ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 1069 din 21 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 12827/3/2010 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de F.S. în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel în termen legal pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 85 din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (categorie din care face parte și intimatul-reclamant) sunt îndreptățite să li se acorde despăgubiri pentru daunele morale suferite. Alin. (1) al art. 5 se referă inclusiv la astfel de persoane și statuează că „pot solicita instanței de judecată … obligarea statului … la prestația prevăzută de lit. a), respectiv „acordarea unor despăgubiri pentru daunele morale…” În plus, însăși denumirea actului normativ în materie permite a se reține valabilitatea acestei concluzii, câtă vreme aceasta se referă „la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, fără a face distincție între cele două ipoteze.

Prin urmare, Curtea a reținut că prima critică invocată de apelantul-pârât este nefondată urmând a fi respinsă ca atare. Cu privire la cea de-a doua critică constând în lipsa criteriilor pe baza cărora au fost acordate daunele morale, Curtea a reținut că și această critică este nefondată, deoarece tribunalul în considerentele sale a reținut îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege. Totodată, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

De altfel, dacă avem în vedere conținutul considerentelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ar fi însemnat ca pretențiile deduse judecății să fie respinse ca neîntemeiate. Prin această decizie, care în temeiul art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data publicării în M. Of.

și sunt general obligatorii, s-a statuat că „prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.” Practic, oricum ar fi interpretată această decizie, care nu a fost urmată de un act al Parlamentului sau Guvernului care să pună în acord prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) prima teză din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile Constituției, ea ar avea ca efecte juridice stingerea (încetarea) dreptului subiectiv patrimonial prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv cel de a acorda despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.

S-ar ajunge ca acest drept să nu mai aibă niciun fel de substanță sau fundament și un întreg act normativ (Legea nr. 221/2009) să fie lipsit de cea mai importantă prevedere a sa și să devină o „formă fără fond”. Instanța învestită cu soluționarea prezentei pricini nu-și poate permite să adere la o asemenea teză, căci s-ar crea toate premisele ca S.R. să fie expus unor condamnări în serie la C.E.D.O. tocmai pentru lipsa de previzibilitate și accesibilitate a unei dispoziții legale prin care s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea unei persoane, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg.

Din acest punct de vedere se va face aplicațiunea corespunzătoare în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. În plus, nu se poate omite împrejurarea că după publicarea precitatei Decizii a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010), respectiv la 25 noiembrie 2010, a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care a modificat și completat Legea nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) prima teză în varianta de dinainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar reducerea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral. În motivarea recursului a susținut că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 147 din Constituția României și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 octombrie 2010, iar în termen de 45 zile Parlamentul sau Guvernul nu au pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a încetat să producă efecte juridice.

Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională, pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. A criticat decizia recurată și sub aspectul cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale, susținând că s-au încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum erau în vigoare înainte de publicarea Deciziei nr. 1358/2010, care prevedeau ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De aceea, se impune reducerea sumei de 60.000 euro.

La 29 iulie 2011, împotriva sentinței instanței de fond, a declarat apel și pârâtul S.R. prin M.F.P., apel ce a fost respins ca tardiv prin decizia civilă nr. 3 din 6 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că sentința a fost comunicată pârâtului la 8 septembrie 2010, potrivit dovezii aflate la dosar fond, iar apelul a fost introdus cu mult după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ. Înaintea pronunțării acestei decizii, în ședința publică din 5 iulie 2012, mandatarul intimatului-reclamant a învederat instanței că acesta a decedat la 12 iunie 2012, depunând certificat de deces și a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor A.T.S., F.D.

și F.C. Prin încheierea din 5 iulie 2012 instanța de apel a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor și continuarea judecății în noul cadru procesual. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În motivarea recursului a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că apelul a fost declarat în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind comunicată la 14 iulie 2011, iar apelul a fost depus prin poștă la data de 29 iulie 2011. În acest sens a invocat adresa Tribunalului București prin care s-a consemnat faptul că sentința civilă nr. 1069/2010 a fost comunicată către Ministerul Finanțelor Publice la 14 iulie 2011. La 18 decembrie 2012 intimații-reclamanți A.T.S., F.D.

și F.C. au depus întâmpinare prin care au susținut excepția inadmisibilității recursului, ca urmare a faptului că acesta a fost declarat împotriva sentinței primei instanțe. Pe fondul pricinii au susținut că recursul este nefondat și că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, căreia i se opune principiul neretroactivității legii. În aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza prioritar excepția inadmisibilității recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, invocată prin întâmpinare de intimații-reclamanți. Excepția urmează a fi respinsă, cu motivarea că recursul declarat nu privește sentința instanței de fond, ci decizia pronunțată în apel.

Deși este real că prin cererea de declarare a recursului M.P. declară recurs împotriva unei sentințe civile, trebuie observat că numărul și data acestei sentințe sunt, în fapt, cele ale deciziei pronunțate în apel, respectiv nr. 85 din 26 mai 2011, instanța care a pronunțat-o este indicată ca fiind Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, iar criticile formulate se referă exclusiv la decizia pronunțată de instanța de apel. Așa fiind menționarea împrejurării că se atacă o sentință este o simplă eroare materială, fără efect asupra admisibilității căii de atac. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, se privește ca fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed: Motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.112011).

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Așa fiind, criticile formulate de recurent cu privire la cuantumul daunelor morale nu vor mai fi analizate. Pe cale de consecință, în aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, va modifica în tot decizia recurată și, pe fond, va respinge acțiunea. Recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, se va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce succed: Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 1069 din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost comunicată S.R.

prin M.F.P. la 8 septembrie 2010, potrivit dovezii aflate la dosar fond, dovadă ce cuprinde numele și datele de identitate ale funcționarului care a primit citația, precum și ștampila registraturii instituției. În raport de acest act procedural, termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., se împlinea la 24 septembrie 2010. Or, apelul declarat de pârât, a fost depus la 29 iulie 2011. Prin motivele de recurs, precum și prin concluziile orale, recurentul-pârât a susținut că sentința i-ar fi fost comunicată la 14 iulie 2011, potrivit unei adrese a Tribunalului București. Un asemenea înscris nu se află la dosarul cauzei, iar recurentul-pârât nu a formulat vreo cerere de probatorii în condițiile art. 305 C. proc.

civ., pentru a face dovada faptului pretins. Așa fiind, în aplicarea dispozițiilor art. 100 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la cele constatate personal de cel care l-a încheiat, momentul curgerii termenului de apel va fi considerat 8 septembrie 2010, în raport de care apelul declarat de pârât este tardiv. Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de M.P.

– Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Admite recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1069 din 21 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în tot sentința, în sensul că respinge acțiunea. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.