ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2013

Asupra recursului

de față,

Analizând actele

și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1845 din

28 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții D.T.D.Ș. și F.I.E.V.,

cu motivarea că nu s-a făcut dovada că împotriva autorilor reclamanților s-a dispus

o măsură cu caracter politic în temeiul hotărârilor Consiliului de Miniștri invocate

sau din cele prev. de art. 3 din Legea nr. 221/2009 și nici că măsura dispusă,

chiar în condițiile în care nu este din cele prev. de art. 3 din Legea nr. 221/2009,

ar fi avut caracter politic, prin raportare la disp. art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 411/A din data de 22

noiembrie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții D.T.D.Ș. și

F.I.E.V. reținând că, lipsind probele care să dovedească faptul ca autorii

apelanților au fost victimele unor condamnări cu caracter politic sau ale unor

măsuri administrative asimilate acestora, se constată că cererea de acordare de

despăgubiri materiale asimilate acestora, se constată că cererea de acordare de

despăgubiri materiale și morale nu se înscrie în disp. Legii nr. 221/2009.

Împotriva

acestei decizii, reclamanții D.T.D.Ș. și F.I.E.V. au declarat recurs,

solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate,

obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 6.363.300 RON cu titlu de

despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate în baza

Decretului nr. 83/1949 bunicilor D.T. și D.E. și a sumei de 1.200.000 RON

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare,

dislocare și fixare de domiciliu obligatoriu și prin confiscarea averii,

invocând drept motiv de nelegalitate disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că, din înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, instanța de apel, în mod inexplicabil a apreciat că acestea nu

sunt concludente , iar, până la data la care a fost dispusă măsura de dislocare

și fixare de domiciliu forțat, împotriva familiei D. au fost exercitate

presiuni psihice generate de începerea cercetărilor penale pentru anumite fapte

considerate contra regimului comunist, aspect ce se confirmă prin sentințele

penale depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte,

analizând cererea de recurs prin prisma motivului de nelegalitate invocat,

respectiv a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Problema de

drept, care se pune în speță este aceea de a se stabili dacă textul de lege invocat

prin acțiunea introductivă mai poate fi incident în speță, în condițiile în

care a fost declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate

exercitat a posteriori, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Astfel,

prevederile legale în raport de care reclamanții erau îndreptățiți la acordarea

de daune - art. 5 din Legea nr. 221/2009 - au fost declarate neconstituționale

ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituționale și

ulterior, ca și consecință a nepunerii acesteia de Parlament în acord cu

prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste

prevederi nemaiproducând efecte juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi

aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept. La alin (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că

acestă problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

în sensul că s-a stabilit Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acestia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era

deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, disp. art. 5

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii,

astfel încât, Înalta Curte apreciază că reclamanții nu aveau speranța legitimă

a dreptului conferit prin lege în sensul prev. de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu se poate

spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciar, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurare că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat drept acestora.

De aceea, nu

se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Critica

privind reanalizarea probatoriului administrat în cauză vizează netemeinicia

deciziei recurate și nu nelegalitatea acesteia, or, sub acest aspect, hotărârea

instanței de apel nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, pct.

10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru toate

aceste considerente, în aplicarea disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții D.T.D.Ș. și F.I.E.V. împotriva

deciziei civile nr. 411/A din 22 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 07 noiembrie 2013.