ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5390/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 4433/118/2009 reclamanți G.D. și G.I.D. au solicitat instanței să oblige pârâții Statul Român prin M.F.P., Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie și Primarul Orașului Eforie la plata contravalorii terenului în suprafață de 300 mp, ce formează parcela nr. 21 din parcelarea Tuzla Techirghiol, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defuncte B.M.S., fostă proprietară a terenului mai sus menționat, preluat abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după adoptarea Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deținătoare Orașul Eforie pentru restituirea în natură a terenului, sau în ipoteza în care aceasta nu mai era posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 610/2002 emisă de Orașul Eforie prin Primar în temeiul Legii nr. 10/2011 s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, fiind propuse despăgubiri în valoare de 15.000 dolari SUA. Nemulțumiți de modalitatea de soluționare a notificării lor, reclamanții au declanșat și faza judiciară a procedurii Legii nr. 10/2001, solicitând anularea în parte a dispoziției, obligarea unității deținătoare să le acorde un teren în compensarea celui ce nu mai poate fi restituit în natură, motivat de faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează o anumită ordine a măsurilor reparatorii în echivalent ce se acordă persoanelor îndreptățite, iar ofertarea de bunuri sau servicii este prioritară în raport de despăgubirile bănești acordate conform legii speciale.

Prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, Tribunalul Constanta a admis contestația formulată de reclamanți și a modificat dispoziția primarului, dispunând atribuirea către reclamanți, în compensare, a unei suprafețe de teren de 300 mp cu caracteristici similare terenului ce a aparținut autoarei. S-a avut în vedere faptul că terenul în litigiu este ocupat de două construcții autorizate și că există teren disponibil pentru a se putea realiza compensarea în natură. Din anul 2003, de când a rămas irevocabilă hotărârea, reclamanții nu au reușit punerea în executare a acesteia, deși au făcut numeroase demersuri către autoritatea locală, județeană și națională pentru restituirea proprietăților.

În vederea punerii în executare a hotărârii, reclamanții au obținut prin sentința civilă nr. 6991 din 22 iulie 2005 a Judecătoriei Constanța obligarea Primarului și a Orașului Eforie la plata unei amenzi civile, în temeiul art. 5803 C. proc. civ. După alte demersuri ale reclamanților, la data de 29 noiembrie 2006 Consiliul local Eforie a emis hotărârea nr. 430 prin care s-a atribuit în compensare un lot de teren numerotat cu 30 și 31 în parcela PUZ, cartier de locuințe. Această hotărâre a fost contestată de reclamanți în procedura contenciosului administrativ, deoarece terenul oferit în compensare nu întrunea nici pe departe condițiile prevăzute de titlul executoriu.

Prin sentința civilă nr. 712 din 28 februarie 2008 Tribunalul Constanța-secția contencios administrativ și fiscal, după administrarea probei cu expertiză, a stabilit că hotărârea de consiliu local nu este legală, în sensul că nu respectă caracteristicile terenului așa cum se menționează în titlul executoriu, respectiv terenul oferit în compensare are o valoare mult mai mică decât valoarea terenului revendicat. Hotărârea consiliului local a fost anulată, sentința fiind menținută prin Decizia Curții de Apel Constanța nr. 392/CA din 15 septembrie 2008. Reclamanții au continuat și ulterior pronunțării acestei hotărâri demersurile pentru punerea în executare a hotărârii pronunțate în anul 2003, însă pârâții autorități administrative locale nu au mai dorit să răspundă acestor demersuri.

Deoarece de la momentul pronunțării hotărârii și până în prezent au trecut 6 ani, în care nenumărate terenuri aparținând domeniului privat al localității au făcut obiectul unor reconstituiri, concesiuni, vânzări, care în opinia autorităților au avut prioritate față de executarea unei hotărâri judecătorești, reclamanții înțeleg să solicite obligarea pârâților la contravaloarea terenului ce se dovedește a fi imposibil de restituit și în compensare, invocând atât încălcarea dreptului de proprietate protejat de disp. art. 480 C. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce au fost aplicate în mod formal, cât și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pârâții Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Primarul Orașului Eforie au invocat prin apărător excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății, susținându-se că nu poate fi stabilită o altă obligație în sarcina celor trei pârâți în condițiile în care există o hotărâre judecătorească ce stabilește obligații concrete în sarcina acestora. Prin sentința civilă nr. 1909 din 9 octombrie 2009 Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul Eforie, Primarul Orașului Eforie și a Consiliului Local Eforie, toți pârâții fiind obligați către reclamanți la plata echivalentului în lei, de la data plății, al sumei de 90.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru terenul în suprafață de 300 mp ce formează lotul 21 din Parcelarea Tuzla-Techirghiol.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că, procedura inițiată de reclamanți conform Legii nr. 10/2001 pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă din patrimoniul autoarei lor a fost finalizată prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța, prin care autoritățile locale au fost obligate să atribuire reclamanților un teren în compensarea lotului nr. 21 din fosta parcelare Tuzla-Techirghiol, cu „caracteristici similare terenului imposibil de restituit". Hotărârea Consiliului Local al Orașului Eforie, prin care s-au atribuit reclamanților 679 mp teren reprezentând loturile nr. 30 și 31 din Parcela PUZ, cartier de locuințe în schimbul terenului de 300 mp notificat și imposibil de restituit în natură, a fost anulată în procedura controlului de contencios administrativ la solicitarea reclamanților nemulțumiți de caracteristicile terenului ofertat de autoritățile locale.

întrucât executarea în natură a obligației nu s-a realizat, autoritățile locale refuzând să atribuie reclamanților un teren similar celui preluat abuziv de către stat, prima instanță a reținut că pârâtul Statul Român, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârii judecătorești favorabile reclamanților, situație în care singura modalitate de reparare a prejudiciului cauzat reclamanților o reprezintă obligarea pârâților la plata contravalorii terenului de 300 mp notificat de reclamanți și imposibil de restituit în natură. Luând act de faptul că prin expertiza B.D. efectuată în Dosarul nr. 4620/118/2007 s-a stabilit că valoarea de circulație a terenului preluat de la autoarea reclamanților este de 90.000 euro, Tribunalul Constanța a obligat pârâții să plătească reclamanților contravaloarea terenului, respectiv 90.000 euro.

Prin Decizia civilă nr. 381/ C din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost admise ambele apeluri formulate de pârâți și schimbată în parte sentința în sensul că s-a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 300 mp lot nr. 21 din fosta parcelare Tuzla-Techirghiol. A fost obligat pârâtul Primarul Orașului Eforie să înainteze Comisiei Centrale de Despăgubiri propunere de despăgubiri pentru terenul mai sus-menționat, conform legii speciale. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat foștilor proprietari, prin privarea acestora de proprietate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost în mod expres și limitativ prevăzută de Legea nr. 10/2001, legea acordând prioritate măsurii reparării în natură a prejudiciului prin restituirea imobilului preluat în starea în care acesta se găsește la data notificării, iar în ipoteza în care restituirea nu mai este posibilă (datorită incidenței situațiilor enumerate în art. 10 și 11 din lege), fostul proprietar este îndreptățit să obțină alte bunuri sau servicii în compensare, sau despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. s-a reținut că este nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar întemeiat sub aspectul incidenței normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei. Statul Român nu se poate prevala pentru a-și nega lipsa calității procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unității administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor.

Finalitatea urmărită de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent. Prin sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanta - pronunțată în procedura Legii nr. 10/2001 s-a stabilit în mod irevocabil că restituirea în natură a terenului în suprafață de 300 mp, fostul lot nr. 21 din parcelarea Tuzla - Techirghiol, nu mai este posibilă, (terenul este afectat de construcții noi, realizate după preluarea terenului de către stat), reclamanții optând pentru repararea prejudiciului prin acordarea unor bunuri în compensare, respectiv, acordarea de către autoritatea locală Orașul Eforie a unui teren echivalent din punct de vedere tehnico-edilitar cu terenul de 300 mp imposibil de restituit în natură, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 1/2001.

Conform acestor dispoziții legale măsurile reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă de entitatea deținătoare a bunului imposibil de restituit în natură, cu consimțământul persoanei îndreptățite. Se observă din interpretarea textului citat că legiuitorul a apreciat că măsura compensării cu alte bunuri echivalente constituie o modalitate mai adecvată de reparație cu atât mai mult cu cât modalitatea de despăgubire întrunește condiția acordului beneficiarului.

Deși prevăzută de lege și generoasă în aparență, măsura oferirii în compensare a unui imobil în schimbul celui preluat abuziv a fost însă deficitar reglementată de legiuitor, care a stabilit numai că măsura compensării se poate lua prin decizia sau dispoziția motivată a unității deținătoare (art. 1. alin. (3)), cu acordul persoanelor îndreptățite, primarii unităților notificate având obligația de a afișa lunar un tabel care să cuprindă bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare (art. 1 alin. (5)). S-a reținut că prin sentința civilă nr. 1464/2003 Tribunalul Constanța a obligat Orașul Eforie să acorde reclamanților un teren echivalent cu terenul de 300 mp preluat abuziv de la reclamanți, aceștia din urmă optând pentru această modalitate de reparare a prejudiciului, deși la momentul soluționării contestației nu a fost identificat un astfel de imobil echivalent, care să fie ofertat de unitatea administrativ teritorială conform art. 1 alin. (5) din lege, și respectiv să fie acceptat de reclamanți, aceștia din urmă acceptând ca să se realizeze identificarea bunului în faza executării hotărârii judecătorești.

Executarea obligației stabilită prin hotărârea judecătorească s-a realizat prin emiterea Hotărârii nr. 430/29 noiembrie 2006 a Consiliului Local Eforie și atribuirea unui teren în suprafață de 679 mp - loturile nr. 30 și 31 din Parcela PUZ - cartier de locuințe, ofertă ce nu a fost acceptată de reclamanți, hotărârea Consiliului Local fiind contestată de aceștia, motivat de faptul că terenul nu are aceleași caracteristici tehnico - edilitare cu terenul de 300 mp preluat abuziv.

În lipsa unor terenuri care să fie incluse pe lista bunurilor disponibile și care să corespundă din punct de vedere tehnico-edilitar terenului - fostă proprietate a reclamanților, se reține că pretențiile reclamanților în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-au putut realiza, singura modalitate legală de reparare a prejudiciului suferit de reclamanți, până în prezent, constituind-o acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, soluție impusă de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. S-a reținut a fi fondate criticile care vizează modalitatea în care trebuia realizată repararea prejudiciului reclamanților prin următoarea motivare.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care prevede în ce condiții pot fi acestea restituite în natură persoanelor îndreptățite, și cum se poate repara prejudiciul prin măsuri reparatorii în echivalent, instanța de judecată nu poate face abstracție de existența sa. Această soluție nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum s-ar putea susține pentru că dispozițiile menționate, nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi.

Convenția și Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Față de „specificul" acțiunilor ce vizează imobile preluate abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care restituirea în natură nu mai este posibilă, iar reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv, măsura restituirii prin echivalent se acordă în condițiile legii speciale de reparație.

Transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (Cauza Pilot Atanasiu și Alții împotriva României, cererile nr. 30767/2005 și nr. 33800/2006, Decizia din 12 octombrie 2010, pag. 142). În condițiile în care reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

(despăgubirile care se cuvin pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură) trimiterea la procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric al bunului lor este în concordanță cu practica C.E.D.O., care în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonekova a Republicii Cehe (nr. 15574/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008), a statuat că „nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalentă legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretinde un drept de proprietate”. Pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate de statul comunist - terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcții -, indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6 martie 1954 - 22 decembrie 1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” -Legea nr. 18/1991), fără distincție dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ - Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizații ale comunităților naționale - O.U.G.

nr. 94/2000 și respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale. După cum a afirmat C.E.D.O. în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, pag. 169-177), în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăți, nu poate asigura o dreptate completă în fata varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză.

De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație parțială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală. Or, aplicarea acestor principii la situația concretă a reclamanților impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor bănești nu constituie o nouă nedreptate disproporționată, în condițiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic și economic din România și de situația finanțelor tării.

Reținând că însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamanților. După modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII, (art. 16), instanța de judecată nu mai are atribuția de a stabili cuantumul despăgubirilor bănești, în cadrul etapei judiciare de soluționare a notificării, aceasta fiind atribuția exclusivă a Comisiei Centrale de Despăgubiri. Legea nouă se aplică imediat situațiilor obiective care iau naștere sub imperiul ei.

Dreptul subiectiv reclamant își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea nouă - Legea nr. 247/2005, existentă la momentul sesizării instanței de judecată pentru constatarea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent, prin transformarea obligației de atribuire a unui teren în compensare, (obligație ce a devenit imposibil de executat, ca urmare a inexistenței în patrimoniul pârâților autorități locale, a unui teren corespunzător pretențiilor reclamanților, aspect asupra căruia părțile au căzut de acord) în obligația de acordare de despăgubiri.

În ceea ce privește expertiza imobiliară realizată în apel, aceasta împreună cu întreaga documentație aferentă notificării reclamanților urmează a fi înaintate Comisiei Centrale, care le va valorifica cu respectarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 și a dispozițiilor art. 16 pct. 10-16 din Normele de aplicare a legii speciale, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra obiectului dedus judecații, respectiv a cererii de chemare în judecată avută în vedere la soluționarea fondului, încălcând principiul disponibilității acțiunii civile.

La acest moment, coexistă două modalități de soluționare a notificării, respectiv cea confirmată prin sentința civilă nr. 1464/2003 a Tribunalului Constanta și soluția propusă definitiv, dar nu irevocabil, de Curtea de Apel Constanța. Fără îndoială, că sub pretextul modificărilor Legii nr. 10/2001, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, intervenite după soluționarea notificării în calea contencioasă, instanța nu putea să judece din nou fondul cauzei, ignorând hotărârea judecătorească pronunțată. În niciun caz, intenția reclamanților, prin acțiunea formulată, nu a fost aceasta, ci, mai degrabă, a fost aceea de a aplica o sancțiune debitorilor obligației, care timp de 6 ani nu și-au îndeplinit obligația stabilită prin titlul executoriu, neexistând alt mijloc de soluționare a conflictului născut în legătura cu executarea hotărârii între reclamanți și pârâții autorități locale.

Din acest motiv, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în referire la temeiul cererii, au fost invocate în primul rând dispozițiile Convenției Europene, cu referire la practica C.E.D.O. și la argumentele oferite de Curte, în sprijinul stabilirii de despăgubiri, prin transformarea dreptului într-un drept de creanță de natură să satisfacă cerința ocrotirii interesului reclamanților. Prin urmare, nu s-a solicitat obligarea alternativă la o altă măsură compensatorie pentru simplul fapt că nu poate fi executata hotărârea, ci dimpotrivă, autoritățile care au avut la dispoziție mijloacele de executare a hotărârii, trebuie „sancționate" în sensul de a despăgubi pe reclamanți pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin devalorizarea bunului, ca efect la crizei de pe piața imobiliară.

În plan procesual, aceasta cerere se încadrează pe deplin în disp.art. 5803 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că în condițiile în care debitorul nu și-a executat obligația prevăzută în titlul executoriu la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere, în favoarea statului, va putea obliga pe debitor la cererea creditorului, la daune interese. în acest sens, textul face trimitere la dispozițiile art. 574 C. proc. civ., potrivit cu care dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit echivalentul lucrului, în cazul imposibilității predării acestuia, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților.

Prin urmare, în cauză nu este vorba de soluționarea unei cereri de modificare a titlului executoriu, respectiv a dispoziției primarului, ci este vorba despre cererea de a se constata imposibilitatea restituirii bunului în condițiile stipulate în titlu, și de plata unor daune interese, care în cazul de față, echivalează cu contravaloarea bunului imposibil de restituit. Chiar dacă în mod explicit, reclamanții nu au invocat această normă de procedură, când referire la demersurile anterioare privind executarea hotărârii, inclusiv la obținerea unei sentințe de obligare la plata unei amenzi civile, reclamanții au înțeles să justifice cererea de despăgubiri, drept o cerere de sancționare pentru debitorul care, cu rea credință, nu duce la îndeplinire hotărârea in termen de 6 luni de la data aplicării amenzii civile.

În raport de aceste considerente, motivarea instanței de apel nu are legătură cu considerentele care au justificat promovarea acestei acțiuni, nici cu temeiul de drept al sesizării instanței, referirea la Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind străină de obiectul judecății. Cauza a fost soluționată de o instanță necompetentă material, cu încălcarea dispozițiilor art. 5803 alin. (2) C. proc. civ. și art. 574 C. proc. civ. În contextul în care s-a lămurit procedura ce trebuia urmată în soluționarea cererii despăgubiri formulată de reclamanți, în sensul că este vorba despre despăgubiri datorate de debitorul obligației după exercitarea acțiunii de obligare la plata unei amenzi civile, este evident că în discuție instanța de apel ar fi trebuit să pună problema competenței materiale de soluționare a cauzei, însă nu din perspectiva motivelor de apel invocate de autoritățile local administrative, ci din perspectiva procedurii in care se naște dreptul la dezdăunare.

În textul invocat, instanța competentă să soluționeze cererea creditorului la obligarea debitorului la daune interese, este instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului, în speță, Judecătoria Constanta. Aceasta instanță, prin urmare, avea competența să se pronunțe prin hotărâre executorie și supusă doar recursului, asupra cererii de despăgubiri. Este adevărat că, la cererea instanței de apel, au precizat că temeiul juridic al cererii îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a indica însă care este procedura de urmat și fără a solicita vreodată înlocuirea măsurii de compensare în natură, prin înlăturarea hotărârii judecătorești intrată în puterea de lucru judecat.

Soluționând apelul, instanța a menținut restul dispozițiilor sentinței, ceea ce înseamnă că în legătură cu celelalte părți, altele decât Primarul Orașului Eforie s-a menținut soluția de obligare a acestora la plata de despăgubiri. Restul dispozițiilor instanței sunt menținute, situație în care s-ar putea să tragem concluzia că ceilalți pârâți în legătură cu care instanța de apel nu a stabilit nicio modificare a hotărârii au rămas obligați la plata sumei de 90.000 euro. Și din acest punct de vedere, soluția pronunțată de instanța de apel este una greșită, care lasă loc la interpretări, cuprinzând dispoziții contradictorii. Soluția este nelegală și în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu interpretarea art. 1 din Protocolul I la Convenție și cu dispozițiile art. 41 din aceeași Convenție.

Invocă încălcarea dreptului de proprietate protejat de dispozițiile art. 480 C. civ., dar și de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care au fost aplicate formal, dar si încălcarea art. 1 ai Protocolului nr. 1 la Convenție, socotind că nerestituirea terenului pana la această dată în absenta oricărei despăgubiri reprezintă o ingerință în dreptul reclamantului, referitor la bunurile sale. În contextul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005 asemeni Curții Europene, prin deciziile sale de speță, se poate considera ca există premisele transformării creanței de restituire într-o creanță de despăgubire, în sarcina statului, dar și a autorităților locale investite cu obligația de executare a hotărârii.

În cazul Viașu contra România Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 9 decembrie 2008 într-un caz similar celui dedus judecății, a decis că „încălcarea dreptului reclamantului așa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 își are originea într-o problemă pe seară largă care rezultă dintr-o disfuncționalitate a legislației romanești și dintr-o practică administrativă care a atins și poate să atingă și pe viitor un mare număr de persoane. Obstacolul nejustificat in calea exercitării de către reclamant a dreptului sau la respectarea bunurilor nu a fost cauzat de un incident izolat, nici nu este imputabil cursului particular pe care l-au urmat evenimentele în cazul său acesta rezulta dintr-un cadru legal, regulamentar si administrativ care s~a dovedit inadecvat, aplicat de autorități pentru o categorie precisa de cetățeni, adică beneficiarii masurilor de restituire a bunurilor naționalizate sau confiscate de Statul comunist”.

În aceste împrejurări de fapt si de drept, reclamanții au solicitat obligarea Statului Român, dar si a autorităților administrative care timp de 9 ani au refuzat să pună în posesie în condițiile titlului executoriu asupra terenului atribuit în compensare, în sensul identificării acelei suprafețe care să aibă caracteristicile suprafeței imposibil de restituit, la contravaloarea acestui teren, punând pe reclamanți pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele legii interne dar și ale art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost ignorat.

Din această perspectivă, daca vor fi înlăturate motivele de recurs vizând necompetenta instanței care a soluționat fondul, respectiv nepronuntarea instanței de apel asupra motivelor cu care a fost investită și care se raportează la o anumită cerere de chemare în judecată, solicită modificarea soluției pronunțate de instanța de apel, în sensul respingerii apelurilor formulate de intimați sau, dacă se are în vedere motivul invocat de Statul Român în legătură cu cuantumul despăgubirilor, valorificarea expertizei tehnice imobiliare efectuată în dosarul Curții de Apel, unde s-a stabilit că valoarea imobilului la data introducerii acțiunii (mai 2009), era de 87.600 euro.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat urmând a fi admis pentru considerentele ce succed: Prin sentința civilă nr. 1364 din 12 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Constanta, a fost admisă contestația reclamanților împotriva dispoziției nr. 610/2002 emisă de Primarul Orașului Eforie în sensul că s-a dispus atribuirea reclamanților în compensare, suprafața de 300 m.p., cu caracteristici similare terenului situat în Eforie - Sud, lotul nr. 21, plan - parcelare „Tuzla – Techirghiol”. În vederea punerii în executare a hotărârii, reclamanții au obținut prin sentința civilă nr. 6991 din 22 iulie 2005 a Judecătoriei Constanța, obligarea Primarului și a Orașului Eforie la plata unei amenzi civile, în temeiul art. 5803 C. proc.

civ. După alte demersuri ale reclamanților, la data de 29 noiembrie 2006, Consiliul Local Eforie a emis hotărârea nr. 430 prin care s-a atribuit în compensare un lot de teren numerotat cu nr. 30 și 31 în parcela PUZ (cartier de locuințe). Întrucât terenul acordat în compensare nu întrunea condițiile prevăzute în titlu executoriu, reclamanții au atacat hotărârea nr. 430 pe calea contenciosului administrativ. Prin sentința civilă nr. 712 din 28 februarie 2008 a Tribunalului Constanta, secția contencios - administrativ și fiscal a fost anulată Hotărârea nr. 430/2006 emisă de Consiliul Local Eforie. Reclamanții au continuat demersul pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1364 din 12 decembrie 2003, dar fără nici un rezultat.

Prin acțiunea introductivă de instanță din data de 4 mai 2009, reclamanții au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P., Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie și Primarul Orașului Eforie solicitând obligarea acestora la contravaloarea terenului ce se dovedește a fi imposibil de restituit și în compensare. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001 dar și încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, socotind că nerestituirea terenului în absența oricăror despăgubiri reprezintă o ingerință în dreptul reclamanților cu privire la bunul acestora.

Finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea prezentei acțiuni a fost aceea de a obliga pârâții la contravaloarea terenului ce se dorește a fi imposibil de restituit și nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsirea acestora de suprafața de 300 m.p., ce formează lotul nr. 21 din parcelarea Tuzla -Techirghiol și pentru care prima instanță a dispus efectuarea unei expertize tehnice, necontestată de recurenții - reclamanți. Or, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300 m.p., lot 21 din parcelarea Tuzla -Techirghiol, deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Procedând în acest mod instanța de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal obiectul cererii deduse judecății încălcând astfel dispozițiile art. 129, alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Or, principiul disponibilității alături de cele al contradictorialității și al dreptului la apărare se circumscriu și acțiunii de proces echitabil în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la necompetența materială a instanței de apel, aceasta este nefondată întrucât obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare, în natură, obținut pe calea Legii nr. 10/2001, într-un drept de creanță.

În raport cu cele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a proceda la soluționarea apelurilor în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții G.D. și G.I.D. împotriva Deciziei nr. 381C din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.