ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1192/2018

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Guvernul Românie și Parlamentul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea Hotărârii nr. 722/10.12.2014 emisă de către pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și obligarea acestuia să-i soluționeze cererea, înregistrată sub nr. x, în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată prin cererea depusă la C.N.C.D.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 179 din 25 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Justiției, Guvernul României și Parlamentul României; s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Guvernul României și Parlamentul României; s-a anulat hotărârea CNCD nr. 722/10.12.2014 și s-a dispus obligarea acestuia să soluționeze cererea reclamantului în sensul de a constata sau nu existența faptei de discriminare.

Recursul Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Justiției și Guvernul României au formulat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererile de recurs formulate, recurenții-pârâți Parlamentul României - Camera Deputaților, Ministerul Justiției și Guvernul României au criticat soluția instanței de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de fiecare dintre acești pârâți la instanța de fond prin întâmpinare. Recurenții-pârâți au susținut, în esență, că nu au avut calitatea de parte reclamată în cadrul procedurii administrative desfășurate în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, calitate care le-ar fi conferit și legitimare procesuală pasivă în litigiul de față. Recurentul Ministerul Justiției a invocat, de asemenea, inexistența unui raport juridic între reclamant și minister, având în vedere calitatea reclamantului de procuror în cadrul DIICOT. Totodată, recurentul a adus critici soluției instanței de fond în ceea ce privește fondul cererii, arătând că în mod corect Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, apreciind că, prin hotărârile sale, Consiliul se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe. Recurentul Guvernul României a susținut că, din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, este evident că între această autoritate și reclamant nu există nici un raport juridic de drept material care să poată fi transpus într-un raport de drept procesual. Prin cererile de recurs formulate, recurenții-pârâți Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au adus critici similare sentinței recurate. Astfel, s-au invocat de către recurenți dispozițiile art. 16, art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și s-a susținut că, potrivit art. 79 din Ordinul Președintelui CNCD (Titlul VI, Cap.l - "Hotărârile de soluționare a petițiilor și sesizărilor"), act administrativ cu caracter normativ, "Colegiul director, prin hotărârea adoptată, poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării." În baza articolului mai sus indicat, C.N.C.D. poate dispune, prin hotărârea adoptată, includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării. "Recomandarea" prevăzută de actul administrativ normativ amintit mai sus poate fi dispusă sub forma unui punct de vedere prin care se îndrumă, fără forță juridică obligatorie, partea reclamată de discriminare să respecte principiul nediscriminării. Din analiza și interpretarea prevederilor art. 18 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, se reține existența a doua situații în care CNCD, în baza atribuțiilor sale, se poate pronunța în ceea ce privește săvârșirea unor potențiale fapte sau acte de discriminare și anume: situația în care, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, este chemat să armonizeze dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării și situația în care, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de autoritate de stat în domeniul discriminării, este investit de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării și sancționării faptelor de discriminare. S-a invocat, de asemenea, faptul că CNCD nu poate analiza situații discriminatorii care își au izvorul în acte normative cu putere de lege, astfel cum prevăd dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008. În cauza de față, constatarea de către CNCD a faptului că dispozițiile art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, precum și prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2001, încalcă principiul nediscriminării, așa cum a solicitat reclamantul, este echivalent cu a se constata neconstituționalitatea acestor dispoziții legale, ceea ce este evident că excede competenței CNCD. S-a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare la recursurile declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Parlamentul României - Camera Deputaților, Guvernul României și DIICOT, solicitând admiterea acestora.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 4 octombrie 2017 s-au admis în principiu recursurile declarate de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Guvernul României și Parlamentul României - Camera Deputaților împotriva sentinței nr. 2223 din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și Fiscal și s-a fixat termen de judecată a acestora la data de 20 martie 2018. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursurile sunt fondate potrivit considerentelor ce urmează. Înalta Curte reține că, dată fiind similitudinea criticilor înfățișate prin cererile de recurs, atât în ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, cât și pe fondul cererii, le va examina grupat, urmând a răspunde prin argumente comune. În ceea ce privește recursurile formulate de recurenții-pârâți Parlamentul României - Camera Deputaților, Ministerul Justiției și Guvernul României sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de control judiciar reține următoarele: Din analiza documentației care stă la baza adoptării Hotărârii nr. 722/10.12.2014, se constată că pârâții Guvernul României, Parlamentul României-Camera Deputaților și Ministerul Justiției nu au avut nici calitatea de părți reclamate în cadrul procedurii administrative desfășurate în fața C.N.C.D., calitate care, le-ar fi conferit și legitimare procesuală pasivă în litigiul de față, în virtutea faptului că hotărârea atacată ar fi fost pronunțată și în contradictoriu cu aceștia, producând efecte și cu privire la aceste două autorități. De asemenea, lipsa calității procesuale pasive rezultă și din petitul acțiunii care vizează anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 722/10.12.2014 și obligarea C.N.C.D. să-i soluționeze reclamantului cererea, înregistrată sub nr. x, în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea sesizată, nefiind formulată, în concret, nicio pretenție față de acești pârâți. Nu în ultimul rând, se constată că recurenții-pârâți nu sunt părți în raportul juridic de drept administrativ născut din adoptarea de către C.N.C.D., autoritate publică centrală, în regim de putere publică, a actului administrativ constând în Hotărârea nr. 722/10.12.2014, ca urmare a petiției adresate de către reclamant, act a cărui legalitate este supusă cenzurii de legalitate pe calea prezentei acțiuni în anulare. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că sunt fondate recursurile formulate de acești recurenți, în mod greșit instanța de fond respingând excepțiile lipsei calității procesuale pasive. În ceea ce privește recursurile formulate de recurenții-pârâți Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sentința atacată fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. Astfel, studiind actele și lucrările dosarului, se constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, intimatul - reclamant A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 722/10.12.2014 pronunțată de CNCD în dosarul nr. x și obligarea acestuia să-i soluționeze cererea, înregistrată sub nr. x, în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată prin cererea depusă la C.N.C.D. Prin Hotărârea nr. 722 din 10.12.2014 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a dispus admiterea excepției de necompetență materială a CNCD, invocată din oficiu, cu privire la înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii, restabilirea situației anterioare, abrogarea dispozițiilor legale, apreciind că este atributul instanțelor de judecată, admiterea excepției necompetenței materiale cu privire la neacordarea sporului de doctorat și emiterea unui punct de vedere de specialitate privind neacordarea sporului de doctorat. S-a reținut prin decizia contestată că potențiala faptă de discriminare invocată de petent este de facto echivalentă unei probleme de constituționalitate, susținerile petentului fiind strâns legate de critica legiuitorului sub aspectul soluției legislative alese. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice " respectiv "dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare din temeiurile prevăzute la alin. (1), este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe ". Conform prevederilor art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1)-(7) atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii. Potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește: a) condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare profesională; b) protecția și securitatea socială; c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri și facilități; d) sistemul educațional; e) asigurarea libertății de circulație; f) asigurarea liniștii și ordinii publice; g) alte domenii ale vieții sociale." Înalta Curte, analizând conținutul acestor dispoziții legale, constată că pot face obiectul unei fapte de discriminare, astfel cum este reglementată de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislația statului român și nicidecum constatarea unei discriminări între persoane rezultată din conținutul normativ al legislației care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi. Or, prin petiția adresată Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, intimatul-reclamant a solicitat a se constata existența unei discriminări impusă prin dispozițiile art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, precum și prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, apreciind că dispozițiile art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 sunt neconstituționale raportat la dispozițiile art. 41 din Constituție care ocrotește munca și protecția socială, iar dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 sunt în contradicție cu egalitatea în fața legii și a autorităților publice și discriminatorii prin prevederile, criteriile și practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane. Astfel, Înalta Curte constată că atribuțiile stabilite de legiuitor, prin dispozițiile art. 16 și 18 ale O.G. nr. 137/2000 nu implică în mod necesar posibilitatea autorității pârâte de a se pronunța asupra unor aspecte de pretinsă discriminare, consacrate prin acte normative, astfel cum se solicită, de fapt, de către intimatul - reclamant, în procedura administrativ jurisdicțională de soluționare a petițiilor, reglementată de O.G. nr. 137/2000, și implicit faptul că excepția de necompetență materială a CNCD a fost corect admisă de către autoritate prin Hotărârea nr. 722 din 10.12.2014, supusă analizei instanței de fond. Potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte ". Conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării" Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Persoana care se consideră discriminată, poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea sa ia la cunoștință de săvârșirea ei", respectiv "Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1)". Analizând și interpretând prevederile legale mai sus-menționate (art. 18 și art. 20), Înalta Curte reține existența a două situații în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în baza atribuțiilor sale, se poate pronunța în ceea ce privește săvârșirea unor potențiale fapte sau acte de discriminare și anume: - situația în care, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, este chemat să armonizeze dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. - situația în care, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de autoritate de stat în domeniul discriminării, este investit de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării și sancționării faptelor de discriminare. Instanța de control judiciar constată că, în esență, CNCD este pus în postura de a verifica constituționalitatea dispozițiilor din Legea nr. 330/2009 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, atribut ce excede sferei sale de competență, astfel cum este reglementată de art. 18 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din O.G.137/2000. De altfel, articolul 20 din O.U.G. nr. 137/2000 a și fost declarat neconstituțional, de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 997 din 07 octombrie 2008, considerându-se că, "dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional prevăzut de O.G. nr. 137/2000 republicată, CNCD poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege, s-ar pune în discuție legitimitatea CNCD de a înlătura consecințele faptelor discriminatorii, prin hotărâri ce pot duce, în ultimă instanță, la încetarea aplicabilității unor dispoziții de lege și chiar aplicarea prin analogie a unor texte de lege, încălcându-se în mod flagrant principiul separației puterilor în stat, prin interferarea în atribuțiile legislativului, dar și ale Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, inclusiv cele ale art. 16 care se referă la egalitatea în drepturi a cetățenilor". Prin urmare, criticile recurenților sunt fondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Pentru considerentele expuse, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Guvernul României și Parlamentul României - Camera Deputaților, va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției, Guvernul României și Parlamentul României - Camera Deputaților și, pe cale de consecință, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestor pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; va respinge acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justiție și Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca nefondată.