ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1340/2017

Asupra plângerii de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2017, în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat contestație privind tergiversarea procesului. În motivarea contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 522 C. proc. civ., contestatorul a arătat că dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți din data de 11 decembrie 2015 fără a se fi întocmit, după un an și două luni, termen de judecată.

Prin încheierea din 16 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins contestația la tergiversarea procesului, formulată de A., cu privire la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, având ca obiect recursul declarat de Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor București împotriva sentinței nr. 152 din 13 octombrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a reținut că nu se poate reține incidența vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 522 alin. (2) C. proc.

civ., republicat, raportat la situația de fapt rezultată din lucrările dosarului, potrivit căreia dosarul se află în faza de pregătire, la Completul de filtru nr. 3, mai exact în aceea în care urmează a se desemna magistratul-raportor în vederea întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., republicat. În ceea ce privește motivul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., republicat, trebuie precizat că acesta trebuie privit ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen optim și previzibil.

În acest sens, este de reținut că Legea nr. 2/2013, care a amânat până la data de 1 ianuarie 2016 și Ordonanța de urgență nr. 62/2015 care a amânat pana la data de 1 ianuarie 2017 punerea în aplicare a dispozițiilor C. proc. civ., republicat, potrivit cărora procedura de regularizare a recursului se efectuează de către instanța a cărei hotărâre se atacată, a condus la existența un volum mare de activitate la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin completele sale a trebuit să soluționeze atât cauze înregistrate pe vechiul C. proc. civ., cât și recursurile înregistrate pe noul C. proc. civ., inclusiv sub aspectul regularizării și filtrării acestora.

Împotriva încheierii din data de 16 februarie 2017, contestatorul A. a formulat plângere, solicitând, în esență, admiterea plângerii și găsirea unei modalități legale care va determina termenul de judecată, raportat la timpul îndelungat la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv de la 17 decembrie 2015 și până la 10 martie 2017, timp în care procedura de soluționare a stagnat. Examinând cauza și Încheierea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta plângere este neîntemeiată. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 522 C. proc.

civ.: "(1) Oricare dintre părți, precum și procurorul care participă la judecată pot face contestație prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.

(2) Contestația menționată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri: 1. când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; 2. când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; 3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; 4. când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului." Articolele 522-526 din Noul C. proc.

civ., sub denumirea "Contestație privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la dispoziția părților și a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a acestei situații. Articolul 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ. precizează expres situațiile în care părțile sau/și procurorul pot face contestația. Toate motivele vizează, inevitabil, și culpa instanței, mai exact atitudinea ei față de neglijența sau abuzul părților, a altor participanți în proces, ori a terților propriu-ziși, care aveau obligații legale sau judiciare. Ceea ce caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 din C. proc.

civ. este pasivitatea instanței de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziție pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare și nu le folosește, sau, mai grav, nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită. În acest context, contestația în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancționare a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen rezonabil.

Astfel cum s-a reținut și în considerentele încheierii atacate, la analiza respectării "termenului optim și previzibil" în soluționarea cauzei, trebuie luate în considerare și alte elemente obiective, care țin de încărcătura instanței de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza și, implicit, a completului de filtru desemnat pentru pregătirea dosarului și pentru a decide asupra admisibilității în principiu a acestuia. În acest context, trebuie precizat că Legea nr. 2/2013 astfel cum a fost modificată ulterior, a amânat până la data de 1 ianuarie 2019 punerea în aplicarea a dispozițiilor C. proc.

civ., republicat, potrivit cărora procedura de regularizare a recursului și pregătire a dosarului se efectuează de către instanța a cărei hotărâre se atacată, a generat existența unui volum mare de activitate la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe rolul căreia se află înregistrate atât cauze pe vechiul C. proc. civ., cât și dosare pe noul C. proc. civ., inclusiv sub aspectul comunicării și filtrării acestora. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile petentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, instanța respingând în mod corect contestația privind tergiversarea procesului. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 525 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge plângerea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge plângerea formulată de reclamantul A. împotriva încheierii din 16 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2017.