ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La 4 februarie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând obligarea acesteia la reintegrarea în munca, în funcția deținută anterior, de șef de producție; la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea drepturilor salariale cuvenite de la data intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 și până la data reintegrării sale efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente și a cheltuielilor de judecată.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1763 din 22 iunie 2016 a admis excepția tardivității formulării acțiunii; a respins acțiunea, ca tardiv formulată în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 52 din 28 ianuarie 2015; a admis în parte acțiunea modificată privind pe reclamantul A.; a obligat pârâta să îl repună pe reclamant în postul și funcția deținute anterior suspendării contractului de muncă; a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat, începând cu 17 iunie 2015 și până la data reintegrării efective; a respins acțiunea, ca nefondată, în rest.

Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 1436 din 8 martie 2017 a admis apelul formulat de pârâta SC B. SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca fiind neîntemeiată. Totodată, a păstrat dispoziția de respingere a capătului de cerere de anulare a Deciziei nr. 52 din 28 ianuarie 2015, ca fiind tardiv formulat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză.

Recurentul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că instanța de apel s-a raportat la considerentele Deciziei nr. 19 din 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că suspendarea contractului său individual de muncă reprezintă o situație juridică deja constituită la data de 17 iunie 2015, când a devenit obligatorie Decizia Curții Constituționale nr. 279/2015 (excepția de neconstituționalitate a fost invocată cu privire la dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, și anume posibilitatea angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă al salariatului în urma formulării unei plângeri penale împotriva acestuia din urmă), dar că efectele acesteia s-au produs de la momentul suspendării în mod continuu și se produc și în prezent.

A solicitat admiterea recursului, arătând că menținerea măsurii suspendării contractului individual de muncă, după declararea neconstituționalității temeiului de drept, este contrară legii. A solicitat și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Recursul a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 4, care a dispus, la 18 iulie 2018, efectuarea procedurilor de comunicare și întocmirea, de către magistratul-asistent, a raportului asupra admisibilității, în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților pentru ca acestea să depună un punct de vedere la raport, conform rezoluției completului de filtru din 4 octombrie 2018.

În raport, s-a reținut că decizia atacată în prezenta cauză nu este supusă recursului, nefiind o cale de atac prevăzută de lege în materia ce face obiectul cererii de chemare în judecată - litigiu de muncă.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

Prin rezoluția din 22 ianuarie 2019, conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 4 a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la 7 martie 2019, în camera de consiliu, fără citarea părților.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la art. 499 teza finală din același act normativ, Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, admisibilitatea recursului, față de care constată următoarele:

Litigiul de față are ca obiect cererea reclamantului A. de obligare a pârâtei SC B. SA la reintegrarea sa în muncă, în funcția deținută anterior, de șef de producție, la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea drepturilor salariale cuvenite de la data intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 și până la data reintegrării efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente, la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că pretenția dedusă judecății izvorăște dintr-un conflict de muncă, pricina circumscriindu-se dispozițiilor reglementate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2015 (termen care, prin O.U.G. nr. 62/2015, a fost extins până la 31 decembrie 2016, iar prin O.U.G. nr. 95/2016, până la 31 decembrie 2018) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Pentru această categorie de litigii, Legea nr. 2/2013 a instituit două grade de jurisdicție, respectiv fond și apel.

Conform art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. stipulează că "au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul legalității căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Regula are valoare de principiu constituțional, art. 129 din Constituția României, republicată stipulând în sensul că exercitarea căilor de atac se realizează în condițiile legii.

Din coroborarea prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., rezultă că Decizia civilă nr. 1436 din 8 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1436 din 8 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2019.

Procesat de GGC - CL