ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 457/2009

Asupra recursului penal de față: Prin sentința penală nr. 297 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a recunoscut sentința penală din data de 24 noiembrie 1998 pronunțată de Curtea cu Jurați din Roma, definitivă prin hotărârea din 19 octombrie 1999 a Curții de Apel cu Jurați din Roma, prin care B.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 25 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor de omor din culpă calificat și tâlhărie calificată, prevăzute de art. 61 nr. 2 și art. 11, art. 575, art. 576 și art. 577, art. 110, art. 628 alin. (1) și (3) din Codul Penal Italian, având corespondent în dispozițiile art. 174-176 lit. a), d) și art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a), b) și c) C. pen.

român. A computat detenția de la 15 ianuarie 1998 la zi. A dispus transferul persoanei condamnate pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din România. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința penală din 24 octombrie 1998 a Curții cu Juri din Roma, definitivă prin hotărârea din 19 octombrie 1999 a Curții de Apel cu Juri din Roma, numitul B.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 25 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de omor calificat din culpă și tâlhărie calificată, prevăzute de art. 62 nr. 2 și 11, art. 575, art. 576 și art. 577, art. 110, art. 628 alin. (1) și (3) din Codul Penal Italian, dispunându-se deducerea duratei arestării preventive de la 15 ianuarie 1998 la zi și expulzarea persoanei condamnate de pe teritoriul statului de condamnare.

S-a reținut că la data de 04 ianuarie 1998, prin violență și amenințare cu un pistol, persoana condamnată împreună cu o altă persoană a sustras de la partea vătămată S.D.R. suma de 200.000 lire, bijuterii și alte obiecte, iar la data de 05 ianuarie 1998, noaptea, a lovit-o repetat pe partea vătămată S.L., provocându-i decesul, după care a sustras bani, bijuterii și un telefon mobil. S-a reținut că persoana condamnată este încarcerată în penitenciarul din Viterbo - Italia. Instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite disp. art. 116, art. 129 și art. 149 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Astfel, condiția dublei incriminări prev. de art. 129 din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strassbourg în 1983, este îndeplinită, dat fiind că faptele pentru care a fost condamnată persoana transferată sunt prevăzute atât de Codul Penal Italian în articolele amintite, cât și de Codul Penal Român, ele întrunind conținutul constitutiv al infracțiunilor de omor calificat, prev. de art. 174-176 lit. a), d) și tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (3) lit. a), b) și c), fiind pedepsite cu închisoarea de la 15 la 25 ani.

Cu privire la condiția existenței acordului persoanei condamnate privind transferarea, s-a constatat că inițial, acesta și-a exprimat acordul cu privire la continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, conform procesului verbal din 10 noiembrie 2007 încheiat la Direcția Casei de Detenție Viterbo, pentru ca, ulterior, acesta să nu mai fie de acord cu transferarea, conform cererii transmise cu adresa nr. 133784/2007/SR din 05 august 2008 a Ministerului Justiției, Direcția Drept Internațional și Tratate.

Instanța de fond a reținut însă, potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 83/2006 privind ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau a conducerii la frontieră, din 13 septembrie 2003, aplicabile condamnărilor pronunțate înainte de intrarea sa în vigoare, dar și celor ulterioare, că statul de executare, poate, la cererea statului de condamnare să își dea acordul cu privire la transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia când condamnarea pronunțată sau o măsură administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră. Curtea a reținut că față de condamnat s-a luat măsura expulzării prin hotărârea de condamnare, și că Republica Italiană a exclus procedura schimbării pedepsei, chiar și atunci când este stat de condamnare.

S-a reținut că pedeapsa pe care condamnatul o mai are de executat este mai mare de 6 luni, din pedeapsa aplicată deducându-se durata executată din pedeapsă. Împotriva sentinței a declarat recurs persoana transferabilă, fără a indica în scris vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie al hotărârii atacate. Examinând hotărârea sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 83/2006 privind ratificarea Acordului dintre România și Republica Italia privind transferul persoanelor condamnate, semnat la Roma la 13 septembrie 2003, transferarea unei persoane condamnate se poate face fără consimțământul acesteia atunci când, odată cu condamnarea definitivă, se dispune și expulzarea persoanei supusă procedurii judiciare.

Prin hotărârea de condamnare dispusă de statul italian, s-a aplicat persoanei condamnate, pe lângă pedeapsa închisorii, și măsura expulzării, împrejurare care lipsește de consecințe refuzul ulterior al condamnatului de a fi transferat în vederea executării pedepsei în România. Întrucât statul de condamnare a exclus procedura schimbării pedepsei, în mod justificat prima instanță a recurs la instituția continuării executării pedepsei și a recunoscut sentința penală de condamnare, fără să intervină asupra sancțiunii penale, sancțiune compatibilă cu pedeapsa prevăzută în sistemul de drept penal român. În consecință, constatând că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de persoana condamnată. Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată B.P. împotriva sentinței penale nr. 297 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția II penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta persoană condamnată să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 februarie 2009.