ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2924/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

1.

Instanța de fond

Tribunalul Constanța prin sentința

civilă nr. 433 din 27 martie 2009 a admis excepția lipsei de interes formulată

de pârâți și a respins acțiunea reclamanților.

În motivarea acestei soluții s-a

reținut că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții R.I.H. și G.M. au

chemat în judecată Primarul orașului Eforie, Consiliul Local și Orașul Eforie

pentru obligarea acestora la acordarea de măsuri reparatorii prin atribuirea

unui teren în compensare pentru terenul imposibil de restituit în natură, în

suprafață de 618,45 mp situat în Eforie Nord.

Acțiunea a fost motivată în fapt pe

împrejurarea că prin dispoziția nr. 238 din 24 martie 2005 Primarul Orașului

Eforie a respins notificarea de restituire în natură a terenului iar

contestația formulată împotriva acestei dispoziții a fost soluționată prin

sentința civilă nr. 1017 din 9 mai 2006 a Tribunalului Constanța (soluție

rămasă definitivă prin decizia nr. 178 din 21 mai 2007 a Curții de Apel

Constanța și irevocabilă prin decizia nr. 1567 din 6 martie 2008 a I.C.C.J.)

prin admiterea contestației și obligarea pârâtului să emită o dispoziție

motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri.

S-a invocat împrejurarea că pe

parcursul soluționării procesului de contestație împotriva dispoziției

Primarului, reclamanții nu au solicitat niciodată atribuirea unui alt teren în

compensare dar nici nu au fost interogați asupra acestui aspect și au cerut ca

instanța să analizeze posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în

echivalent sub forma atribuirii în compensare a unui teren având aceleași

caracteristici.

În drept s-au invocat disp. art. 10,

art. 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ. și jurisprudența C.E.D.O. în cauzele purtate în contradictoriu cu Statul Român.

Instanța a constatat că din punct de

vedere formal o cerere de acordare de măsuri reparatorii prev. de Legea nr.

10/2001 este admisibilă. Cererea reclamanților nu se încadrează însă în niciuna

din cele două ipoteze în care se poate recurge la sesizarea instanței de

judecată fie contestația împotriva dispoziției prin care a fost soluționată

notificarea fie însăși soluționarea pe fond a notificării.

S-a constatat că prin cererea de

față se invocă hotărâri judecătorești pronunțate în cauză și se urmărește încălcarea

autorității de lucru judecat de care acestea se bucură.

S-a reținut că modalitatea în care

reclamanților li se asigură reparația prejudiciului creat prin preluarea

abuzivă a fost analizată de instanță la momentul soluționării contestației

formulate împotriva dispoziției nr. 238 din 24 martie 2005 și sub acest aspect

pretențiile reclamanților au luat sfârșit odată cu pronunțarea deciziei nr.

1567 din 6 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea ulterioară nu este

justificată de faptul că în procesele anterioare o atare cerere nu a fost

formulată, întrucât ea se circumscrie analizei legalității și temeiniciei

modului în care s-a soluționat notificarea formulată în temeiul Legii nr.

10/2001.

Orice nemulțumire cât privește

stabilirea modalității de reparație acordată putea face obiect de eventuale

critici pe căile de atac prevăzute de lege.

Analizându-se excepția invocată de

pârâți instanța a constatat că definiția dată de doctrină interesului se referă

la interes drept condiție de exercițiu a acțiunii civile respectiv folosul

practic pe care partea îl urmărește la momentul punerii în mișcare a procedurii

judiciare.

Or s-a constatat că în concret interesul

reclamanților a fost acela de a obține măsuri reparatorii pentru prejudiciul

rezultat din preluarea abuzivă a imobilului interes ce a fost realizat o dată

cu soluționarea irevocabilă a litigiului în care s-a stabilit dreptul acestora

la despăgubiri bănești.

Instanța de fond a mai reținut că și

în măsura în care s-ar putea admite teoretic că reclamanții păstrează în

continuare un interes pentru obținerea unor măsuri reparatorii în altă formă

decât cea dispusă de instanță, în nici un caz nu se poate aprecia că un

asemenea interes este unul legitim câtă vreme părțile care îl susțin nesocotesc

unul dintre efectele cele mai importante ale unei hotărâri judecătorești și

anume autoritatea de lucru judecat.

Curtea de Apel Constanța prin

decizia civilă nr. 233/C din 14 octombrie 2004 a respins ca nefondat apelul

reclamanților.

Criticile formulate de apelanți în

sensul – restrângerii accesului la justiție prin admiterea excepției lipsei de

interes; eroarea de interpretare a instanței cu privire la esența acțiunii care

a avut în vedere soluționarea notificării nr. 1147 din 1 august 2001 și nu s-a

urmărit rezolvarea notificării în alt sens decât cel stabilit în soluționarea

primei contestații; neobservarea că nu se soluționase notificarea până la

introducerea prezentei acțiuni și aprecierea , în alegerea măsurilor potrivit

Legii nr. 10/2001, care trebuia să se facă în conformitate cu dreptul comunitar

– au fost considerate nefondate.

Instanța de apel a reținut că

interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, se verifică în

legătură cu finalitatea procesului, respectiv cu dreptul a cărui recunoaștere

se cere.

Prin acțiunea în cauză s-a constatat

că reclamanții în fapt solicită ca instanța să revină asupra modalității în

care urmează să se facă restituirea terenului și consideră că se impune în

acest proces aplicarea principiului prevalenței restituirii în natură și

verificarea acordului expres al reclamanților în privința modalității de

restituire.

S-a apreciat corect raționamentul

instanței de fond care chiar dacă nu a putut reține în cauză autoritate de

lucru judecat obiectul celor două acțiuni fiind diferit, nu a putut ignora

efectul pozitiv al sentinței nr. 1017/2006.

S-a reținut că statuându-se

irevocabil asupra modalităților de restituire efectul pozitiv al autorității de

lucru judecat al sentinței anterioare se manifestă și în privința aspectelor

litigioase dezlegate anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit.

S-a concluzionat că reclamanții

având deja soluția litigioasă rezolvată, printr-un titlu executoriu, ei nu mai

pot justifica un interes legitim în folosirea aceleiași proceduri pentru

rezolvarea aceleiași situații, dar într-o altă modalitate.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții.

În drept a fost invocat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt recurenții au explicat

motivul pentru care nu au solicitat în procesul deja derulat compensarea în

natură pentru simplul motiv că la acel moment a existat dorința de a recupera

în natură suprafața de teren notificată. Ca urmare a constatării pe cale

judecătorească a calității lor de persoane îndreptățite au înțeles să-și

exercite opțiunea pe care însăși legea le-o pune la dispoziție.

Și-au motivat acțiunea pe interesul

pe care le este asigurat de legea specială iar folosul practic este explicat

chiar de modalitatea curentă de reparație pe care o solicită.

Interesul lor este actual prin

refuzul organelor competente să soluționeze cererea lor din 12 decembrie 2008

prin care și-au exercitat opțiunea pusă la dispoziție de art. 1 alin. (2) teza

a II-a și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții fiind

încălcate de instanțele de fond și apel. Acest din urmă articol prevede expres

că se acordă despăgubiri numai în situația în care măsura compensării nu este

posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită adică se instituie o

ierarhie în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Recursul declarat de reclamanți

împotriva deciziei nr. 233 C din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța

este nefondat și se va respinge pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. o hotărâre poate fi modificată sau casată când aceasta este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cazul deciziei atacate se

constată că soluția acesteia este legală și temeinică.

În procedura specială instituită de

Legea nr. 10/2001 se disting două etape: prima de natură administrativă dată în

competența entității sesizate cu rezolvarea notificării și o alta ulterioară,

judiciară, dată în competența instanței judecătorești, recte tribunalul, care

realizează un control asupra modalității în care s-a rezolvat notificarea în

procedura specială mai sus amintită.

Recurenții au urmat cele două etape

ale procedurii speciale astfel încât după obținerea dispoziției nr. 238 din 24

martie 2005 emisă de Primarul Orașului Eforie, nemulțumiți de soluția

respingerii notificării s-au adresat cu contestație Tribunalului Constanța

care, examinând modalitatea de aplicare a Legii nr. 10/2001 în cazul dedus

judecății, în exercitarea controlului judiciar prevăzut de art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, a constatat nelegală dispoziția primarului care a fost

anulată. Prin sentința civilă nr. 1017 din 9 mai 2006, a fost obligat primarul

să emită o nouă dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire a despăgubirilor aferente terenului

de 618,45 mp situat în Eforie Nord.

Modalitatea de soluționare a

notificării - pe cale judiciară de către instanța de fond - a fost atacată de

reclamanți, potrivit căilor legale prevăzute de codul de procedură civilă - cu

apel.

Potrivit deciziei nr. 1178/C din 21

mai 2007 a Curții de Apel Constanța, criticile formulate de reclamanți

împotriva sentinței nr. 1017/2006, s-au referit conform precizării acțiunii

inițiale, numai la solicitarea restituirii în natură a suprafeței de 275 mp

(din total de 618,45 mp) considerată a fi teren liber.

Instanța de apel a respins această

critică constatând că în realitate este vorba de un teren de 265 mp și acesta

este identificat ca spațiu verde și potrivit completărilor probelor în această

fază procesuală, s-a reținut că din terenul pretins a fi liber de reclamanți,

expertul a identificat numai o porțiune de 100 mp liberă dar că pe aceasta se

află conductele de apă și canalizare, teren care, prin această stare de fapt nu

are un regim construibil.

Decizia Curții de apel a rămas

irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia de

recurenți conform deciziei nr. 1567 din 6 martie 2008 a Î.C.C.J.

Ca urmare se constată că în faza

judiciară a procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanții din

prezenta cauză nu au invocat ca motiv de nemulțumire în soluționarea

contestației lor împotriva dispoziției de soluționare a notificării, împrejurarea

că se impunea acordarea unei alte modalități de reparație din cele puse la

dispoziție de art. 26 alin. (1) pentru ipoteza imposibilității de restituire în

natură.

Ca urmare în mod legal s-a stabilit

de instanța de fond și respectiv de apel, în prezenta cauză că reclamanții,

după epuizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu justifică un

interes legitim în solicitarea unei alte modalități de rezolvare a notificării

lor după pronunțarea - pe acest aspect - a unei hotărâri definitive și

irevocabile.

De altfel criticile din recurs se

referă în principal la greșita aplicare în prezenta cauză a unor dispoziții [art.

1 alin. (1) teza a II-a și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], critici

care nu au însă legătură cu soluția dată.

Considerentele pentru care instanțele

au apreciat că reclamanții nu au dovedit in interes legitim, actual și personal

nu au fost combătute de recurenți.

Motivele particulare pentru care

recurenții nu au făcut discuții cu privire la o altă modalitate de reparație în

cadrul procedurii judiciare anterioare (și care privesc cum s-a arătat mai sus

numai o parte din teren – 100 mp

),

sunt irelevante în cazul dedus

judecății în raport de considerentele mai

sus exprimate.

Se constată că în cauză nu se pot

reține în temeiul art. 304 pct. 9 motive care să conducă la modificarea deciziei

atacate și, văzând disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul reclamanților

R.I.H. și G.M. împotriva deciziei nr. 233/C din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai

2010.