat obiectul celor două acțiuni fiind diferit, nu a putut ignora efectul pozitiv al sentinței nr. 1017/2006.

S-a reținut că statuându-se irevocabil asupra modalităților de restituire efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței anterioare se manifestă și în privința aspectelor litigioase dezlegate anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit. S-a concluzionat că reclamanții având deja soluția litigioasă rezolvată, printr-un titlu executoriu, ei nu mai pot justifica un interes legitim în folosirea aceleiași proceduri pentru rezolvarea aceleiași situații, dar într-o altă modalitate. 3. Recursul Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt recurenții au explicat motivul pentru care nu au solicitat în procesul deja derulat compensarea în natură pentru simplul motiv că la acel moment a existat dorința de a recupera în natură suprafața de teren notificată.

Ca urmare a constatării pe cale judecătorească a calității lor de persoane îndreptățite au înțeles să-și exercite opțiunea pe care însăși legea le-o pune la dispoziție. Și-au motivat acțiunea pe interesul pe care le este asigurat de legea specială iar folosul practic este explicat chiar de modalitatea curentă de reparație pe care o solicită. Interesul lor este actual prin refuzul organelor competente să soluționeze cererea lor din 12 decembrie 2008 prin care și-au exercitat opțiunea pusă la dispoziție de art. 1 alin. (2) teza a II-a și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții fiind încălcate de instanțele de fond și apel. Acest din urmă articol prevede expres că se acordă despăgubiri numai în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită adică se instituie o ierarhie în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

4. Analiza instanței de recurs Recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 233 C din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța este nefondat și se va respinge pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. o hotărâre poate fi modificată sau casată când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În cazul deciziei atacate se constată că soluția acesteia este legală și temeinică. În procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 se disting două etape: prima de natură administrativă dată în competența entității sesizate cu rezolvarea notificării și o alta ulterioară, judiciară, dată în competența instanței judecătorești, recte tribunalul, care realizează un control asupra modalității în care s-a rezolvat notificarea în procedura specială mai sus amintită.

Recurenții au urmat cele două etape ale procedurii speciale astfel încât după obținerea dispoziției nr. 238 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Orașului Eforie, nemulțumiți de soluția respingerii notificării s-au adresat cu contestație Tribunalului Constanța care, examinând modalitatea de aplicare a Legii nr. 10/2001 în cazul dedus judecății, în exercitarea controlului judiciar prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a constatat nelegală dispoziția primarului care a fost anulată. Prin sentința civilă nr. 1017 din 9 mai 2006, a fost obligat primarul să emită o nouă dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire a despăgubirilor aferente terenului de 618,45 mp situat în Eforie Nord.

Modalitatea de soluționare a notificării - pe cale judiciară de către instanța de fond - a fost atacată de reclamanți, potrivit căilor legale prevăzute de codul de procedură civilă - cu apel. Potrivit deciziei nr. 1178/C din 21 mai 2007 a Curții de Apel Constanța, criticile formulate de reclamanți împotriva sentinței nr. 1017/2006, s-au referit conform precizării acțiunii inițiale, numai la solicitarea restituirii în natură a suprafeței de 275 mp (din total de 618,45 mp) considerată a fi teren liber. Instanța de apel a respins această critică constatând că în realitate este vorba de un teren de 265 mp și acesta este identificat ca spațiu verde și potrivit completărilor probelor în această fază procesuală, s-a reținut că din terenul pretins a fi liber de reclamanți, expertul a identificat numai o porțiune de 100 mp liberă dar că pe aceasta se află conductele de apă și canalizare, teren care, prin această stare de fapt nu are un regim construibil.

Decizia Curții de apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia de recurenți conform deciziei nr. 1567 din 6 martie 2008 a Î.C.C.J. Ca urmare se constată că în faza judiciară a procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanții din prezenta cauză nu au invocat ca motiv de nemulțumire în soluționarea contestației lor împotriva dispoziției de soluționare a notificării, împrejurarea că se impunea acordarea unei alte modalități de reparație din cele puse la dispoziție de art. 26 alin. (1) pentru ipoteza imposibilității de restituire în natură. Ca urmare în mod legal s-a stabilit de instanța de fond și respectiv de apel, în prezenta cauză că reclamanții, după epuizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu justifică un interes legitim în solicitarea unei alte modalități de rezolvare a notificării lor după pronunțarea - pe acest aspect - a unei hotărâri definitive și irevocabile.

De altfel criticile din recurs se referă în principal la greșita aplicare în prezenta cauză a unor dispoziții [art. 1 alin. (1) teza a II-a și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], critici care nu au însă legătură cu soluția dată. Considerentele pentru care instanțele au apreciat că reclamanții nu au dovedit in interes legitim, actual și personal nu au fost combătute de recurenți. Motivele particulare pentru care recurenții nu au făcut discuții cu privire la o altă modalitate de reparație în cadrul procedurii judiciare anterioare (și care privesc cum s-a arătat mai sus numai o parte din teren – 100 mp ), sunt irelevante în cazul dedus judecății în raport de considerentele mai sus exprimate.

Se constată că în cauză nu se pot reține în temeiul art. 304 pct. 9 motive care să conducă la modificarea deciziei atacate și, văzând disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul reclamanților R.I.H. și G.M. împotriva deciziei nr. 233/C din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2010.