ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4704/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 26 aprilie 2013, reclamanții N.V. și U.G.C. au chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F. C.F.R.M. SA, în calitate de angajator solicitând a fi obligată aceasta la plata diferenței de salariu aferent clasei de salarizare pe care aceștia o aveau, în perioada februarie 2011 și până la data introducerii acțiunii, la plata sporurilor permanente și nepermanente conform petitelor cererii de chemare în judecată, iar cu privire la petitele 1, 2 și 3 din acțiune au arătat că aceștia invocă salariile aferente claselor de salarizare calculate în funcție de un salariu minim brut de 600 RON și, nu de 700 RON, așa cum acesta este înscris în grilă.

Reclamanții au mai precizat că, în ceea ce privește sporul pentru condiții speciale, începând cu data de 1 aprilie 2001 locurile de muncă au fost încadrate în condițiile speciale de muncă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 226/2006, Anexa nr. 1 pct. 7 și referitor la capetele de cerere 5, 6 și 7 din acțiune au arătat că negocierile asupra acestor drepturi au avut loc în perioada aplicabilității contractelor colective care le prevedeau, astfel că, la momentul în care s-au încheiat tranzacțiile prin care s-a renunțat la drepturile invocate, acestea erau prevăzute pentru a se acorda. Au susținut, totodată, că sunt salariați al S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, având locul de muncă la R.L. Ploiești.

În drept au fost indicate prevederile art. 38, 160, 161, 162 alin. (1) și (2), art. 171 alin. (1), art. 268 alin. (1) lit. c) din C. muncii, republicat, art. 132, 148 din Legea nr. 62/2011, art. 1270 C. civ., art. 42 alin. (1) lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, art. 1 alin. (2) și (3), art. 2 alin. (2) și (3), art. 3, Anexa nr. 1 și 5 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2009 - 2010, Cap. XI din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2010 - 2011 și 2012 - 2014, art. 41 alin. (5) din Constituția României, art. 274 C. proc. civ. Prin Sentința nr. 1290 din 25 aprilie 2013 Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat cauza Tribunalului Ialomița.

Pentru a se dezînvesti, Tribunalul Prahova a reținut, în esență, că potrivit art. 269 alin. (1) din C. muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., în acest sens fiind și dispozițiile art. 209 din Legea dialogului social nr. 62/2011. Ca atare, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) din C. muncii, tribunalele judecă în primă instanță conflicte de muncă, cu excepția celor date prin lege, în competența altor instanțe, iar potrivit alin. (2) al art. 269 din C. muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul". Astfel învestit, Tribunalul Ialomița prin Sentința civilă nr. 2147/F din 17 iulie 2013, la rându-i s-a dezînvestit și apreciind că nu este competent, a declinat competența de soluționare a conflictului de muncă, în favoarea Tribunalului Prahova.

A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Ialomița și Tribunalul Prahova și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Tribunalul Ialomița a constatat că nu este competent a soluționa pricina, având în vedere că potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul și, în speță, reclamanții aveau posibilitatea de a alege între două instanțe deopotrivă competente, respectiv instanța de la domiciliul lor sau instanța de la locul de muncă.

Înalta Curte de Casație și Justiție învestită a pronunța regulatorul de competență, constată că Tribunalului Prahova îi revine competența de soluționare a cauzei pentru considerentele ce succed: Astfel cum corect a reținut Tribunalul Ialomița, care s-a dezînvestit în favoarea Tribunalului Prahova, cauza supusă soluționării are ca obiect drepturi bănești ce derivă dintr-un raport de muncă. Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, cererile având ca obiect litigii de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. În acord cu motivarea realizată de Tribunalul Ialomița, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reprezintă dispoziții speciale față de cele reglementate de art. 269 alin. (2) din C. muncii, reglementând competența teritorială pentru situația conflictelor individuale de muncă, subcategorie a litigiilor de muncă.

Prin aceste prevederi se acordă posibilitatea reclamantului (reclamanților) să aleagă instanța, din punctul de vedere al competenței teritoriale, pe care să o învestească cu soluționarea litigiului. În acest sens, în acord cu prevederile art. 12 din C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente". Ca atare, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege care dintre instanțele competente să fie sesizată revine, în respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, exclusiv reclamantului (reclamanților). Aceasta este și ipoteza din speță, în care reclamanții au ales instanța în raza căreia s-a aflat locul de muncă, R.L.

Ploiești, așa încât instanța inițial și legal sesizată, respectiv Tribunalul Prahova, nu trebuia să se dezînvestească. În consecință, Înalta Curte va stabili în favoarea Tribunalului Prahova, competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS