ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2365/2013

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC C.N. SRL Italia a solicitat anularea hotărârii

arbitrale nr. 11 din 21 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial

organizată în cadrul Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Caraș-Severim și

a încheierii din data de 21 octombrie 2011 prin care în mod netemeinic, nelegal

și abuziv a fost obligată la plata sumei de 301.000 euro și la plata sumei de

11.217 RON cu titlu de taxă de arbitraj, respingerea cererii de arbitraj pe

motiv de necompetență, din moment ce nu există o clauză compromisorie care să

stabilească ca for competent Curtea de Arbitraj din România, respecitv nu

există convenție arbitrală care să dispună arbitrajul la Caraș-Severin.

Reclamanta

menționează că nu acceptă competența de soluționare a litigiului de către

instanțele române, pentru că prin înțelegerea intervenită între părți,

contractul din 23 ianuarie 2006, care constituie legea părților, prevede că

orice litigiu este de competența Curții de Arbitraj Comercial de la Viena,

constituită potrivit regulamentului acestei Curți, astfel cum este prevăzut în

clauza compromisorie.

Prin sentința

civilă nr. 26 din 05 iulie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă, a respins excepția tardivității invocată de pârâta SC E.P. SRL

Caransebeș; a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C.N. SRL Italia în

contradictoriu cu pârâta SC E.P. SRL Caransebeș și a dispus anularea hotărârii

arbitrale nr. 11 din 21 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 9/2011 de

Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Caraș-Severin; a obligat pârâta la 8.368 RON cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Cu privire la

excepția tardivității acțiunii în anulare s-a reținut că data de comunicare a

hotărârii arbitrale către reclamantă în Italia a fost de 23 februarie 2012 după

cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul depus la dosar. Pârâta contestă

neîntemeiată această dată a comunicării susținând că este în realitate 22

februarie 2012.

Acțiunea în

anulare a fost depusă la poștă la data de 23 martie 2013, în termen legal.

S-a reținut

că Tribunalul a soluțional cauza fără a atașa contractul părților și, prin urmare,

fără a cunoaște clauzele din cuprinsul acestuia, inclusiv clauza compromisorie

ce atrage competența.

În contractul

părților din 23 ianuarie 2006, în art. 17 intitulat „Jurisdicție. Tribunalul

competent și legea aplicabilă”, s-a prevăzut că: „Toate controversele care pot

greva între părți în legătură cu contractul la care se aplică prezentele

condiții generale, cât și litigiile aferente, vor fi rezolvate pe cale

definitivă, fără a se putea adresa altor instanțe, potrivit Regulamentului de

conciliere și arbitraj al Curții Internaționale de la Viena, de unul sau mai

mulți arbitri”.

Părțile au

optat pentru o cale procedurală și o Curte expres arătate în contract, de care

părțile nu pot face abstracție, iar Tribunalul arbitral al Camerei de Comerț,

Industrie și Agricultură Caraș-Severin le-a nesocotit întrucât nu era competent

să soluționeze litigiul.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta SC E.P. SRL

solicitând în principal casarea hotărârii atacate în baza disp. art. 312 pct. 3

C. proc. civ., în subsidiar admiterea recursului și modificarea în tot a

sentinței în baza disp. art. 312 pct. 2 raportat la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc civ. și pe fond respingerea acțiunii în anulare și menținerea ca temeinică

și legală a hotărârii arbitrale nr. 11 din 21 octombrie 2011 pronunțată în

Dosarul nr. 9/2011 de Curtea de Arbitraj Comercial organizată în cadrul Camerei

de Comerț, Industrie și Agricultură Caraș-Severin și a încheierii din data de

21 octombrie 2011.

În motivarea

recursului se arată că hotărârea arbitrală a fost comunicată reclamantei în

data de 22 februarie 2012 conform ștampilei poștei din Breda di Plave.

Reclamanta a depus la poștă acțiunea în anulare la 23 martie 2013, iar termenul

legal de declarare a acțiunii în anulare a fost împlinit la data de 22 martie

2012.

Se solicită

respingerea acțiunii ca neîntemeiată având în vedere că la 01 ianuarie 2012 a

intrat în vigoare un nou Regulament al Curții de Arbitraj I.C.C. Paris, care

interzice în mod expres utilizarea sa într-un alt cadru instituționalizat decât

Curtea I.C.C.

Reclamanta face

vorbire despre existența unui contract pe care recunoaște că l-a semnat și invocă

chiar prevederea arbitrală existentă în contract, fapt ce dovedește că părțile au

înțeles ca în cazul unui litigiu să se adreseze unei Curți arbitrale, în speță fiind

competentă Curtea de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerț Caraș-Severin, deoarece

bunurile care fac obiectul litigiului se află în Caransebeș.

În mod eronat

instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate ale hotărârii

arbitrale atacate deoarece acestea sunt strâns legate de fondul cauzei.

Tribunalul arbitral

a pus din oficiu in discuția părților competența de soluționare a cauzei și a considerat

că este competent să judece.

Recurenta arată

că există posibilitatea învestirii Tribunalului arbitral în lipsa unei convenții

arbitrale explicite, prin simpla introducere a unei cereri de arbitrale și acceptarea

tacită, dar neechivocă, de către pârât a judecății.

Excepțiile privind

competența Curții pot fi ridicate cel mai târziu la prima zi de înfățișare, sub

sancțiunea decăderii.

Deși în fapt invocă

cu totul alte aspecte, în drept debitoarea invocă la rând toate dispozițiile art.

384 C. proc. civ. fără a face vorbire de motivele care duc Ia invocarea acestor

dispoziții legale, fapt ce dovedește netemeinicia acțiunii și dovedește doar intenția

clară a debitoarei de a anula hotărârea Tribunalului arbitral fără a se soluționa

fondul problemei.

În acest sens,

recurenta face o prezentare a motivelor invocate de intimata-reclamantă în acțiunea

în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara.

În cauză, intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel

a soluționat în mod corect excepția tardivității declarării acțiunii în anulare,

respingând-o. Astfel, s-a reținut în mod corect că dovezile comunicării actului

sunt în concordanță și cu interpretarea bazată pe derularea în timp a operațiunii,

fiind lipsit de logică a considera că la o anumită dată plicul a fost comunicat

părții, iar a doua zi s-a întors în circuitul poștal.

S-a reținut în

mod corect faptul că hotărârea arbitrală a fost comunicată societății SC C.N. SRL

Ia 23 februarie 2012, iar acțiunea în anulare a fost transmisă prin poștă la data

de 23 martie 2012, în termenul legal de o lună prevăzut de art. 365 alin. (2) C.

proc. civ.

În conformitate

cu clauza compromisorie inserată în contractul încheiat de părți din 23

ianuarie 2008, s-a stabilit că orice litigiu va fi soluționat de Curtea Internațională

de Ia Viena, conform Statutului de la Viena potrivit Regulamentului Curții Internaționale

de Arbitraj.

Curtea de Apel

a reținut că, potrivit considerentelor hotărârii atacate, Tribunalul a pus din oficiu

în discuție problema competenței acestuia și a consemnat susținerile reprezentantului

părții prezente (reclamanta în dosarul arbitral) fără a se pronunța în fapt și în

drept asupra acestei competențe.

Nu se poate reține

critica recurentei în sensul că există posibilitatea învestirii Tribunalului arbitral

în lipsa unei convenții arbitrale explicite, prin simpla introducere a unei cereri

de arbitrale și acceptarea tacită, dar neechivocă, de către pârât a judecății.

În speță nu există

situația permisă a acestei reguli, respectiv „lipsa unei convenții arbitrale explicite”,

dimpotrivă există o clauză compromisorie inclusă în contractul încheiat de părți

și care stabilește competența de soluționare a litigiilor, potrivit Regulamentului

de conciliere și arbitraj a Curții Internaționale de Arbitraj, conform

Statutului de la Viena, în fața Curții Internaționale de la Viena, de la unul

sau mai mulți arbitri.

Critica

potrivit căreia instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor de

nelegalitate a hotărârii arbitrale deoarece acestea ar fi legate de fondul

cauzei, situație față de care recurenta consideră că nu s-a pronunțat pe fonul

cauzei, este neîntemeiată.

Instanța de

fond s-a pronunțat cu privire la nelegalitatea hotărârii arbitrale în sensul că

potrivit clauzei compromisorii, competența nu aparține Curții de Arbitraj

Comercial din cadrul Camerei de Comerț Caraș-Severin.

Soluția de

anulare a hotărârii arbitrale în aceste circumstanțe este legală.

În mod corect

instanța de fond nu a mai analizat celelalte motive ale acțiunii în anulare,

câtă vreme s-a stabilit că Tribunalul arbitral nu avea competența să

soluționeze cauza, iar consecința a fost aceea a anulării sentinței arbitrale.

Ca atare,

analizarea celorlalte motive legate de fondul cauzei era de prisos.

Condiția

esențială a învestirii instaței arbitrale o constituie existența unei convenții

arbitrale valabile. Sancțiunea procedurală este aceea a anulării hotărârii,

fără ca litigiul să fie judecat în fond în urma admiterii acțiunii în anulare.

Singura excepție ar fi aceea ca instanța de judecată să fie competentă să

soluționeze litigiul, ceea ce nu este cazul de față.

În speță,

deși există convenție arbitrală, Tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără

a exista contractul dintre părți la dosar pentru a fi verificat, ca și cum

contractul dintre părți nu exista, respectiv în lipsa unei clauze

compromisorii.

Față de

aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de

nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate și, pe

cale de consecință, potrivit disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit

disp. art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIl

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC E.P. SRL Caransebeș împotriva sentinței civile

nr. 26 din 05 iuilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă.

Obligă

recurenta la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimata C.N. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată îm

ședință publică, astăzi, 13 iunie 2013.