ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 457/2009

Asupra

recursului penal de față:

Prin

sentința penală nr. 297 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis sesizarea

formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a recunoscut

sentința penală din data de 24 noiembrie 1998 pronunțată de Curtea cu Jurați

din Roma, definitivă prin hotărârea din 19 octombrie 1999 a Curții de Apel cu

Jurați din Roma, prin care B.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 25 ani

închisoare pentru comiterea infracțiunilor de omor din culpă calificat și

tâlhărie calificată, prevăzute de art. 61 nr. 2 și art. 11, art. 575, art. 576

și art. 577, art. 110, art. 628 alin. (1) și (3) din Codul Penal Italian, având

corespondent în dispozițiile art. 174-176 lit. a), d) și art. 211 alin. (2)

lit. b) și alin. (2

1

) lit. a), b) și c) C. pen. român.

A

computat detenția de la 15 ianuarie 1998 la zi.

A dispus transferul persoanei

condamnate pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din

România.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că prin sentința penală din 24 octombrie 1998 a Curții

cu Juri din Roma, definitivă prin hotărârea din 19 octombrie 1999 a Curții de

Apel cu Juri din Roma, numitul B.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 25 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de omor calificat din culpă și tâlhărie

calificată, prevăzute de art. 62 nr. 2 și 11, art. 575, art. 576 și art. 577, art.

110, art. 628 alin. (1) și (3) din Codul Penal Italian, dispunându-se deducerea

duratei arestării preventive de la 15 ianuarie 1998 la zi și expulzarea

persoanei condamnate de pe teritoriul statului de condamnare.

S-a reținut că la data de 04 ianuarie 1998,

prin violență și amenințare cu un pistol, persoana condamnată împreună cu o

altă persoană a sustras de la partea vătămată S.D.R. suma de 200.000 lire,

bijuterii și alte obiecte, iar la data de 05 ianuarie 1998, noaptea, a lovit-o

repetat pe partea vătămată S.L., provocându-i decesul, după care a sustras

bani, bijuterii și un telefon mobil.

S-a reținut că persoana condamnată este

încarcerată în penitenciarul din Viterbo - Italia.

Instanța de fond a constatat că sunt

îndeplinite disp. art. 116, art. 129 și art.

149

din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în

materie

penală.

Astfel, condiția dublei incriminări

prev.

de

art. 129 din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3

pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strassbourg în 1983, este îndeplinită, dat fiind că

faptele pentru care a fost condamnată persoana transferată sunt prevăzute atât

de Codul Penal Italian în articolele amintite, cât și de Codul Penal Român, ele

întrunind conținutul constitutiv al infracțiunilor de omor calificat,

prev.

de

art. 174-176 lit. a), d) și tâlhărie,

prev.

de

art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (3) lit. a), b)

și c), fiind pedepsite cu închisoarea de la 15 la 25 ani.

Cu privire la condiția existenței

acordului persoanei condamnate

privind

transferarea, s-a constatat că inițial, acesta și-a exprimat acordul

cu

privire la continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România,

conform procesului verbal din 10 noiembrie 2007 încheiat la Direcția Casei de

Detenție Viterbo, pentru ca, ulterior, acesta să nu mai fie de acord cu

transferarea, conform cererii transmise cu adresa nr. 133784/2007/SR din 05

august 2008 a Ministerului Justiției, Direcția Drept Internațional și Tratate.

Instanța de fond a reținut însă,

potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 83/2006 privind ratificarea Acordului

dintre România și Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate

cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau a conducerii la frontieră, din 13

septembrie 2003, aplicabile condamnărilor pronunțate înainte de intrarea sa în

vigoare, dar și celor ulterioare, că statul de executare, poate, la cererea

statului de condamnare să își dea acordul cu privire la transferarea unei

persoane condamnate fără consimțământul acesteia când condamnarea pronunțată

sau o măsură administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o

măsură de expulzare ori de conducere la frontieră.

Curtea a reținut că față de condamnat

s-a luat măsura expulzării prin hotărârea de condamnare, și că Republica

Italiană a exclus procedura schimbării pedepsei, chiar și atunci când este stat

de condamnare.

S-a reținut că pedeapsa pe care

condamnatul o mai are de executat este mai mare de 6 luni, din pedeapsa

aplicată deducându-se durata executată din pedeapsă.

Împotriva sentinței a declarat recurs

persoana transferabilă, fără a indica în scris vreun motiv de nelegalitate sau

netemeinicie al hotărârii atacate.

Examinând hotărârea sub toate aspectele

de fapt și de drept

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat

pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 83/2006

privind ratificarea Acordului dintre România și Republica Italia privind

transferul persoanelor condamnate, semnat la Roma la 13 septembrie 2003,

transferarea unei persoane condamnate se poate face fără consimțământul

acesteia atunci când, odată cu condamnarea definitivă, se dispune și expulzarea

persoanei supusă procedurii judiciare.

Prin

hotărârea de condamnare dispusă de statul italian, s-a aplicat

persoanei condamnate, pe lângă pedeapsa închisorii, și măsura

expulzării, împrejurare care lipsește de consecințe refuzul ulterior al

condamnatului de a fi transferat în vederea executării pedepsei în România.

Întrucât statul de condamnare a exclus

procedura schimbării pedepsei, în mod justificat prima instanță a recurs la

instituția continuării executării pedepsei și a recunoscut sentința penală de

condamnare, fără să intervină asupra sancțiunii penale, sancțiune compatibilă

cu pedeapsa prevăzută în sistemul de drept penal român.

În consecință, constatând că hotărârea

primei instanțe este

temeinică și legală,

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge

ca nefondat recursul declarat de persoana condamnată.

Văzând și

disp. art. 192

alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de persoana condamnată B.P. împotriva sentinței penale nr. 297 din 19 noiembrie

2008 a Curții de Apel București, secția

II

penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta persoană condamnată să

plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 10 februarie 2009.