ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 618/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a conceptului de "vârstă precoce" și interpretarea acestuia până la maxim 26 de ani în procesul de evaluare și încadrare în handicap în România, conținut în Capitolul 4, Secțiunea 1, pct. A-I, pct. 3 din Ordinul comun nr. 762/31.08.2007 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și nr. 1992/19.11.2007 al Ministerului Sănătății Publice, pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabilește încadrarea în grad de handicap, prin raportare și la conceptul "persoanele cu handicap/dizabilități" conținut în prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, art. 1- Scop, din Legea nr. 221/2010, pentru ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007 și art. 6 lit. aa și bb) din Legea nr. 292/2011, a asistenței sociale.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din data de 20 noiembrie 2017, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a conceptului de "vârstă precoce" și interpretarea acestuia până la maxim 26 de ani în procesul de evaluare și încadrare în handicap în România, conținut în Capitolul 4, Secțiunea 1, pct. A-I, pct. 3 din Ordinul comun nr. 762/31.08.2007 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și nr. 1992/19.11.2007 al Ministerului Sănătății Publice, pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabilește încadrarea în grad de handicap, prin raportare și la conceptul "persoanele cu handicap/dizabilități" conținut în prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, art. 1- Scop, din Legea nr. 221/2010, pentru ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007 și art. 6 lit. aa și bb) din Legea nr. 292/2011, a asistenței sociale, formulată de reclamantul A.

Calea de atac exercitată Împotriva încheierii din 20 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală cu privire la data (momentul) îmbolnăvirilor și încadrarea acestora în grad de handicap, deși legea spune tocmai contrariul. Există o contradicție vădită între temeiul legal invocat de aceste legi și prevederile din cuprinsul Ordinului comun Nr. 762/31.08.2007 al M.M.F.E.S și nr. 1992/19.11.2011107 al M.S.P. pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabilește încadrarea în grad de handicap, cu modificările și completările ulterioare, precizat la dispozițiile Capitolului 4, Secțiunea 1, pct. A - I", punctul 3/respectiv " în afectarea ritmului și conducerii cardiace: - Tulburări de ritm și de conducere persistente și severe contractate precoce (purtător de pacemaker)" și, mai ales, excedentului de concept "vârsta precoce și interpretarea ei până la 26 de ani" în procesul de evaluare și încadrare în grad de handicap în România. Contribuția Consiliului Europei la protecția și promovarea drepturilor și libertăților persoanelor cu dizabilități este una enormă, dar, fără îndoială, cele mai mari realizări le-au constituit adoptarea și punerea în aplicare a Cartei Sociale Europene și a Convenției Europene a Drepturilor Omului. CEDO protejează drepturile și libertățile fundamentale prin mijloace juridice la nivel național și internațional. Majoritatea statelor-părți au conferit Convenției statutul de drept intern. În aceste state, Convenția poate fi invocată ca lege în fața instanțelor naționale și creează drepturi direct aplicabile persoanelor fizice. În opinia recurentului, încheierea atacată nu este pronunțată în conformitate cu respectarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, art. 29 (4). Conceptul "vârstei precoce și interpretarea ei până la 26 de ani" în procesul de evaluare și încadrare în grad de handicap în România, este un concept nelegal/discriminatoriu și neconstituțional. Recurentul precizează că nelegalitatea/discriminarea conceptului trebuie privită prin înlăturarea vârstei precoce din conținutul legislației secundare de încadrare în grad de handicap în România, în cazul său " în afectarea ritmului și conducerii cardiace: - Tulburări de ritm și de conducere persistente și severe contractate precoce (purtător de pacemaker)" prevăzut de Ordinul comun nr. 762/31.08.2007 al M.M.F.E.S și nr. 1992/19.11.2011107 al M.S.P. pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabilește încadrarea în grad de handicap, cu modificările și completările ulterioare, precizat la dispozițiile Capitolului 4, Secțiunea 1, pct. A - I", punctul 3/vârsta precoce fiind interpretată la maxim 26 de ani. Neconstituționalitatea conceptului trebuie privită separat, cu trimitere la legi și ordonanțe, pe fondul respectării prevederilor constituționale. Or, în cauză, se constată că acest concept "vârstei precoce și interpretarea ei până la 26 de ani" în procesul de evaluare și încadrare în grad de handicap în România, are în el germenele unui conflict juridic de natură constituțională pentru că se vrea a se da o interpretare a unor legi în vigoare. Se mai susține că încheierea atacată nu este pronunțată în conformitate cu respectarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, art. 29 (1), respectiv "privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Muncii și Justiției Sociale a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ: - excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; - excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; - norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței. Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul. Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuie să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Analizând această condiție de admisibilitate, instanța de fond motivat și argumentat a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză. În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături, neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal. Analizând pe rând cerințele de admisibilitate enunțate, se constată că, dacă prima condiție este îndeplinită, excepția fiind invocată în fața Curții de Apel Alba Iulia în dosar nr. x, cea de-a doua condiție nu este îndeplinită. Așa cum am arătat mai sus, Curtea Constituțională se pronunță asupra neconstituționalității unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, respectiv asupra unor acte cu caracter legislativ și nicidecum asupra unui concept, chiar dacă acest concept este conținut de dispozițiile unui ordin comun, în speță Capitolul 4, Secțiunea 1, pct. A-I, pct. 3 din Ordinul comun nr. 762/31.08.2007 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și nr. 1992/19.11.2007 al Ministerului Sănătății Publice. De altfel, nici prevederile invocate de reclamant cu privire la conceptul "persoanele cu handicap/dizabilități" respectiv cele din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, art. 1- Scop, din Legea nr. 221/2010, și art. 6 lit. aa și bb) din Legea nr. 292/2011, a asistenței sociale nu fac referire expresă la conceptul de vârstă precoce. Ordinul comun al celor două ministere este un act administrativ cu caracter normativ și nu o lege sau ordonanță în vigoare. În consecință, față de aceste considerente, Înalta Curte constată că cea de-a doua condiție de admisibilitate nu este îndeplinită, instanța de fond reținând corect acest lucru. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. x, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.