ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 916/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 11 iunie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, solicitând anularea actului administrativ care constă în refuzul nejustificat al pârâtului de a furniza datele de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare x și x exprimat prin adresa nr. x/2014 și obligarea pârâtului la furnizarea datelor de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare menționate, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 134 din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată și, în consecință, s-a constatat refuzul nejustificat în soluționarea cererii adresată de reclamantă autorității pârâte, fiind obligată pârâta să furnizeze datele de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare x și x.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a formulat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2.1. În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că hotărârea judecătorească atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea eronată a normelor de drept material, motiv de casare a acesteia prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Astfel cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta a învederat primei instanțe faptul că adresa nr. x/2014 emisă de aceasta nu are caracterul juridic al unui act administrativ tipic sau asimilat. Aceasta reprezintă o adresă de răspuns ce a fost comunicată reclamantei la cererea acesteia de furnizare a datelor de identificare a proprietarului/utilizatorului unui vehicul cu număr de înmatriculare românesc presupus a fi parcat/staționat în Budapesta fără achitarea tarifului de staționare, prin care se precizează cadrul legal național aplicabil ce reglementează transferul unor astfel de date în străinătate, având în vedere că furnizarea/dezvăluirea datelor de identificare ale proprietarului unui vehicul presupune o prelucrare de date cu caracter personal respectiv o prelucrare a codului numeric personal al persoanei vizate.

Actele administrative a căror analiză de legalitate intră conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 în competența instanței de contencios administrativ trebuie delimitate de adrese, precizări ori circulare care nu fac decât să expună un punct de vedere sau să aducă la cunoștință o hotărâre luată de organele abilitate de lege spre a fi executată.

Față de dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, adresa de răspuns la solicitarea reclamantei de identificare a proprietarilor vehiculelor înmatriculate în circulație sub nr. x și x nu poate fi calificată act administrativ, ci reprezintă o simplă adresă de răspuns, nefiind act administrativ în sensul art. 8 din lege. Întrucât adresa menționată nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi act administrativ, anularea ei apare ca inadmisibilă, iar pentru aceste considerente a solicitat admiterea excepției invocate și pe cale de consecință respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Mai mult, recurenta a arătat că răspunsul comunicat petentei prin adresa nr. x/2014 nu are caracterul unui refuz nejustificat de a-i soluționa cererea, cu exces de putere, astfel cum acesta este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările și completările ulterioare. Soluționarea nefavorabilă a unei cereri de către o autoritate publică nu poate fi calificată ca fiind un refuz nejustificat al acesteia de soluționare a cererii bazat pe depășirea limitelor dreptului de apreciere adică pe exces de putere, atâta timp cât acest refuz se întemeiază/este justificat pe dispozițiile legale naționale aplicabile obiectului cererii.

Pe fond, s-a arătat că intimata-reclamanta a solicitat instanței anularea adresei DRPCIV nr. x/05.12.2014 și obligarea la furnizarea datelor de identificare ale proprietarilor vehiculelor înmatriculate în circulație sub nr. x și x. Informațiile solicitate de către reclamantă conțin date cu caracter personal ale proprietarilor respectivelor vehicule, date ale cărui transfer se află sub incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) ale Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, modificată și completată, iar în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea nici uneia dintre aceste condiții.

În același sens sunt și dispozițiile art. 2 din Decizia Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 132/2011 privind condițiile prelucrării codului numeric personal și a altor date cu caracter personal, având o funcție de identificare de aplicabilitate generală.

De asemenea, având în vedere faptul că reclamanta este persoană juridică de drept privat maghiară cu sediul în Budapesta, pentru solicitarea datelor cu caracter personal dintr-o bază de date a Ministerului Afacerilor Interne (gestionată de către o autoritate publică aflată sub autoritatea Ministerului Afacerilor Interne) sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 677/2001.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Dispoziția ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state, "prelucrările de date cu caracter personal care implică transmiterea acestora către statele membre ale Uniunii Europene și state din zona economică europeană, se declară Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal conform art. 22 din Legea nr. 677/2001, modificată și completată".

Prima instanță își întemeiază în drept soluția pronunțată pe prev. art. 5 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 677/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, potrivit căruia datele cu caracter personal referitoare la o anumită persoană pot fi dezvăluite fără consimțământul acesteia când: " prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau terțului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate".

Or, astfel cum însăși prima instanță reține în considerentele hotărârii judecătorești atacate, reclamanta a oferit doar indicii în sprijinul susținerilor sale referitoare la interesul legitim afirmat pentru care a solicitat furnizarea datelor cu caracter personal ceea ce nu poate echivala cu dovada unui interes legitim, astfel cum prevăd dispozițiile legale naționale.

De asemenea, împrejurarea că reclamanta a depus la dosarul cauzei poze cu două autovehicule cu numere de înmatriculare românești staționate într-o parcare din Budapesta fără tichet de plată în parbriz, nu poate constitui dovada că acele vehicule au fost parcate în respectiva zonă de către proprietarul sau utilizatorul acestora înregistrați în baza de date administrată de recurentă ale cărui date de identificare au fost solicitate, situație în care furnizarea datelor de identificare ale acestora ar prejudicia drepturile persoanelor vizate.

Pe de altă parte, prima instanță a soluționat favorabil cererea reclamantei, în condițiile în care aceasta nu a făcut dovada susținerilor sale cu privire la calitatea de administrator al respectivei zone din Budapesta - Republica Ungaria în care parcarea vehiculelor era cu plată (și unde a susținut că au fost depistate autovehiculele cu numere de înmatriculare românești ca fiind parcate fără tichet de plată în parbriz), apreciind eronat, în lipsa oricăror dovezi ale reclamantei că susținerile acesteia sunt conforme cu realitatea, ceea ce echivalează cu lipsa justificării interesului legitim al reclamantei cu privire la cererea de furnizare a datelor.

De asemenea, se arată că o soluție legală a cauzei impunea o analiză a primei instanțe cu privire la diferențele de regim juridic existente între sistemele de drept ale celor două state în materie, întrucât, potrivit Oficiului Responsabilului cu Protecția Datelor Personale din România, structură specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne în îndrumarea coordonarea și monitorizarea aplicării unitare a legislației în domeniu protecției persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul structurilor/unităților MAI, în lipsa unui tratat între cele două state, există riscuri ca o eventuală dezvăluire a datelor cu caracter personal, în condițiile date, să fie de natură a afecta interesele și drepturile fundamentale ale persoanei vizate.

În drept, au fost invocate Legea nr. 554/2004, Legea nr. 677/2001, O.G. nr. 83/2001, Deciziile ANSPDCP nr. 28/07.03.2007 și nr. 132/2011.

În temeiul art. 411 pct. 2 din C. proc. civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 100 RON taxă judiciară de timbru conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013.

2.2. Întâmpinarea

Intimata-reclamantă A.("Societate cu răspundere limitata pentru menținerea in funcțiune a sistemului de taxare A.") a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Cu privire la critica referitoare la soluția data in rezolvarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, se arată ca respingerea excepției este întemeiată, din moment ce, indiferent de denumirea înscrisului, acesta poate fi circumscris noțiunii de act administrativ asimilat. Înscrisul conține decizia unei autorități administrative de respingere a furnizării datelor de identificare a proprietarilor/utilizatorilor de autovehicule, date care sunt necesare pentru realizarea unui interes legitim al intimatului-reclamant (de urmărire și încasare a creanței sale născuta in urma neplății serviciilor de parcare din partea proprietarilor/utilizatorilor), în condițiile in care interesul legitim este dovedit și nu sunt impedimente legale in calea furnizării acestor date. Atât punerea in întârziere a debitorului, cat și parcurgerea procedurii legale de recuperare a creanțelor denota interesul legitim prezent, interes care poate fi realizat numai prin dezvăluirea datelor debitorului proprietar/utilizator.

Cu privire la critica care privește fondul cauzei, se arată ca aceasta nu este fondata. În principal, critica privește următoarele aspecte: nu a făcut dovada unui interes legitim, ci a oferit numai indicii in sprijinul acestui interes; nu a făcut dovada susținerilor referitoare la calitatea sa de administrator al respectivei zone de parcare, unde a parcat autoturismul; in lipsa unui tratat dintre cele doua state, o eventuala dezvăluire a datelor proprietarilor/utilizatorilor de autovehicule ar fi de natura sa afecteze interesele și drepturile fundamentale.

Intimata solicita respingerea criticii recurentei privind lipsa interesului legitim, ca nefondată. Temeiul juridic al solicitării este cuprins in Hotărârea Consiliului Capitalei Budapesta nr. 30/201 (VI.04), care prevede obligativitatea plății taxei de staționare în zona în care autoturismul a staționat și Legea nr. 1 din 1988 din Ungaria, paragraful 48 alin. (5) care permite autorităților unităților administrației locale sa delimiteze zone de staționare cu plata. In baza paragrafului 9/D alin. (3) din cel din urma act normativ arătat, staționarea pe drumurile publice din interiorul localităților da naștere unui raport juridic civil, (nu contraventional) in virtutea legii, intre proprietarul/operatorul autovehiculului și unitatea administrativ teritoriala sau societatea comerciala desemnata cu perceperea taxelor de staționare in zonele de parcare cu plata.

Pentru ca autovehiculul (pentru care au fost solicitate datele proprietarului/utilizatorului) a fost găsit fara taxa de parcare achitata, acest eveniment a determinat afișarea actului constatator al parcării fara taxa in parbrizul autovehiculului, spre știința achitării taxei pentru proprietar/utilizator. In continuare, din cauza neachitării taxei, intimatul-reclamant trebuie sa efectueze demersurile legale pentru recuperarea creanței sale.

Recuperarea unei pagube dovedește un interes legitim existent, chiar ocrotit, patrimonial, din moment ce prin neachitarea creanței de parcare se cauzează o paguba intimatei-reclamante. In aceste condiții, intimata-reclamanta trebuia sa comunice către proprietarul/utilizatorul autovehiculului cuantumul creanței, iar ulterior, in caz de neplata din partea acestuia, sa treacă la proceduri de încasare, demersurile legale dovedind interesul legitim; prin necomunicarea datelor, s-a împiedicat exercitarea interesului legitim.

Intimata reclamanta a solicitat respingerea criticii privind incertitudinea calității de administrator al intimatei-reclamante asupra zonei de parcare unde a fost găsit autovehiculul pentru care au fost solicitate datele proprietarului/utilizatorului. Dincolo de faptul că aceasta este o apreciere născuta în faza recursului, nefiind invocata la dezbaterile de fond a cauzei, este de rea-credință, din moment ce s-a făcut dovada cu fotografiile expuse recurentului parat, ca intimata-reclamanta este cea care a emis procesele-verbale de constatare a parcării, afișate în parbrizul autovehiculului.

Pe de alta parte, motivul de recurs nu poate fi primit, pentru ca nu are legătura cu refuzul comunicării datelor proprietarilor/utilizatorilor de. autovehicule, refuz care, chiar potrivit afirmațiilor și susținerilor în cursul cauzei, nu a fost determinat de incertitudinea recurentului cu privire la calitatea de administrator al intimatului reclamant asupra zonei unde s-a produs parcarea fara plata, ci de temerile in legătura cu vătămările drepturilor fundamentale ale proprietarului/utilizatorului autovehiculului.

De asemenea, incertitudinea administratorului asupra zonei de parcare eventual s-ar putea invoca ca o apărare de fond într-o eventuala cauza in pretenții bănești, dacă proprietarul ar contesta procesul-verbal de constatare a parcării emis din punctul de vedere al administratorului zonei de parcare unde a fost surprins. Considera intimata ca aspectul invocat nu poate constitui temei al refuzului nelegal, de emitere al actului administrativ asimilat, având in vedere ca in procedura de răspuns nu sunt reglementate filtre de "verificare" a solicitanților.

Intimata a solicitat respingerea criticii referitoare la neîndeplinirea condiției de transfer a datelor, având in vedere ca, astfel cum însăși pârâta a arătat și a demonstrat prin adresa sa nr. x/05.122014, autorizarea transferului de date nu este necesara conform art. 1 alin. (2) din Decizia Autorității Naționale de Supraveghere a Protecției Datelor cu Caracter Personal nr. 28/2007 când se face către un stat membru al Uniunii Europene, având în vedere faptul ca datele se bucură de aceeași protecție specială în toate statele membre a Uniunii Europene, având in vedere faptul ca Directiva 95/46/CE este transpusă in legislația romana; intenția legiuitorului european, prin art. 7 lit. f) din directiva, transpus prin art. 5 lit. e) nu poate fi interpretată în sensul ca conferă un drept absolut și discreționar autorităților romane de a refuza după bunul plac orice cerere de furnizare de date, inclusiv cu efectul favorizării unor debitori care se sustrag de la plata obligațiilor față de creditorii străini.

2.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși întâmpinarea i-a fost comunicată în termenul legal.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 23 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 20 septembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și că nu sunt îndeplinite condițiile pentru soluționarea recursului conform art. 493 alin. (5) sau 6 din C. proc. civ. pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

3.2. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

3.2.1. Situația de fapt, reținută de prima instanță

În fapt, așa cum a reținut prima instanță, la data de 08.10.2014, intimata-reclamantă - o societate cu răspundere limitata pentru menținerea in funcțiune a sistemului de taxare local din Budapesta, Ungaria- a solicitat Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor București să îi comunice datele de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare x și x, având în vedere că acestea au fost găsite la data de 03.09.2014 staționate în zone cu plată din Budapesta, Ungaria, fără a avea afișată pe bord dovada de achitare a taxei de staționare, deținătorii datorând societății reclamante (care menține în funcțiune sistemul de taxare parcări A.) suma de 18.040 Ft. (259,55 RON) fiecare, în temeiul Hotărârii de Consiliu Budapesta nr. 30/2010 și al Legii nr. 1/1988.

Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor București, apreciind că nu are atribuții în acest sens, a transmis petiția, la data de 04.11.2014, spre competentă soluționare recurentei-pârâte Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor București (DRPCIV București), prevalându-se de prevederile art. 11

4

alin. (1) din O.G. nr. 83/2001.

Prin adresa de răspuns nr. x/17.11.2014, recurenta-pârâtă DRPCIV București a respins solicitarea sa, arătând că datele respective cad sub incidența Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și că nu a identificat o normă legală care să stabilească în sarcina sa obligația de a le comunica.

Împotriva acestei adrese, intimata-reclamantă a înțeles să formuleze plângere prealabilă, în cuprinsul căreia a invocat faptul că art. 24 alin. (1) lit. b) din Instrucțiunile nr. 27/2010 privind măsuri de natură organizatorică și tehnică pentru asigurarea securității prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de către structurile MAI permit comunicarea informațiilor solicitate, în temeiul art. 5 din Legea nr. 677/2001.

Recurenta-pârâtă a răspuns cu adresa nr. x/2014, prin care a arătat că cererea reclamantei excede cadrului legal aplicabil soluționării cererii sale reprezentat de Legea nr. 677/2001 și de deciziile președintelui ANSPDCP și a menționat neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 29 alin. (1) din Lege și Decizia Președintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state precum și Directiva 2011/82/UE, care reglementează schimbul de date în materie contravențională.

S-a susținut, în cuprinsul adresei amintite, că în situațiile enumerate la art. 29 alin. (1) din lege, transmiterea datelor cu caracter personal către statele membre UE și statele din zona economică europeană, se declară ANSPDCP, dar nu sunt supuse autorizării, deoarece acestora li s-a recunoscut un nivel de protecție adecvat (Decizia președintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state). De asemenea, potrivit Directivei nr. 2011/82/UE, aflată în curs de operaționalizare la nivelul statelor membre UE, schimbul de date privind unele contravenții se va realiza numai între autoritățile naționale, explicit definite. În consecință, în cadrul normativ analizat, nu a fost identificată o normă legală care să stabilească obligația autorităților de a comunica datele cu caracter personal solicitate.

3.2.2. În ceea ce privește criticile referitoare la invocarea greșitei respingeri a excepției inadmisibilității acțiunii

Recurenta-pârâtă a invocat, în fața instanței de fond, excepția inadmisibilității acțiunii, față de împrejurarea că adresa de răspuns la solicitarea reclamantei nu poate fi calificată ca act administrativ în raport de prev. art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. Recurenta-pârâtă a susținut că adresa nr. x/2014 emisă de aceasta nu are caracterul juridic al unui act administrativ tipic sau asimilat.

Prin încheierea de la data de 17 septembrie 2015, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că înscrisul, indiferent de denumirea sa, poate fi circumscris noțiunii de act administrativ asimilat.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de persoană vătămată în sensul contenciosului administrativ este definită de legiuitor prin raportare fie la un act administrativ, fie la nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Dincolo de definiția actului administrativ (tipic) de la art. 2 lit. c) din lege ("actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ"), la art. 2 lit. i) din lege se reglementează noțiunea de refuz nejustificat de a soluționa o cerere (actul administrativ asimilat conform art. 2 alin. (2) din lege), constând în "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

Or, înscrisul atacat prin acțiunea de față (adresa nr. x/2014 emisă de recurenta-pârâtă) conține decizia acesteia de respingere a solicitării intimatei-reclamante de furnizare a datelor de identificare a proprietarilor/utilizatorilor de autovehicule, reprezentând o exprimare explicită a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Pe de altă parte, faptul că reclamanta a înțeles să uziteze de procedura plângerii prealabile reglementate de prev. de art. 7 din Legea contenciosului administrativ în cazul unui refuz nejustificat, deși o asemenea plângere nu era obligatorie (față de prev. art. 7 alin. (5) din lege), nu determină inadmisibilitatea contestării în fața instanței și a răspunsului la plângerea prealabilă, răspuns care, care și operațiune administrativă ulterioară emiterii actului administrativ asimilat, poate fi verificat sub aspectul legalității împreună cu actul administrativ asimilat.

Ca atare, cât timp sunt îndeplinite condițiile privind existența unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, existând un act administrativ asimilat, a cărui legalitate se verifică de instanța de contencios administrativ, adresa de răspuns la plângerea prealabilă nu reprezintă decât o confirmare suplimentară a refuzului de soluționare favorabilă a cererii, astfel că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii pe acest motiv. Nu se poate considera că această adresă reprezintă o simplă informare a reclamantei, aceasta depășind cadrul unei simple aduceri la cunoștință, fiind chiar înscrisul care confirmă poziția recurentei-pârâte cu privire la actul administrativ asimilat constând in refuzul de admitere a cererii, indicând motivele de fapt și de drept avute în vedere de autoritatea administrativă în acest sens.

Tocmai argumentul recurentei, în sensul că soluționarea nefavorabilă a unei cereri de către o autoritate publică nu poate fi calificată ca fiind un refuz nejustificat al acesteia de soluționare a cererii bazat pe depășirea limitelor dreptului de apreciere (pe exces de putere), atâta timp cât acest refuz este justificat pe dispozițiile legale naționale aplicabile obiectului cererii, duce la concluzia că adresa menționată îndeplinește condițiile unui act administrativ, a cărui legalitate trebuie să fie verificată de instanță, tocmai pentru a identifica dacă există o justificare faptică și juridică corectă a respingerii solicitării.

În concluzie, acest motiv de critică referitor la invocarea greșitei respingeri a excepției inadmisibilității acțiunii, este nefondat.

3.2.3. În ceea ce privește criticile formulate cu privire la fondul cauzei

Ca și premisă, se reține că, potrivit art. 11

4

și 11

5

lit. f) din O.G. Nr. 83 din 30 august 2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple și serviciilor publice comunitare regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor, recurenta-pârâtă DRPCIV ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, are atribuția de a furniza, în condițiile legii, date de identificare a persoanei, solicitate de autorități și instituții publice, operatori economici și de alte persoane juridice pentru derularea unor acțiuni de interes general reglementate prin acte normative.

Legea la care se referă textul anterior citat este reprezentată de Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Conform art. 3 lit. b) din Legea nr. 677/2001, transferul de date cu caracter personal este o forma de prelucrare a acestora.

La aceeași lege face trimitere și art. 24 alin. (1) din Instrucțiunile nr. 27 din 3 februarie 2010 privind măsurile de natură organizatorică și tehnică pentru asigurarea securității prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de către structurile/unitățile Ministerului Administrației și Internelor:

"(1) Datele cu caracter personal se pot comunica între operatori și împuterniciții acestora sau între operatori sau împuterniciți ai acestora și alte instituții ori organisme publice sau entități de drept public sau privat în una dintre următoarele situații:

a) dacă persoana vizată și-a dat consimțământul expres și neechivoc pentru comunicarea datelor sale;

b) fără consimțământul persoanei vizate în cazurile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001, cu modificările și completările ulterioare;

c) în cazul prelucrării datelor cu caracter personal în activitățile de prevenire, cercetare și combatere a infracțiunilor, precum și de menținere și asigurare a ordinii publice, în condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 238/2009."

Ca regulă, potrivit dispozițiilor acestei legi, prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă persoana vizată și-a dat în mod expres consimțământul (art. 8 alin. (1) lit. a) din lege) sau prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală (art. 8 alin. (1) lit. b) din lege).

Ipoteza de la art. 8 alin. (1) lit. b) din lege se detaliază în prev. art. 5 alin. (2) lit. e), care stabilesc următoarele:

"(2) Consimțământul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: (...) e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate."

În speță, se pune în discuție aplicabilitatea prev. art. 8 alin. (1) lit. b) din lege coroborat cu prev. art. 5 alin. (2) lit. e) din aceeași lege, aceste din urmă prevederi fiind transpunerea disp. art. 7 lit. f) din Directiva 5/46/CE din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date ("prelucrarea este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de către unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protecție în temeiul articolului 1 alin. (1)").

Condițiile ce trebuie, astfel, îndeplinite, pentru a se permite prelucrarea datelor cu caracter personal fără acordul persoanei vizate sunt următoarele:

- prelucrarea să fie necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt dezvăluite datele;

- acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate.

În ceea ce privește prima condiție, aceea ca intimata-reclamantă să dovedească un interes legitim, Înalta Curte constată că a fost îndeplinită. Astfel, din înscrisurile noi depuse în faza procesuală a recursului, rezultă că cele două autoturisme cu privire la ai căror proprietari se solicită comunicarea datelor cu caracter personal, au fost staționate pe străzi ce intra în sfera de atribuții a reclamantei, conform Hotărârii Consiliului Capitalei Budapesta nr. 30/201 (VI.04), care prevede obligativitatea plății taxei de staționare (Varalja utca 23, respectiv Csalogany utca 22) dosar recurs.

De asemenea, paragraful 48 alin. (5) din Legea nr. 1 din 1988 din Ungaria, permite autorităților unităților administrației locale sa delimiteze zone de staționare cu plata. In baza paragrafului 9/D alin. (3) din cel din urma act normativ arătat, staționarea pe drumurile publice din interiorul localităților da naștere unui raport juridic civil, (nu contraventional) in virtutea legii, intre proprietarul/operatorul autovehiculului și unitatea administrativ teritoriala sau societatea comerciala desemnata cu perceperea taxelor de staționare in zonele de parcare cu plata.

Reclamanta a întocmit două documente constatatoare, în virtutea cărora intenționează efectuarea demersurilor legale pentru recuperarea creanței sale. Or, cum în mod corect a susținut intimata-reclamantă, recuperarea unei pagube dovedește un interes legitim existent, patrimonial, din moment ce prin neachitarea creanței de parcare se cauzează o paguba; astfel, prelucrarea datelor cu caracter personal este necesară pentru exercitarea interesului său legitim.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată susținerea recurentei, în sensul că nu a fost dovedită în mod cert calitatea intimatei de administrator asupra zonei de parcare unde au fost găsite autovehiculele pentru care au fost solicitate datele proprietarului/utilizatorului. Deși instanța de recurs nu consideră, similar intimatei, că o asemenea susținere ar fi fost interzisă în faza procesuală a recursului, cât timp această susținere era un subargument adus motivului de casare referitor la greșita aplicare a legii, se constată că dovada calității de administrator al zonei de parcare amintite a fost făcută în mod indubitabil, prin înscrisurile administrate în faza procesuală a recursului.

Deși este corectă susținerea intimatei, în sensul că refuzul de prelucrare a datelor nu a fost determinat de incertitudinea recurentului cu privire la calitatea de administrator al intimatului asupra zonei unde s-a produs parcarea fara plata, ci de temerile in legătura cu vătămările drepturilor fundamentale ale proprietarului/utilizatorului autovehiculului, totuși instanța nu poate face abstracție de necesitatea verificării îndeplinirii condiției existenței unui interes legitim al terțului care solicită această prelucrare, astfel că această apărare intra în sfera de verificare ex officio a instanței de judecată.

În ceea ce privește cea de a doua condiție, aceea ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, Înalta Curte reține că este, de asemenea, îndeplinită. Astfel, cum în mod corect a statuat intimata, nu există un drept fundamental al unei persoane, cu privire la care se pretinde existența unei obligații legale de plată, de a se sustrage de la o asemenea plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivul de refuz reținut de recurenta-pârâtă, în sensul că nu a fost identificată o normă legală care să stabilească în sarcina sa obligația de a prelucra datele cu caracter personal solicitate, este neîntemeiat, norma legală fiind reprezentată de prev. art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, ale cărui condiții erau îndeplinite.

Pe de altă parte, nici celelalte motive de refuz avansate de recurentă nu pot fi reținute.

Astfel, invocarea neîndeplinirii cerințelor impuse de art. 29 alin. (1) din Lege și de Decizia Președintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state precum și Directiva 2011/82/UE, care reglementează schimbul de date în materie contravențională, sunt nejustificate.

Pe de o parte, autorizarea transferului de date nu este necesară conform art. 1 alin. (2) din Decizia Autorității Naționale de Supraveghere a Protecției Datelor cu Caracter Personal nr. 28/2007 când se face către un stat membru al Uniunii Europene, având în vedere faptul ca datele se bucură de aceeași protecție specială în toate statele membre a Uniunii Europene, față de faptul că Directiva 95/46/CE este transpusă in legislația romana.

Pe de altă parte, conform art. 2 din Decizia nr. 200 din 14 decembrie 2015 privind stabilirea cazurilor de prelucrare a datelor cu caracter personal pentru care nu este necesară notificarea, precum și pentru modificarea și abrogarea unor decizii, emisa de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal:

"(1) Cu excepția cazurilor prevăzute la art. 29 alin. (5) și (6) din Legea nr. 677/2001, cu modificările și completările ulterioare, în toate situațiile, inclusiv în cele prevăzute la art. 1, transferul datelor cu caracter personal către statele situate în afara Uniunii Europene, a Zonei Economice Europene, precum și către statele cărora Comisia Europeană nu le-a recunoscut, prin decizie, un nivel de protecție adecvat va face obiectul notificării Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

(2) Transferurile prevăzute la alin. (1), efectuate în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, cu modificările și completările ulterioare, sunt supuse autorizării de către Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal."

Ca atare, în situațiile enumerate la art. 29 alin. (1) din lege, transmiterea datelor cu caracter personal către statele membre UE și statele din zona economică europeană, se declară ANSPDCP, dar nu sunt supuse autorizării, deoarece acestora li s-a recunoscut un nivel de protecție adecvat (Decizia președintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state).

În ceea ce privește motivul de refuz legat de faptul că, potrivit Directivei nr. 2011/82/UE, aflată în curs de operaționalizare la nivelul statelor membre UE, schimbul de date privind unele contravenții se va realiza numai între autoritățile naționale explicit definite, Înalta Curte constată că Directiva amintită nu este incidentă cauzei, cât timp, potrivit paragrafului 9/D alin. (3) din Legea nr. 1 din 1988 din Ungaria, staționarea pe drumurile publice din interiorul localităților da naștere unui raport juridic civil, iar nu contraventional.

În concluzie, singurele condiții ce trebuiau îndeplinite de intimata-reclamantă pentru a justifica solicitarea sa de prelucrare a datelor cu caracter personal erau cele de la art. 5 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 677/2001, condiții ce au fost îndeplinite în prezenta cauză. Tocmai prin dovedirea suplimentară a acestor condiții, soluția dată în prezenta cauză se distanțează de soluția dată în litigiul similar invocat de către recurentă. Ca atare, în mod nelegal a reținut recurenta-pârâtă faptul că nu a fost identificată o normă legală care să stabilească obligația autorităților de a comunica datele cu caracter personal solicitate.

Astfel, toate criticile aduse de recurenta-pârâtă soluției date de prima isntanță, sunt nefondate.

3.3. Temeiul procedural al soluției date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor împotriva sentinței nr. 134/CA din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosar nr. x în contradictoriu cu intimata-reclamanta A., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2018.