ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr.

1069 din 21 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 12827/3/2010 de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de F.S.

în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. și a fost obligat pârâtul la plata sumei

de 60.000 euro echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel în termen legal pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr.

85 din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat,

apelul.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că, din interpretarea gramaticală, logică și

sistematică a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că persoanele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (categorie din

care face parte și intimatul-reclamant) sunt îndreptățite să li se acorde

despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Alin. (1) al art. 5

se referă inclusiv la astfel de persoane și statuează că „pot solicita

instanței de judecată … obligarea statului … la prestația prevăzută de lit. a),

respectiv „acordarea unor despăgubiri pentru daunele morale…”

În plus, însăși

denumirea actului normativ în materie permite a se reține valabilitatea acestei

concluzii, câtă vreme aceasta se referă „la condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989”, fără a face distincție între cele două ipoteze.

Prin urmare, Curtea a

reținut că prima critică invocată de apelantul-pârât este nefondată urmând a fi

respinsă ca atare.

Cu privire la cea

de-a doua critică constând în lipsa criteriilor pe baza cărora au fost acordate

daunele morale, Curtea a reținut că și această critică este nefondată, deoarece

tribunalul în considerentele sale a reținut îndeplinirea criteriilor prevăzute

de lege.

Totodată, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, precum

și dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) potrivit cu care la stabilirea

cuantumului despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

De altfel, dacă avem

în vedere conținutul considerentelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, ar fi însemnat ca pretențiile deduse judecății să fie respinse

ca neîntemeiate. Prin această decizie, care în temeiul art. 147 din Constituție

și art. 31 din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data

publicării în M. Of. și sunt general obligatorii, s-a statuat că „prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.”

Practic, oricum ar fi

interpretată această decizie, care nu a fost urmată de un act al Parlamentului

sau Guvernului care să pună în acord prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) prima

teză din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile Constituției, ea ar avea ca efecte

juridice stingerea (încetarea) dreptului subiectiv patrimonial prevăzut de art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv cel de a acorda

despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în

sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. S-ar ajunge ca acest drept să nu

mai aibă niciun fel de substanță sau fundament și un întreg act normativ (Legea

nr. 221/2009) să fie lipsit de cea mai importantă prevedere a sa și să devină o

„formă fără fond”.

Instanța învestită cu

soluționarea prezentei pricini nu-și poate permite să adere la o asemenea teză,

căci s-ar crea toate premisele ca S.R. să fie expus unor condamnări în serie la

C.E.D.O. tocmai pentru lipsa de previzibilitate și accesibilitate a unei

dispoziții legale prin care s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în

favoarea unei persoane, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum

această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg. Din acest punct de vedere se va face aplicațiunea corespunzătoare în cauză a

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În plus, nu se poate

omite împrejurarea că după publicarea precitatei Decizii a Curții

Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010), respectiv la 25 noiembrie 2010, a

intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluționării proceselor, care a modificat și completat Legea nr. 221/2009, dar

a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) prima teză în

varianta de dinainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, solicitând modificarea hotărârii atacate și respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar reducerea cuantumului despăgubirilor

acordate pentru prejudiciul moral.

În motivarea recursului

a susținut că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 147

din Constituția României și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Având în vedere că Decizia nr.

1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 octombrie 2010, iar în

termen de 45 zile Parlamentul sau Guvernul nu au pus de acord prevederile

declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 a încetat să producă efecte juridice. Actuala ordine

constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală

declarată neconstituțională, pentru că altfel s-ar nesocoti principiul

separației puterilor în stat.

A criticat decizia

recurată și sub aspectul cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului cu

titlu de daune morale, susținând că s-au încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum erau în vigoare înainte de

publicarea Deciziei nr. 1358/2010, care prevedeau ca la stabilirea cuantumului

despăgubirilor să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor

în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De aceea, se impune

reducerea sumei de 60.000 euro.

La 29 iulie 2011,

împotriva sentinței instanței de fond, a declarat apel și pârâtul S.R. prin M.F.P.,

apel ce a fost respins ca tardiv prin decizia civilă nr. 3 din 6 septembrie 2012 a

Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că sentința a fost comunicată pârâtului la 8 septembrie

2010, potrivit dovezii aflate la dosar fond, iar apelul a fost introdus cu mult

după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

Înaintea pronunțării

acestei decizii, în ședința publică din 5 iulie 2012, mandatarul intimatului-reclamant

a învederat instanței că acesta a decedat la 12 iunie 2012, depunând certificat

de deces și a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor A.T.S., F.D. și

F.C. Prin încheierea din 5 iulie 2012 instanța de apel a dispus introducerea în

cauză a moștenitorilor și continuarea judecății în noul cadru procesual.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel. În motivarea recursului a susținut că

au fost încălcate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că apelul a fost declarat în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind comunicată la 14 iulie 2011, iar apelul a fost

depus prin poștă la data de 29 iulie 2011. În acest sens a invocat adresa

Tribunalului București prin care s-a consemnat faptul că sentința civilă nr. 1069/2010

a fost comunicată către Ministerul Finanțelor Publice la 14 iulie 2011.

La 18 decembrie 2012

intimații-reclamanți A.T.S., F.D. și F.C. au depus întâmpinare prin care au

susținut excepția inadmisibilității recursului, ca urmare a faptului că acesta

a fost declarat împotriva sentinței primei instanțe. Pe fondul pricinii au

susținut că recursul este nefondat și că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, căreia i se opune principiul

neretroactivității legii.

În aplicarea

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza

prioritar

excepția

inadmisibilității recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, invocată prin întâmpinare de intimații-reclamanți.

Excepția urmează a fi

respinsă, cu motivarea că recursul declarat nu privește sentința instanței de

fond, ci decizia pronunțată în apel. Deși este real că prin cererea de

declarare a recursului M.P. declară recurs împotriva unei sentințe civile,

trebuie observat că numărul și data acestei sentințe sunt, în fapt, cele ale

deciziei pronunțate în apel, respectiv nr. 85 din 26 mai 2011, instanța care a

pronunțat-o este indicată ca fiind

Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, iar

criticile formulate se referă exclusiv la decizia pronunțată de instanța de

apel. Așa fiind menționarea împrejurării că se atacă o sentință este o simplă

eroare materială, fără efect asupra admisibilității căii de atac.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în cazul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de

M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva deciziei civile nr.

85 din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, se privește ca fondat,

urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Motivele de recurs

urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (M.

Of. nr. 789/7.112011).

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege

să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Așa fiind, criticile

formulate de recurent cu privire la cuantumul daunelor morale nu vor mai fi

analizate.

Pe cale de

consecință, în aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul

București împotriva deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, va modifica în tot decizia recurată și, pe fond, va respinge

acțiunea.

Recursul declarat de

pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curții

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, se va respinge, ca nefondat, pentru considerentele

ce succed:

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 1069 din 21

iunie 2010 pronunțată de

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a fost comunicată S.R. prin M.F.P. la 8

septembrie 2010, potrivit dovezii aflate la dosar fond, dovadă ce cuprinde

numele și datele de identitate ale funcționarului care a primit citația, precum

și ștampila registraturii instituției.

În raport de acest

act procedural, termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.,

se împlinea la 24 septembrie 2010.

Or, apelul declarat

de pârât, a fost depus la 29 iulie 2011.

Prin motivele de

recurs, precum și prin concluziile orale, recurentul-pârât a susținut că

sentința i-ar fi fost comunicată la 14 iulie 2011, potrivit unei adrese a

Tribunalului București.

Un asemenea înscris

nu se află la dosarul cauzei, iar recurentul-pârât nu a formulat vreo cerere de

probatorii în condițiile art. 305 C. proc. civ., pentru a face dovada faptului

pretins.

Așa fiind, în

aplicarea dispozițiilor art. 100 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora

procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură

face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la cele constatate personal

de cel care l-a încheiat, momentul curgerii termenului de apel va fi considerat

8 septembrie 2010, în raport de care apelul declarat de pârât este tardiv.

Pentru aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P.

împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curții de Apel București, secția

a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității

recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Admite recursul

declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1069 din 21 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în tot

sentința, în sensul că respinge acțiunea.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6

septembrie 2012 Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2013.