ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4208/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4208/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Î

n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 213 de la 21 august 2008 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 4299/2/2008 (1571/2008 ) a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În baza art. 144 alin. (1) lit. a) raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 a recunoscut sentința nr. 4741/03 din 18 iulie 2003 a Tribunalului din Roma, modificată prin sentința nr. 28 din 22 iunie 2004 a Primei Curți de Jurați de Apel din Roma, Italia, definitivă la data de 12 ianuarie 2005 și s-a dispus transferarea condamnatului Z.A., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă durata executată de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 și de la 13 ianuarie 2005 la zi.

S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au

rămas în sarcina statului, din care 100 lei onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin adresa nr. 3076/II-5/2008 din 10 iulie 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoașterii hotărârilor pronunțate de Tribunalul din Roma și Prima Curte cu Jurați de Apel Roma și punerii în executare a acestora, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de Ministerul Justiției din Republica Italia, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului Z.A., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate în statul solicitant.

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea de apel a constatat, pe

baza informațiilor și documentelor comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenției Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, următoarele:

Prin Hotărârea nr. 4741/2003 din 18 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul din Roma, s-a dispus condamnarea inculpatului Z.A. la 14 ani închisoare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunilor de omor calificat, violare de domiciliu și furt calificat prevăzute de art. 61 alin. (1), art. 110, art. 575 și art. 577 alin. (3), art. 61 alin. (2), art. 614 alin. (1) și (4), art. 81, art. 110, art. 624 și art. 625 din Codul penal italian.

Pedeapsa aplicată acestuia a fost redusă în apel la 10 ani închisoare de Prima Curte de Apel cu Jurați din Roma prin hotărârea nr. 2656 din 21 noiembrie 2006.

În fapt, s-a reținut că la data de 15 iulie 2001, împreună cu mai multe

persoane a pătruns prin efracție în locuința părții vătămate asupra căreia a

exercitat violențe fizice, violențe ce i-au provocat decesul, cu scopul de a sustrage sume de bani.

Din durata pedepsei aplicate inculpatului s-a scăzut timpul reținerii și

arestării preventive.

Prin aceeași sentință s-a dispus expulzarea condamnatului de pe teritoriul statului italian.

În raport cu situația de fapt reținută în hotărârea definitivă de condamnare s-a constatat îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.

Astfel, faptele reținute în sarcina inculpatului Z.A. sunt incriminate ca infracțiuni și de legea penală a statului român, acestea, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de omor deosebit de grav, violare de domiciliu și tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a) C. pen., art. 192 alin. (2) și art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoare de la 7 ani la 20 de ani, de la 3 la

10 ani și respectiv de la 15 la 25 de ani sau închisoarea pe viață.

Executarea acestei pedepse a început la data de 13 ianuarie 2005, conform înscrisurilor depuse la dosar.

De asemenea, numitul Z.A. este deținut în închisoarea din Termini Imerese.

La data de 15 noiembrie 2007, condamnatul Z.A. a arătat în scris că

nu este de acord cu transferarea într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei.

Prima instanță a constatat că, prin hotărârea Tribunalului din Roma s-a luat față de condamnat măsura de siguranță a expulzării de pe teritoriul statului italian.

Curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru

transferarea persoanei condamnate prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detențiunii cu durata de 10 ani este definitivă, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracțiuni, potrivit legii penale a statului român.

Consimțământul condamnatului nu este o condiție necesară pentru

a se dispune transferarea acestuia, în situația în care numitul Z.A.

nu mai are dreptul de ședere pe teritoriul Italiei, din interpretarea textelor de lege - art. 6 alin. (1) din Acordul dintre România și Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate și art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, rezultând că transferul se poate face fără acordul condamnatului. Astfel, potrivit Acordului dintre România și Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau a

conducerii la frontieră, consimțământul condamnatului nu este obligatoriu.

Conform înscrisurilor privind executarea depuse la dosar la termenul

de astăzi, condamnatul Z.A. mai are de executat din pedeapsa aplicată 7 ani închisoare, din care s-a dedus arestul preventiv de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 și durata executată de la 13 ianuarie 2005, întrucât pedeapsa stabilită de Procurorul General al Republicii (conform Legii de grațiere nr. 241/2006 ) este de 10 ani închisoare, din care s-a considerat grațiată o perioadă de 3 ani. Așa fiind, curtea de apel a constatat că numitul Z.A. are de executat o pedeapsă de 7 ani închisoare, restul de 3 ani fiind grațiat conform Legii de grațiere nr. 241/2006.

De asemenea, s-a stabilit începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii la 13 ianuarie 2005.

Curtea a constatat că, potrivit ordinelor de eliberare anticipată emise

de magistratul de supraveghere s-a stabilit începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii din 13 ianuarie 2005 și expirarea acesteia la 17 octombrie 2009. Cu toate acesteia, prima instanță nu a putut stabili o dată expresă la care condamnatul să fie eliberat, întrucât instituția liberării

condiționate nu poate fi aplicată, potrivit legii române, anticipat și succesiv,

ci numai în condițiile art. 59 C. pen., condamnatul, având însă posibilitatea ca la calculul fracției din pedeapsa executată ce va fi avută în vedere în eventualitatea unei liberări condiționate să solicite a se tine seama și de dispozițiile privind durata executată sau considerată ca executată în Republica Italia.

Curtea de apel a constatat, totodată că statul italian a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei, potrivit declarației sale la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.

Față de aceste considerente, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, în temeiul art. 144

raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 a fost recunoscută sentința nr.

4741/03 din 18 iulie 2003 a Tribunalului din Roma, modificată prin sentința nr. 28 din 22 iunie 2004 a Primei Curți de Apel cu Jurați din Roma, Italia, definitivă la data de 12 ianuarie 2005 privind pedeapsa de 7 ani închisoare și s-a dispus transferarea condamnatului Z.A. întru-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă, durata executată de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 și de la 13 ianuarie 2005 la zi.

S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au

rămas în sarcina statului, din care 100 lei onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă Z.A., fără a se arăta în scris motivele, așa cum rezultă din documentația trimisă de autoritățile italiene, respectiv de la

Direcția Penitenciarului Termini Imerese și traducerea acesteia, filele 2-10

dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, în recurs, a lipsit recurentul persoană transferabilă Z.A., aflat în stare de deținere la Casa de detenție Termini Imerese din Italia, pentru care s-a prezentat apărător din oficiu, avocat K.A., procedura de citare cu recurentul persoană transferabilă, fiind legal îndeplinită, la dosarul cauzei, aflându-se, atât documentația în limba italiană, cât și traducerea că i-a fost înmânată condamnatului Z.A., născut în România, citația nr. 4299/2/2008 emisă la data de 15 decembrie 2008 de Curtea de Casație, filele 18-23 dosarul Înaltei Curți.

Apărătorul recurentului persoană transferabilă, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului și a arătat că recurentul refuză să fie transferat la un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de recurentul persoană transferabilă au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de recurentul persoană transferabilă

Z.A. împotriva sentinței pronunțată de prima instanță, conform art.

151 cu referire la art. 139 alin. (4) și (5) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., în raport, atât cu motivele invocate de către apărătorul desemnat din oficiu, cât și din oficiu, Înalta Curte constată recursul recurentului persoană transferabilă ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și temeinic motivat prima instanță a stabilit, în raport cu sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, privind recunoașterea hotărârilor pronunțate de autoritățile judiciare italiene, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de Ministerul Justiției din Republica Italia de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului Z.A., în vederea continuării executării pedepsei aplicată în statul solicitant, incidența dispozițiilor legale pertinente, atât din Legea nr. 302/2004, din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, cât și a Acordului dintre România și Republica

Italiană asupra transferului persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau a conducerii la frontieră.

Astfel, în mod legal, curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983

Din actele și lucrările dosarului s-a reținut că persoana transferabilă

Z.A. a fost condamnată, în calitate de inculpat, prin hotărârea nr. 4741/2003 din 18 iulie 2003 a Tribunalului din Roma la 14 ani închisoare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunilor de omor calificat, violare de domiciliu și furt calificat prevăzute de art. 61 alin. (1) și (2), art. 110, art. 575 și art. 577 alin. (3), art. 61 alin. (2), art. 614 alin. (1) și (4), art. 81, art. 110, art. 624 și art. 625 din Codul penal italian. Pedeapsa aplicată inculpatului Z.A. a fost redusă în apel la 10 ani închisoare de Prima Curte de Apel cu Jurați din Roma prin hotărârea nr. 2656 din 21 noiembrie 2006.

Din durata pedepsei aplicată inculpatului s-a scăzut timpul reținerii și

arestării preventive.

Prin aceeași sentință s-a dispus expulzarea condamnatului de pe teritoriul statului italian.

În cauză, în fapt, s-a reținut că la data de 15 iulie 2001, împreună cu

mai multe persoane a pătruns prin efracție în locuința părții vătămate asupra căreia a exercitat violențe fizice, violențe ce i-au provocat decesul, cu scopul de a sustrage sume de bani.

În raport cu situația condamnatului Z.A. ce a rezultat din hotărârile mai sus menționate, s-a stabilit că faptele reținute în sarcina sa sunt incriminate ca infracțiuni și de legea penală română, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de omor deosebit de grav, violare de domiciliu și tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a) C. pen., art. 192 alin. (2) și art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoare de la 7 la 20 de ani, de la 3 la 10 ani și respectiv de la 15 la 25 de ani sau închisoarea pe viață.

Executarea pedepsei aplicată inculpatului a început la data de

13 ianuarie 2005 conform înscrisurilor aflate la dosar, că acesta este deținut în

închisoarea din Termini Imerese.

Totodată, în mod corect prima instanță a constatat că au fost îndeplinite condițiile legale pentru transferarea persoanei condamnate prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, respectiv că persoana

condamnată transferabilă este cetățean român, hotărârea prin care i-a fost

aplicată pedeapsa închisorii cu durata de 10 ani este definitivă, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia

constituie infracțiuni, potrivit legii penale a statului român.

De asemenea, Înalta Curte consideră că în mod legal, prima instanță a reținut că, deși condamnatul a arătat în scris că nu este de

acord cu transferarea într-un penitenciar din România pentru continuarea

executării pedepsei, această condiție a consimțământului condamnatului

nu este necesară pentru a se dispune transferarea sa, având în vedere că

față de Z.A. s-a dispus expulzarea de pe teritoriul statului italian, situație ce rezultă pe calea interpretării art. 6 alin. (1) din Acordul dintre România și Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate și art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, așa încât consimțământul condamnatului nu este obligatoriu.

Totodată, în mod temeinic motivat, prima instanță a mai stabilit că persoana condamnată transferabilă Z.A. mai are de executat din pedeapsa aplicată, 7 ani închisoare, din care a dedus arestul preventiv de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 și durata executată de la 13 ianuarie 2005, întrucât pedeapsa stabilită de Procurorul general al Republicii (conform Legii de grațiere nr. 241/2006) este de 10 ani închisoare, din

care s-a considerat grațiată o perioadă de 3 ani, constatând că restul de 3

ani a fost grațiat conform Legii de grațiere nr. 241/2006, iar începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii a fost 13 ianuarie 2005, că potrivit ordinelor de eliberare anticipată emise de magistratul de supraveghere, s-a stabilit începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii la 13 ianuarie 2005 și expirarea acesteia la 17 octombrie 2009, însă nu a putut stabili o dată expresă la care persoana condamnată transferabilă să fie eliberată, întrucât dispozițiile art. 59 C. pen., privind

liberarea condiționată nu pot fi aplicate anticipat și succesiv, condamnatul,

având posibilitatea ca la calculul fracției din pedeapsa executată ce va fi avută în vedere în eventualitatea unei liberări condiționate să solicite a ține seama și de dispozițiile referitoare la durata executată sau considerată ca executată în Republica Italia.

De asemenea, prima instanța în mod legal a constatat că statul italian a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei, potrivit declarației sale la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983.

Înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate de apărătorul

recurentului persoană extrădabilă, în sensul că recurentul refuză să fie

transferat la un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei, nu pot fi avute în vedere, în raport cu măsura expulzării dispusă

față de acesta de autoritățile italiene și de interpretarea dispozițiilor art. 6

alin. (1) din Acordul dintre România și Republica Italiană asupra transferului

persoanelor condamnate și art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră sentința pronunțată de prima instanță ca fiind legală și temeinică sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul persoană transferabilă Z.A. împotriva sentinței penale nr. 213 din 21 august 2008 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul persoană transferabilă la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul persoană transferabilă Z.A. împotriva sentinței penale nr. 213 din 21 august a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Obligă recurentul persoană transferabilă la plata sumei de 400 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 22 decembrie 2008.